Arta : de la spectacol la meditaţie

Arta: spiritul care vorbeşte spiritului prin sensibilitate se află suspendată deasupra imensei opoziţii dintre spectacol şi meditaţie, dintre vivacitatea formei şi profunzimea conţinutului.
Semnificaţia ultimă a operei de artă se constituie la nivelul nuclear al unei intenţionalităţi cardiace : acolo unde îţi este comoara, acolo îţi este şi inima. Ceea ce există în centrul unificator al fiinţei umane, aceea se va disemina pe circumferinţa fenomenologică a expresiei.
Ce fel de artă (trebuie să) „consumăm”? Ce fel de conţinut „nutritiv” trebuie să cuprindă cuvântul ? Substanţa semantică a artei urcă de la divertismentul formal  până la hrana spirituală.

Între elevaţie şi ebrietate

În băuturile sacre, fementate, de origine arboricolă, băutura naturală este decantată pentru a nu mai păstra decât calităţile sale arhetipale, mitologice. Ea devine în general un elixir, o licoare cu virtuţile tinereţii veşnice: ea ţâşneşte direct dintr-un arbore sau izvor localizate în chiar grădina paradisiacă. În cazul vinului, el este sângele recreat, biruinţă asupra timpului anemiant.
El devine, la culmea valorificării lui arhetipale, chiar sângele increat al lui Christos. Consumarea sacramentală a acestor băuturi îmbracă forma unor beţii colective ce „creează” (iluzia unei) legături „mistice” între participanţi şi „anesteziază” condiţia mohorâtă a omului, abolind (pur local şi provizoriu) regimul cotidian al vieţii, realizând o „reintegrare orgiastică şi mistică”. Rămâne să medităm asupra diferenţelor insurmontabile ce separă aceste orgii bacchice de participarea euharistică la corpus Christi.
În astfel de analogii, surprinse de Gilbert Durand, este perfect vizibil că „studiile imaginarului”, lipsite de rigoare metafizică sunt, tocmai de aceea, insensibile la marile disocieri care corespund marilor „diferenţe ontologice”.
În speţă, ceea ce distinge ontologic cele două feluri de băuturi sacre este faptul că în cazul dionisiac, arborele are rădăcini telurice – aceste energii sunt astfel potenţate în noi. În cazul creştin, arborele sacru este inversat: el are rădăcini celeste: Christos este rădăcina axială (transcendentă) a arborelului adamic (transcendental), iar pâinea şi sângele christic ne interiorizează în acest trup mistic, spre deosebire de băuturile orgiastice care ne exteriorizează din trupul mistic, pentru a ne reda trupului cosmic, animalităţii subconştiente. Astfel, ebrietatea şi extazul orgiastic realizează o transcendere descendentă (infraraţională) a conştiinţei finite, care nu este decât analogia inversată a transcenderii ascendente (supraraţionale) a conştiinţei finite prin elevaţia şi extazul mistic. Una realizează o contopire a conştiinţei cu inconştientul, cealaltă cu supraconştientul. De aici derivă şi fascinaţia dar şi riscurile ontologice ale acestei forme de depăşire.

 

Arta : expresie şi vehicul al unui fond ontologic

 

Acelaşi lucru se petrece, la o altă scară, şi cu formele culturale. Acestea pot sau să ne exteriorizeze sau să ne interiorizeze, ele pot oferi sau ebrietate orgiastică sau elevaţie mistică. Ele pot să aibă sau rădăcini telurice sau uraniene. Există o tradiţie care presupune că tot ce este cultural (de pildă arta) este automat şi nemijlocit spiritual. În realitate este vorba despre poziţiile spiritului: sub o formă culturală se pot ascunde sau un fond vertical, al interiorizării meditative, sau un fond orizontal, al exteriorizării disipative. Prin urmare, arta poate servi ambele orientări : setea inimii după această lume imediată, sau setea inimii după o lume mai adevărată. Ea nu este decât expresia şi vehiculul unei intenţionalităţi spirituale deja lansate. Intenţia inimii decide ce se creează şi ce se consumă, băuturi „profane” sau băuturi „sacre”: circ destrăbălat sau vin răscumpărat.

Opera de artă este, la un prim nivel, expresia eului care creează, mai precis conţinutul ei este conţinutul inimii lui. În termeni hegelieni, creaţia este un raport al spiritului subiectiv la Spiritul absolut, din care derivă, sub forma unei afectări, opera  – adică spiritul obiectiv.
„Omul de cultură” are impresia că operele spiritului subiectiv derivă din compilarea (hibridarea) operată asupra spiritului obiectiv (ca patriomniu al operelor umanităţii). Dar în acest caz nu mai există creaţie, ci intertextualitate orizontală reduplicativ proliferantă. Orice autentică irumpere a noului prin obiectivările spiritul subiectiv au o genealogie verticală (inspirată), sau altfel sunt simple inter-mixaje orizontal-pleonastice. Prin urmare, adevăratele opere sunt întotdeauna efectul unei meditaţii (concentrare pentru aproprierea sinelui ca depozitar al vocaţiei – adică al slujirii proprii fiecăruia-  şi inspiraţiei – adică al afectării transcendente ca dar misterios ireductibil).

 

Artă şi adevăr

 

În ochii celor mai mulţi arta trebuie să satisfacă nevoile afective ale omului, sau setea lui de viaţă elevată. Arta ar fi aici desfătare. Dar este vorba de mult mai mult. Arta este o formă contemplativă, iar desfătarea este corelatul acestei structuri de viziune, deoarece ea sesizează invizibilul, ideile, semnificaţiile profunde, deci realul inteligibil, şi le încorporează pe acestea în forma pătrunzătoare a sensibilului, fiind deci  o analogie plastică şi imanentă a unei visio beatifica supra-formale şi transcendente.

Dar ceea ce străluceşte în materie nu este materia însăşi, ci este un splendor al inteligibilului (nu marmura pur şi simplu ci expresia şi sensul de fiinţă al lui David plasticizat în ea). Acest inteligibil nu este desigur conceptul abstract (post rem), o simplă abreviaţie a universalului concret, ci inteligibilul prototipal, paradigmatic în sens platonician, ca substanţă ante rem. Inerenţa cu totul particulară a acestui inteligibil în sensibil este că aici sensibilul trebuie să exprime într-un mod exemplar, prodigios şi cumva unic inteligibilul, şi aici intervine misterul, singularitatea şi genialitatea formei – când ea încorporează şi atestă în mod privilegiat paradigma.
Trebuie deci să respingem din start iluzia autonomiei esteticului. Arta („sfera formelor pure”) nu are mai puţin de a face cu realul decât religia sau ştiinţa, însă ea îl tratează diferit : îl intensifică, supune materia unei presiuni reconfigurative pentru ca ea să fie spiritualizată, semantizată. Arta nu este nici pur mimetică, ea nu se raportează la fizionomii ca la forţe cosmice (mitologie), şi nici nu caută lumea de dincolo printr-o profetică „distrugere  a idolilor” (religia). Ea vrea să găsească adevărul în inima singularului însuşi, tratat însă ca simbol (întruchipare) saturat de universalitate. Afirmaţii precum cea a lui Nietzsche că „avem nevoie de frumos pentru a nu fi anihilaţi de adevăr” sunt complet disjuncte cu ontologia operei de artă. Aici chiar şi ficţiunea, invenţia, fabulosul, fantasticul etc. sunt  puse în serviciul adevărului. Nici un mare creator nu a plăsmuit un univers pentru a nu spune nimic. Atâta doar că arta încorporează adevărul în sensibil.
Arta, această lume a formelor este deci o lume a obiectivării spiritului prin forme, simboluri, imagini, ritmuri, sunete, culori, cuvinte etc. Cel care nu poate descifra aceste simboluri intuitive, nu pierde doar şansa de a gusta frumosul, ci pierde contactul cu o dimensiune mai adâncă a realităţii. Aşadar, să completăm, „subiectivismul” care crede că explicitarea imanenţei subiective nu are nimic de a face cu realul, se înşeală. Există o armonie nu doar între intelect şi real (cum spune fizica), ci şi între sensibilitate şi real, prin care arta, idealizând realul şi realizând idealul, recuperează straturi mai profunde ale adevărului în sensul lui ontologic, dens de fiinţă.
Dar arta vorbind sensibilităţii, trebuie să afecteze, să atingă, însă nu putem spune că atingerea e o contaminare numai dacă e vorba de un conţinut el însuşi negativ. Deci dacă presupunem că arta nu este autonomă din punct de vedere estetic. O experienţă autentică a artei transfigurează pasiunile, care nu mai sunt atât de inacceptabile tocmai datorită „purificării” lor în maniera în care Aristotel vorbea de catharsis. Pentru Shakespere „scopul teatrului a fost dintru începuturi, şi este să-i ţină lumii oglinda în faţă, ca să zic aşa;  să-i arate virtuţii adevăratele ei trăsături, lucrului de scârbă propriul lui chip, şi vremurilor şi mulţimilor înfăţişarea şi tiparul lor”(Ernest Cassirer). Astfel, departe de a ne lăsa „victime” ale negativului, arta este una din şansele noastre de a fi lucizi în raport cu el, şi de a lupta cu el. Când un poet înfăţişează o pasiune, el nu ne contaminează cu ea : „nu suntem robii acestor sentimente”. Cruzimea lui Richard al III-lea nu ne inspiră la cruzime, ci ne trezeşte tocmai refuzul acesteia. Cinismul glacial al lui Stavroghin ne trezeşte tocmai umanitatea reactivă simpatetică. Negativul în artă este doar un moment dialectic al reactivării opozitive a afirmativului, aşa cum estetica urâtului evită oximoronul doar dacă urâtul este încadrat ca un contrapunct lateral care reflectă contrastiv frumosul.
Arta este deci aliata spiritului uman, nu adversara stabilităţii lui, şi asta tocmai tocmai pentru că arta nu e străină de faptul că adevărul este singurul nostru reazem. Şi în orice caz, potenţialul emancipator al artei derivă din potenţialul emancipator al adevărului obţinut prin meditaţia asupra realului profund la care trimite arta. Pentru că logos-ul artei nu este decât proiectarea adevărului în sensibilitate. Frumosul este adevărul care arde.

Ce este meditaţia? Ce este spectacolul?

„Să spunem, de la început, că meditaţia este un exerciţiu spiritual foarte puţin practicat în lumea modernă. Deşi atâţia oameni vorbesc de meditaţie şi teme de meditat- un prea mic număr dintre ei cunosc într-adevăr ce înseamnă acest lucru. Pentru că, în general, oamenii moderni îşi limitează viaţa mentală la probleme mondene, la fapte şi preocupări prea strâns legate de fenomenele trecătoare. (…) Gândirea este un exerciţiu mental foarte dificil şi foarte nobil – dar meditaţia este cu totul altceva. Prin meditaţie se înţelege – de către toţi maeştrii vieţii interioare – numai acel exerciţiu spiritual prin care omul încearcă să se apropie de marile realităţi (s.n.); bunăoară, de realitatea morţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti. Obiectele meditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămâne aceeaşi: de a aminti omului legile de fier care îl conduc, realităţile esenţiale pe care el le uită prea des, prins de vâltoarea lumii şi antrenat în durerile şi ambiţiile ei trecătoare” (Mircea Eliade).
Meditaţia este cea care traversează agonia carcerală a umbrelor şi razele reflectate pentru a se ridica la adevărata viziune solară trans-carcerală.
În acest sens este foarte clar: marile opere de artă acumulate în „canonul occidental” sunt în mare măsură rod al unei meditaţii şi deci aliment al unor noi meditaţii. Ele oferă deschidere spiritului către spirit, sub forma unei concentrări asupra celor cu adevărat adevărate. Meditaţia este acel tip de concentrare a privirii lăuntrice care reuşeşte să pătrundă intuitiv spiritul din literă, inteligibilul din sensibil acolo unde privirea cotidiană se ataşează suprafeţei textuale/carnale. Ea scoate semnificaţia care saturează materia, dar cu tot cu concretitudinea particulară a acestei materii (spre deosebire de analiza conceptuală care degajă abstracţia eliberată de figura acidentală). Sensul este înfăţişat în propria lui apariţie însă dincolo de aparenţă, exteriorul este resorbit în interior, masivitatea este topită în imponderabil. Măreţia artei rezidă astfel în transparentizarea corporalităţii şi greutăţii realului sensibil.
Spectacolul, prin opoziţie, este scoaterea spiritului din sine şi oferirea lui lumii acesteia cu infinitul ei joc de aparenţe, afazii anti-noetice debordată de abundenţa simulacrelor alienante. Materialitatea lor opacă închide astfel lumea în seria figurilor înlănţuite pe ecranul plat al exteriorităţii, a suprafeţei aşa-zis semnificante postmoderne (fără semnificat) – care însă nu semnifică de fapt nimic, ci etalează tocmai… nimic. Această poziţie este echivalentă castrării retorice care pretinde prezumţios că stilul ar fi tocmai conţinutul, aberaţie egală cu a pretinde că rochia este tocmai femeia. Consecvent, arta care refuză cuplajul formei cu fondul, a exteriorului cu interiorul, al sensibilului cu inteligibilul consacră astfel onanismul unei imaginaţii orizontale fără inspiraţie verticală.
Toată industria divertismentului nu face decât să dis-tragă, să ne ataşeze nu de ceea ce rămâne, esenţial, ferm şi durabil, ci de „clipa cea repede” a simulacrelor efemeride: aşadar de diferenţa-cu-sine a lumii, de neodihna ei fluidă şi schizofrenia ei mobilă destabilizantă.
În acest sens, există artă de spectacol. Prin ea, sau cineva se dă în spectacol, sau cineva montează un spectacol. Rafturile şi galeriile debordează de asemenea opere de artă, de autopunerea „eului auctorial” în spectacol, prin care capriciile, impresiile şi variaţiile cele mai nesemnificative ale unui ego superficial devin conţinutul abuziv al unei forme (auto)spectaculare. Prin acest joc de scenă, un suflet mediocru vrea să dreneze atenţia lumii asupra propriului anonimat care fermentează disperarea. Un astfel de suflet există, aşa cum spune Hegel, numai în reprezentarea celuilalt, în tocmai ca şi copiii care ar face orice numai să cadă şi asupra lor raza binefăcătoare a unei priviri recognitive.
Astfel, în spatele comediei publice se ascunde o tragedie privată. Nici un fond masiv şi major nu se vesteşte într-o astfel de auto-textualizare. Spectacolul exhibă atunci minoratul unui eu individual nepătruns de substanţa Sinelui universal, neangajat în nici o situaţie a cărei anvergură să ne cuprindă  (deci să ne intereseze) pe toţi. Vestimentaţia retorică ascunde nudul exterior al unui vid interior. Vacuitatea meditativă interioară este travestită în aglomerarea spectaculară exterioară.
Atunci când spectacolul este oferit, rămâne să întrebăm ce anume am câştigat fiind „distraşi” pentru o clipă din viaţa cotidiană. Atât cel care se dă în spectacol cât şi cel care încasează spectacolul sunt intim legaţi de egocentrismul propriei singularităţi neuniversale. Pentru că uitarea mizelor ultime este tocmai cauza şi totodată (d)efectul spectacolului. Ludicul are un sens pentru aceia care, profund angajaţi în urmărirea marilor sensuri, câştigă un răgaz regenerativ cu preţul unei sincope ludice. Dar uitarea de sine în uitare, adică pierderea de sine în vinovata amnezie anti-meditativă şi anti-reminiscentă a spectacolului, este reţeta dezastrului şi a disperării pe care „băutura naturală” excitant-adictivă o aduce până la urmă cu sine. Pentru că spectacolul este în esenţă o formă de narcotizare care nu rezolvă problema prin înţelegere (adică prin iluminarea care colonizează tenebrele), ci o refulează sub masca unei mascarade euforice ocazionată de dansul umbrelor proiectat pe pereţii carcerei, (pentru că de foarte rare ori spectacolul solicită spiritul meditativ).
Spectacolul a supus astăzi arta propriilor lui priorităţi. Artiştii au marketing profesionist şi se promovează ingenios, fericiţi să poată distra poporul însetat de amnezie, în calitate de idoli ai societăţii elevate de consum. Carnaval televizual, galerii scenografiate, caleidoscop autoetalativ, trubaduriadă postmodern-nomadă, circ ambulant, stadion pop-artistic, televiziune textualizată, talk-show exhibativ, distracţie euforizantă – toată industria divertismentului cultural aşezată pe uriaşul aparat propagandistic care ordonează ranking-uri, monopolizează galeriile recepte, vinde şi cumpără, inventează şi desfiinţează vedete – un mare viţel mort de aur fals cu mii de capete disperate şi milioane de picioare multidirecţionale.
Născut dintr-o sete nevrotică de inovaţie vidă (ca scop în sine, fără conţinut noetic) şi deversat din sulfurozitatea unei excentricităţi anti-canonice resentimentare, pop art-ul a sfârşit prin a deveni marfă de lux pentru snobismul metropolitan care capitalizează capriciul paricid şi noocid, cumpără cu aur greu trădarea uşoară a avantgardelor care orchestrează genocidul estetic al deconstrucţiei şi profanează financiar templul frumuseţii inteligibile, acel splendor al adevărului trupificat. În faţa acestei decapitări contemplative a artei care din profetică a devenit oarbă şi din sacră a devenit murdară, putem spune cu Hegel că „arta a murit”, şi nu trebuie să confundăm reflexele mecanice reziduale ale cadavrului cu o viaţă propriu zisă.

Concluzie

Dacă se întreabă deci: ce este arta meditaţie sau spectacol?, voi răspunde: ea poate fi oricare. Trebuie întrebat însă – care este sensul ei major? Meditaţia, ca şi spectacolul, pot să se lipsească de artă. Dar arta trebuie, de fiecare dată, să decidă expresia cui este: a ochiului nostru exterior, sau al ochiului nostru lăuntric? Ea vrea ca noi să ne distrăm, sau vrea ca noi să contemplăm? Ea vrea ca noi să ne cunoaştem pe noi înşine (intimo meo) într-o singurătate fertilă în care transcendentalul atinge transcendentul, sau vrea ca noi să ne ignorăm într-o gregaritate sterilă în care transcendentalul este pierdut în empiric? Vrea, în esenţă, pâine şi circ, sau pâine şi vin?

(articol publicat în revista Observator cultural, nov. 2010, nr. 550)

Anunțuri

4 responses to “Arta : de la spectacol la meditaţie

  1. deci splendid . tocmai m-am privit in oglinda

  2. omul fără cârja artei, fără de frumosul tânjit de ființa împelițată-prizonier, nu poate sta, îmbla erect, nici înainta, nici spera… . .

  3. mereu ma intorc aici :)

  4. În prima parte a articolului m-am simțit destul de bine. Empatic chiar pe alocuri. În a doua parte, însă, am simțit că expunerea s-a scufundat într-un iremediabil dionisiac cu damf de maniheism dilematic. Sau invers.
    Simt că din această beție de cuvinte și idei lipsesc aspecte importante, dar sunt în concediu. Sper să revin, deși am senzația că acesta este un blog încremenit.
    TOTUȘI: respect pentru erudiție și puterea de străpungere a fondurilor subiectelor propuse, cu toată senzația de prolix pe care mi-o lasă această scriere. Sunt alte articole, însă, pe acest blog, care sunt aproape antologice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s