Arhitectonica valorilor

Facem apel la valori pentru că le presupunem deja ante-judicativ. Nu există nici o judecată, fie ea cognitivă, etică sau estetică ce să nu presupună deja o judecată o valoare, fie ea de ordinul adevărului, binelui sau frumosului. De la dreapta la stânga, orice pretenţie critică încorporează inevitabil o diviziune valorică, atunci când judecă privitor la ceea ce este real sau fals, bine sau rău.

Teologia perversă a lui Žižek

Slavoj Žižek a propus şi o interpretare cel puţin stranie a creştinismului în lucrarea sa The Puppet and the Dwarf. The Perverse Core of Christianity (Massachusetts Institute of Technology, 2003), dar dezvoltată şi cu alte ocazii. Această hermeneutică aproape conspiratorială care pretinde că devoalează presupoziţii uitate sau ascunse datorită caracterului lor supărător presupune deci, totuşi, ca creştinismul este ceva anume şi nu orice altceva – prin urmare există convingerea că putem determina obiectiv care interpretare este valabilă.

Arta : de la spectacol la meditaţie

Arta: spiritul care vorbeşte spiritului prin sensibilitate se află suspendată deasupra imensei opoziţii dintre spectacol şi meditaţie, dintre vivacitatea formei şi profunzimea conţinutului.
Semnificaţia ultimă a operei de artă se constituie la nivelul nuclear al unei intenţionalităţi cardiace : acolo unde îţi este comoara, acolo îţi este şi inima. Ceea ce există în centrul unificator al fiinţei umane, aceea se va disemina pe circumferinţa fenomenologică a expresiei.
Ce fel de artă (trebuie să) „consumăm”? Ce fel de conţinut „nutritiv” trebuie să cuprindă cuvântul ? Substanţa semantică a artei urcă de la divertismentul formal  până la hrana spirituală.

“Sapă, cârtiţă bătrână!” – interviu realizat de Silviu Man

Acest interviu a fost realizat anul trecut în Gradina Botanică din Cluj-Napoca, la propunerea lui Silviu Man căruia îi mulţumesc pe această cale pentru modul cum a condus discuţia. El a fost postat la acea vreme pe http://www.bookblog.com.  Am făcut mici precizări care rectifică echivocurile implicite ale oralităţii, pentru a evita dispute inutile.

Obiectivitatea frumosului

Esteticile contemporane susţin că frumosul este o creaţie liberă, ficţională şi  subiectivă. Împotriva acestor false determinări, vom arăta că frumosul, în sensul său autentic: 1. nu este propriu zis o creaţie ci o descoperire; 2. nu apare prin libertate ci prin necesitate; 3. nu este o ficţiune, ci o formă a adevărului; 4. nu este subiectiv, ci obiectiv.

Fundamentalism şi ecumenism

                  Sensul comun al fundamentalismului exprimă forma unei aderenţe obtuze la o „închidere ce se închide”, captivitatea într-o determinaţie repulsivă şi combativă ce „sfârtecă” structurile fasciculare ale istoriei.   Sensul opus, cel al ecumenismului, descrie forma unei aderenţe omnilaterale, fără criterii care divizează, la o „deschidere ce se deschide”, o fuziune generoasă a determinaţiilor într-un aliaj de o mai corectă calitate politică. Trebuie să putem ridica însă înţelegerea la tipuri ideale.

Sensul ultim al culturii

            Când aud sintagma „om de cultură” mă pregătesc deja să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare.

Gramatica arhetipală a lui Mircea Eliade

             Mircea Eliade nu are o posteritate demnă de contribuţiile sale filosofice. El este considerat în mod fals un simplu istoric al religiilor, şi se crede că am triumfat asupra lui deîndată ce am descoperit o referinţă inexactă dintr-un ocean întreg. În realitate, revoluţia adusă de Eliade este mai greu de înteles dar şi de contestat.

Sacrificiul, Legea şi Excepţia

        Violenţa inundă orice societate, chiar şi cele pe care utopismul nostalgiei noastre ar vrea să le considere „societăţi paradisiace” sau „civilizate”. În faţa violenţei, există trei mari răspunsuri: 1. sacrificiul premodern; 2. legea modernă; 3. excepţia postmodernă.
 

Heteronomia esteticului

            „Cu atât mai mult este necesar un învăţământ despre artă serios, bazat pe idei, în această epocă a jalnicului război literar purtat împotriva a tot ce e înalt, măreţ, întemeiat pe idei, ba chiar împotriva frumuseţii din poezia şi arta însăşi, acum când tot ce e frivol, tot ce e menit să excite simţurile, sau tot ce este de o preţiozitate josnică sunt idolii înconjuraţi de cea mai profundă admiraţie”. (F.W.J. Schelling)