Arhitectonica valorilor

Facem apel la valori pentru că le presupunem deja ante-judicativ. Nu există nici o judecată, fie ea cognitivă, etică sau estetică ce să nu presupună deja o judecată o valoare, fie ea de ordinul adevărului, binelui sau frumosului. De la dreapta la stânga, orice pretenţie critică încorporează inevitabil o diviziune valorică, atunci când judecă privitor la ceea ce este real sau fals, bine sau rău.

Teologia perversă a lui Žižek

Slavoj Žižek a propus şi o interpretare cel puţin stranie a creştinismului în lucrarea sa The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity (Massachusetts Institute of Technology, 2003), dar dezvoltată şi cu alte ocazii. Această hermeneutică aproape conspiratorială care pretinde că devoalează presupoziţii uitate sau ascunse datorită caracterului lor supărător presupune deci, totuşi, ca creştinismul este ceva anume şi nu orice altceva – prin urmare există convingerea că putem determina obiectiv care interpretare este valabilă.

Arta : de la spectacol la meditaţie

Arta: spiritul care vorbeşte spiritului prin sensibilitate se află suspendată deasupra imensei opoziţii dintre spectacol şi meditaţie, dintre vivacitatea formei şi profunzimea conţinutului.
Semnificaţia ultimă a operei de artă se constituie la nivelul nuclear al unei intenţionalităţi cardiace : acolo unde îţi este comoara, acolo îţi este şi inima. Ceea ce există în centrul unificator al fiinţei umane, aceea se va disemina pe circumferinţa fenomenologică a expresiei.
Ce fel de artă (trebuie să) „consumăm”? Ce fel de conţinut „nutritiv” trebuie să cuprindă cuvântul ? Substanţa semantică a artei urcă de la divertismentul formal  până la hrana spirituală.

“Sapă, cârtiţă bătrână!” – interviu realizat de Silviu Man

Acest interviu a fost realizat anul trecut în Gradina Botanică din Cluj-Napoca, la propunerea lui Silviu Man căruia îi mulţumesc pe această cale pentru modul cum a condus discuţia. El a fost postat la acea vreme pe www.bookblog.com.  Am făcut mici precizări care rectifică echivocurile implicite ale oralităţii, pentru a evita dispute inutile.

Obiectivitatea frumosului

Esteticile contemporane susţin că frumosul este o creaţie liberă, ficţională şi  subiectivă. Împotriva acestor false determinări, vom arăta că frumosul, în sensul său autentic: 1. nu este propriu zis o creaţie ci o descoperire; 2. nu apare prin libertate ci prin necesitate; 3. nu este o ficţiune, ci o formă a adevărului; 4. nu este subiectiv, ci obiectiv.

Muncă şi libertate

Teologia damnaţiunii fondează ontologia tragică a muncii.  Munca este efectul punitiv al unui hybris gnoseologic al omului: cunoaşterea binelui şi a răului a fost interzisă pentru că omul este prea fragil pentru a se putea menţine nescindat pe limita dintre Fiinţă şi abis. Prin ek-staza abisală a păcatului primordial, omul experimentează sciziunea extremă.

Contractul natural

Regula vechii etici este una umanistă, chiar şi atunci când avea în vedere respectul naturii : „Oamenii trebuie să aibă grijă de mediul înconjurător, pentru ca acesta să aibă grijă de ei”. Împotriva acestui model antropocentric, s-a cerut o reformă cosmocentrică a valorilor, pornind de la înrudirea coevoluţionară a tuturor formelor de viaţă, de la interdependenţa sistemică a tuturor fiinţelor, şi de la limitele biofizice ale tuturor resurselor planetare.

 

Fundamentalism şi ecumenism

                  Sensul comun al fundamentalismului exprimă forma unei aderenţe obtuze la o „închidere ce se închide”, captivitatea într-o determinaţie repulsivă şi combativă ce „sfârtecă” structurile fasciculare ale istoriei.   Sensul opus, cel al ecumenismului, descrie forma unei aderenţe omnilaterale, fără criterii care divizează, la o „deschidere ce se deschide”, o fuziune generoasă a determinaţiilor într-un aliaj de o mai corectă calitate politică. Trebuie să putem ridica însă înţelegerea la tipuri ideale.

Etică fără principii

           „Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica”. Aceasta este poziţia ironistă, nihilistă şi avangardistă a lui Richard Rorty care este de acord că trebuie să avem o etică, cu condiţia însă ca ea să fie o etică fără principii !

Lyotard face dreptate

              Prin teza neîncrederii în marile „metanaraţiuni” Jean François Lyotard îşi propune să „raporteze” deziluzia „noastră” în faţa marilor proiecte emancipatoare ale modernităţii. Totuşi, acest „raport” nu este totuna cu o critică imanentă a acestor proiecte. El nu face decât să sugereze că majoritatea actuală are dreptate. De aceea, nu putem considera acest text ca fiind o operă filosofică, ci mai degrabă o părere despre ce mai credem „noi” contemporanii.