Arhitectonica valorilor

Facem apel la valori pentru că le presupunem deja ante-judicativ. Nu există nici o judecată, fie ea cognitivă, etică sau estetică ce să nu presupună deja o judecată o valoare, fie ea de ordinul adevărului, binelui sau frumosului. De la dreapta la stânga, orice pretenţie critică încorporează inevitabil o diviziune valorică, atunci când judecă privitor la ceea ce este real sau fals, bine sau rău.

1. Ce este valoarea?

Să radicalizăm deci interogaţia: ce este valoarea? Valoarea este ceea ce trebuie şi merită să fie cultivat, apropriat, servit, în opoziţie cu ceva ce nu trebuie şi nu merită în general. Această necesitate şi constrângere nu este fizică sau politică, ci este de un ordin particular: un om de ştiinţă ştie că trebuie să caute adevărul nu falsitatea. Omul în genere ştie că adevărul şi nu minciuna, binele şi nu răul trebuie înfăptuite.

La rădăcina acestui tip special de „trebuie” vom căuta esenţa valorilor, ca Sollen care dictează lui Sein (real) însă totdeauna din perspectiva unui Sein supraordonat, ca realitate de saturaţie superioară, ca real-ideal opus realului-real. Astfel, nu ar putea exista idealitate opusă realităţii dacă nu ar exista o realitate supraordonată realităţii, adică o metafizică suprapusă fizicii – o omonimie a realului care descrie o dedublare scalară a gradelor de fiinţă în care este mai adevărat realul mai puţin aparent şi este mai puţin adevărat realul mai aparent.

În nici un caz nu vom găsi ceva în explicaţii neurologice, deoarece caracterul pur descriptiv şi factual al proceselor neuronale este din plecare empiric şi sintetic şi nu poate explica trăsături transcendentale şi analitice proprii principiilor deontice. Dacă omul este doar materie, oricât de complicată, totul este proces obiectiv, şi nimic nu trebuie. Omul este doar o verigă iresponsabilă în lanţul cauzal.

Prin valoare însă ordonăm lumea în superior şi inferior, introducând o ruptură de nivel, o fractură calitativă scalară, care divide universul în lucruri care trebuie să fie şi lucruri care nu trebuie să fie, care contează şi care nu contează, care merită un sacrificiu şi care nu merită.

Axios: ceea ce este vrednic, demn, implică deci o structură de fiinţă superior demarcată faţă de ceva ce nu este cu adevărat. Valorile implică deci o ontologie ierarhică unde fiinţa este pozitiv segregată în raport cu nefiinţa.

În ultimă instanţă rădăcina ontologică a tuturor valorilor este deci Fiinţa în sensul ei plenar, ca sursă şi substanţă a universului însuşi, dar şi a structurării lui verticale. Numai existenţa unei gradaţii ontologice face posibilă ierarhia axiologică.

Nu trebuie să ne facem iluzii. Dacă omul este materie, el este obiect, nu subiect, iar valorile nu pot fi nici definite, nici asumate. Tot ce putem face este să provocăm prin reducţie fenomenologică ruptura de nivel în care subiectul este sesizat ca fiind corelat transcendental al universului, iar nu doar parte a materialităţii lui.

Nivelurile progresiv crescătoare de complexitate sintactică şi semantică atestate pretutindeni în textura lumii sunt doar reflexul computaţional cuantificabil al unor grade de saturaţie ontologică diferite. Pauperitatea informaţională reflectă vacuitatea ontologică, aşa cum redundanţa informaţională reflectă plenitudinea ontologică. Într-un uz fraudulos al doctrinei univocităţii Fiinţei, se insinuează o uriaşă aplatizare haoidă sub forma unui monism bi-dimensional al imanenţei satisfăcute de propria ei democraţie ontologică anti-verticalizantă. Confuzia postmodernă a democraţiei politice cu o democraţie ontologică  este eminamente totalitară pentru că reprimă relieful ontologic obiectiv în numele unui război declarat discriminării. Această „corectitudine ontologică” crede că a marca diferenţa verticală obiectivă  dintre speciile inteligibile, dintre Aristotel, o maimuţă şi un copac este expresia unui fascism metafizic când în realitate este vorba doar de realism descriptiv.

Bogăţia supremă de fiinţă reprezintă realiter un scop superior unei rarefacţii ontologice. Acolo unde este adevăr există mai multă fiinţă decât în aparenţă sau eroare, care reclamă fiinţă fără să o deţină.

Maximitatea fiinţei este deci scopul suprem, şi totodată sursa de fiinţă a tuturor scopurilor derivate: manifestarea fiinţei are natura unei cascade ontologice, ea fiind astfel o ontofanie. Realul eminent este deci Principium (= id a quo aliquid procedit quocumque modo). Aceasta este proprietatea ultimă a Sacrului, ale cărui intricaţii cosmologice revelatorii au făcut obiectul tuturor religiilor arhaice, dar care în sine este Realul în regimul lui eminent, ca bază supra-cosmică a cosmosului, ca Necondiţionat al condiţionatului, ca identitate supralocală a tuturor diferenţelor locale, condiţia axială de posibilitate orbitală a oricărei lumi.

Pe lângă latura fenomenologică a sacrului deci (ca manifestare, hierofanie), aici trebuie să surprindem şi latura lui ontologică bazală: deoarece, pentru ca să se arate, el trebuie să fie. Ştim că orice hierofanie este totodată şi kratofanie, însă tocmai pentru că este ontofanie. De fapt numim sacru tocmai excesul înspăimântător de fiinţă, ca Ens supremum şi Ens realissimum, iar manifestarea prin disproporţie a tot ce este impunător, înălţător şi măreţ poartă sigiliul aristocratic al sacrului camuflat în altitudinea unui stil.

Doar Fiinţa comunică esenţialitate tuturor celor adevărate, frumoase şi bune pe care, de aceea, le căutăm şi preţuim: doar pe ele se poate zidi ceva în această lume deşertificată, în care nu am fi altfel decât insecte micronice pseudo-existente pierdute în spaţii galactice gigantice, fracţiuni infinitezimale în continuum-ul matematic. Numai prin accesul la transcendentaliile obiective ale adevărului, binelui şi frumosului, atingem o atemporalitate ce oferă sigiliul unei durabilităţi care proiectează un sens pe suprafaţa stocastică a absurdului. Cu cât mai mult adevăr, bine şi frumos, cu atât mai mult sens în oceanitatea izotropică a unei lumi derelicte private de puncte cardinale.

Deasemenea, în lipsa unei coerenţe arhitectonice a valorilor am putea spune că totul este la fel de important, totul este la fel de semnificativ, orice este posibil: adevărat sau fals,  bun sau rău,  şi frumos sau urât, în mod egal şi indiviz.

Recogniţia axiologică este însă un act fundamental discriminativ, judicativ (1), prin care ceea ce are substanţă este pozitiv, asimetric şi ascendent demarcat faţă de ceea ce nu are substanţă: adevărul este distins de aparenţă, binele este distins de rău iar frumosul este distins de urât. Putem analiza ce anume este adevărat şi ce anume este fals – şi în asta constă sarcina gândirii – dar nu putem renunţa la această distincţie de principiu fără să ne prăbuşim în bezna ontologică a cavernei.

            2. Arhitectonica valorilor

            Să distingem trei regiuni fundamentale ale valorilor:

2.1. Valori economice – care servesc supravieţuirea noastră în faţa necesităţilor şi adversităţilor impuse de natură. Acest lucru este vizibil, sub acest raport, în diferenţa dintre civilizaţie şi epoca de piatră. Supravieţuirea este semnificativ mai realizabilă datorită unei sume de valori economice (tehnologice, informaţionale etc.) care sunt preferabile lipsei lor din epocile anterioare. Ele ne procură o libertate faţă de constrîngerile naturii. În sine, acestea au o semnificaţie pur negativă, deoarece ele nu oferă un conţinut pozitiv vieţii noastre, însă ne oferă tocmai viaţa, ca suport ontologic pentru o participaţie la sensul unor valori superioare.

2.2. Valori politice – care servesc libertatea exterioară, adică supravieţuirea noastră în raport cu alţii. Acest lucru este clar vizibil în diferenţa dintre polis şi starea naturală (să-i spunem junglă). Acestea ne asigură o viaţă care să nu fie doar subzistenţă ci şi coexistenţă cu semenii sub lege, ca libertate negativă faţă de alţii, faţă de concurenţa şi rivalitatea celorlalţi. Prin valorile politice, valori ale imanenţei, noi trecem din biosferă în antroposferă, de la o imanenţă empirică la o imanenţă transcendentală.

Atât valorile economice cât şi cele politice sunt deja presupuse atât la stânga cât şi la dreapta, în plan orizontal, diferenţele pe acest nivel fiind operate la nivelul unor opţiuni secunde.

2.3. Valori spirituale – care servesc libertatea transcendentală. Ele nu ne oferă doar supravieţuire în ordinea naturalităţii, nici doar coexistenţă în sfera exteriorităţii, ci ele aduc un nou nivel în existenţă, demnitatea şi sensul, adică experienţa libertăţii pozitive, saturate semantic, ca regalitate transcendentală în raport cu servituţile empirice pe care natura şi societatea ni le impun, şi contracţia semantică corespunzătoare acestui nivel spiritualmente pauper. Aceste valori sunt organe vectoriale prin care noi trăim la nivelul unei libertăţi ce aderă la un sens al existenţei. Ele ne trezesc şi ne onorează demnitatea (dignitas) de fiinţe transcendental superioare regnului mineral, vegetal şi animal, şi ne trimit, în formele lor superioare, la genealogia noastră misterioasă, în orice caz ireductibilă la materie.

Cu fiecare nou nivel arhitectonic, care implică şi depăşeşte nivelul precedent, fiinţa umană participă la şi descoperă valori progresiv superioare în bogăţie şi substanţă. Astfel, homo oeconomicus devine zoon politikon dar tinde să ajungă un homo religiosus (trecând prin experienţa culturii desigur). Desigur, totul poate fi in dictione contestat. Însă scepticul preferă să mănânce, nu să se abţină, să aibă conştiinţa limitei proprii nu să creadă ca el este începutul şi sfârşitul. Preferă să fie judecat nu linşat. Să fim atenţi: totul începe cu şi se raportează la structura de fiinţă. Valorile economice presupun că este mai bine să fii decât să nu fii –chiar la modul naturalităţii de primă instanţă, care nu este decât animalitatea prin care spiritul nostru poate intra în lume. Cele politice la fel, deşi la modul inter-subiectivităţii.

Fiinţa este astfel criteriul fundamental al celor mai primare valori, în ordine fenomenologică.

Spiritul inversează însă radical criteriul valorii: el cere ca existenţa să merite să fie numai sub restricţia unor valori superioare. Opoziţia dintre spirit şi existenţă merge atât de departe încât o subzistenţă fără libertate sau adevăr este considerată nedemnă şi omul este gata să o sacrifice dintr-un idealism inexplicabil. Am început cu convergenţa dintre valoarea omului şi existenţa lui. Acum putem să o negăm şi să spunem:

 Nu valorile sunt în vederea omului, ci omul este în vederea acestor valori. Altfel spus: numai o existenţă saturată de valori este demnă de a fi trăită, nu şi o simplă existenţă brută (care devine o simplă existenţă de brută).

Valorile fenomenologic prime (economice, politice) devin ontologic secundare, şi viceversa: valorile fenomenologic secundare (spirituale) devin ontologic prime: fundamentale. Medievalii au determinat aceste valori ca transcendentalia (cu o semnificaţie obiectiv platonică, iar nu doar ideal kantiană).  

Adevărul, Binele, Frumosul divid exhaustiv sfera valorilor spirituale. Complementara acestei sfere este sfera non-valorilor, divizată în fals, rău şi urât- fantome de fiinţă care bântuie furibund o lume alterată.

Nu este vorba doar de saturaţia ontologică pe care individualitatea o obţine prin încadrarea în valori, ci mai ales de manifestarea pe care valorile o obţin prin sacrificarea individului în numele valorilor, astfel încât singularităţile se autodepăşesc devenind prin libertate pietre imateriale în catedrala istoriei. Această autosacrificare a individului pentru universaliile valorilor este opusul strict al sacrificării individului în numele ideologiilor. Auto-sacrificarea paradisiacă metafizică nu este deci totuna cu hetero-sacrificarea luciferică politică.

α) Verum: ens relate ad intellectum. A spune că adevărul este o valoare fundamentală echivalează cu a spune că fără un criterium veritatis lumea se scufundă în bezna indistincţiei, care stinge diferenţele. Am mai arătat paradoxul funest prin care o ideologie agresivă a diferenţei (postmodernismul) degenerează cu necesitate într-o omogenizare plasmatic haoidă deoarece implozia criteriilor care menţin fixitatea inteligibilă a distincţiilor fluidizează disolutiv identităţile diferitelor diferenţe care se pierd astfel în holocaustul logic al haosului (2).

Nu există aproape nici o judecată pe care o facem care să nu presupună totuşi o structură concordantă a subiectului cu obiectul, o atingere a gândirii cu fiinţa. Aşadar, atunci când negăm că adevărul ar fi valoarea fundamentală trebuie să ştim că tocmai pretindem că am spus o propoziţie adevărată. Deasemenea, nici măcar ceea ce este bine sau rău nu poate fi determinat fără să presupunem că judecata noastră este adevărată.

Dar ce este adevărul? Este, într-o primă determinare, conştiinţa de sine a fiinţei, acel punct în care obiectivul (fiinţa) şi subiectivul (gândirea) concordă (ca subiectivitate care se obiectivează, autoraportare identitară ce predetermină orice raportare corespondentă a obiectului la subiect). O fiinţă nereflectată nu este o fiinţă autoraportată, ci este o fiinţă fără torsiune reflexivă auto-referentă. Fără adevăr existenţa este oarbă, opacă, nereflectată, ca un univers mort fără viaţă. Spre deosebire de animal, sciziunea fiinţială proprie omului îl face să nu fie doar existenţă, ci existenţă în opoziţie speculară cu sine, în oglindire cu sine. Dacă animalul ştie, perceptiv şi inconştient, omul se ştie auto-perceptiv şi auto-conştient. Abia conştiinţa de sine fundamentează, transcendental, posibilitatea cunoaşterii a altceva (deşi, empiric, tocmai cunoaşterea a altceva, Wahrnehmung, trezeşte cunoaşterea de sine). Intelectul cunoaşte prin sinteza reprezentărilor în judecăţi. Când judecata reflectă fiinţa actuală a unui lucru, adică esenţa dar şi existenţa lui, cunoaştem ceva. Astfel, adevărul depinde ultimamente de fiinţă: el nu adaugă ci preia conţinutul ei (în termeni kantieni: diversul din fenomen nu poate fi explicat doar prin diversul transcendental : trebuie ca în numen diversul să fie deja dat, dar nu divers pur, ci divers structurat, deşi în exces, în raport cu care diversul din fenomen este o uriaşă simplificare  schematică realizată de intuiţie şi intelect). Conceptul este doar abreviaţia fiinţei, fiind mult mai sărac decât fiinţa – dar fiind totodată o scoatere a fiinţei din somnul ei neoglindit. Astfel, adevărul este şi mai sărac decât realitatea, dar şi mai bogat totodată. El este fiinţă contractată dar şi reflectată. Astfel, gradele adevărului trebuie să reflecte gradele fiinţei, adevărul fiind o replică de rezoluţie optică scalar progresivă sau regresivă. Cu cât imaginea are o acurateţe mai mare, adevărul este mai mare. Cu cât conceptul, judecata, viziunea lasă mai puţin afară din realitate, ele sunt copii mai fidele. Schelling spunea că sistemul este planul ansamblului, adică organizarea cunoaşterii şi adevărului. Iar Kant avertiza că prin ideea de sistem al cunoaşterii noi nu vizăm o completitudine de detaliu ci una de principiu. Formalmente, adevărul rezidă în intelect, dar conţinutul judecăţii exprimă izomorf şi abreviat conţinutul realităţii, care este adevărul material al adevărului formal. Invers, falsul reflectă neantul, nu fiinţa, iar minciuna este cea care reflectă neantul aderând totodată la el.

β) Bonum : ens relate ad appetitum. Şi în cazul binelui putem spune că nu există aproape nici o acţiune ce implică alteritatea, care să nu fie afectată de modalitatea binelui sau răului. Oricât de sceptici am fi, dacă suprimăm in principio diviziunea valorică a binelui şi răului suntem aruncaţi într-o paralizie acţională sau ajungem să justificăm anarhia negativului volitiv, a solipsismului moral care este una din definiţiile răului. Chiar şi atunci când vrem să depăşim distincţia binelui şi răului o facem prin raţiunea autocontradictorie că nu este bine să discriminăm în sfera sensurilor sensuri pozitive împotriva sensurilor negative.

Prin urmare să înţelegem ce este binele şi ce este răul. Şi în acest caz gradele binelui reflectă gradele fiinţei, după cum gradele răului reflectă gradele privaţiei de fiinţă, sau mai precis aderenţa noastră intenţională la nivelurile privative ale fiinţei.

Dorinţa este expresia exterioară a finitudinii nesaturate a fiinţei umane. Dorinţa este magnetismul vidului de fiinţă din om. Dorim în mod mecanic, autoconservativ, la un prim nivel al naturalităţii noastre ca expresie a deficitului nostru de realitate, şi a precarităţii existenţei noastre contingente. În plus, conştiinţa noastră amplifică specular dorinţele de primă instanţă care se multiplică fantasmatic indefinit, intensificând astfel torturant experienţa interioară a privaţiei. Şi mai mult, în epigeneza transcendentală a răului, paroxismul privaţiei stă în contrapunct cu paroxismul autojustificării. Din coliziunea lor disonantă rezultă resentimentul de lungă acumulare. În fine, ciclul se încheie cu ipostazierea transgresivă a eului care îşi legitimează individualitatea în opoziţie structurală cu universalitatea legii. Răul provine din această auto-centrare secesionistă a singularităţii auto-raportate. Eul se serveşte acum pe sine, în loc să îşi găsească măsura, limita şi afirmarea concordant, în interiorul universalităţii legii. Dorinţa devine acum nelimitată şi setea ei este sete deviată de fiinţă. Doar substanţa ontologică a realului poate da saturaţie vacuităţii determinate a finitudinii umane. Astfel, cu cât dorim o actualitate (o perfecţiune) cu un grad de saturaţie ontologică mai mare, cu atât suntem mai aproape de bine. A dori maximitatea fiinţei echivalează cu a dori binele suprem, dar acest punct limită este accesibil doar marilor mistici. Invers: cu cât dorim regiuni mai inconsistente ale fiinţei, dorim de fapt mai mult neant;

a) Răul nu este neantul, ci este o rotaţie intenţională meonică: a dori neantul în locul fiinţei, a dori vidul în locul substanţei;

b) Răul este deasemenea excesul apetitiv care atinge sfera altor dorinţe în afara ordinii lor comune de manifestare, ca singularitate „carnivoră” unilaterală;

c) în fine, o determinare alternativă a răului este: exerciţiul anti-veritativ şi anti-natural al libertăţii despre care putem spune că este una din definiţiile infernului. Libertatea care vrea mai mult decât poate suporta gradul ei ontologic determinat: îngerul care vrea să fie Dumnezeu, adică transfinitul care vrea să fie Infinit. Astfel, uzurparea anti-divină este adevărata expresie a răului radical, care este răul satanic.

γ) Pulchrum: id quo apprehensum placet. Frumosul este o altă proprietate a fiinţei, ca „strălucire a formei actualizate” cum spuneau scolasticii. El se află undeva la intersecţia dintre adevăr şi bine. Diferenţa cosmosului faţă de haos apare în simetria, proporţia şi integritatea care caracterizează perfecţiunile formale ale lumii şi ansamblul arhitectonic diferenţiat al totalităţii cosmologice. Frumuseţea reflectă faptul că lumea este rezultatul unui calcul infinit (şi nu avortonul unei infinite loterii sau mutantul unui hazard bezmetic). Dar lumea (substanţial bună, accidental alterată) este grevată de sincopele mutilante ale imperfecţiunilor. Cu cât coborâm pe scara fiinţei, în regiunea materialităţii celei mai grosiere, integritatea este tot mai aproximativă, diversul materiei scapă tot mai mult coeziunii din sinteza formei, frumosul sensibil fiind întotdeauna un sensibil carent. Abia accesul la regiunile inteligibile ale perfecţiunilor ontologice poartă amprenta integrităţii formale a cărei strălucire a fost numită în scolastică splendor. Claritasresplendentia, lux : iată atributele medievale ale frumuseţii. Forma est lumen purum.

Cercul inteligibil este mai frumos în perfecţiunea lui geometrică decât orice cerc sensibil aproximativ. De aceea arta nu trebuie să fie mimetică faţă de sensibil, ci mimetică faţă de inteligibil, ceea ce se traduce în plan fenomenal prin efortul de idealizare: arta este o spărtură inteligibilă în cenzura optică a sensibilităţii. Ea revelează prin idealizarea şi transfigurarea sensibilului grade de frumuseţe şi puritate proprii gradelor superioare de fiinţă. În acest fel, în materia opacă a sensibilului, un nivel înalt al frumuseţii imateriale, altfel inaccesibil, este totuşi încorporat. Prin aceasta frumosul afectează ascendent sensibilitatea umană, la fel cum urâtul afectează descendent aceeaşi sensibilitate.

De aceea etalarea anxietăţii descentrante, a infernului torturant, a haosului desfigurant şi a descompunerii cadaverice – deci a imperfecţiunii prin care nefiinţa alterează actualizarea integră a fiinţei, depăşeşte prin supra-sarcină negativă experienţa catharctică şi echivalează cu orbirea şi mutilarea sensibilităţii prin dizarmonia haoidă agresivă a subteranelor meontologice.

În orice formă integră străluceşte replicativ maximitatea fiinţei. Orice formă care coagulează diversul disipativ în rigiditatea integrativă a unei sinteze este o micro-totalitate care reflectă holografic – prin armonia diferenţelor întregului – caracterul de totalitate al maximităţii Fiinţei. Gradele frumosului reflectă şi ele gradele fiinţei. Urâtul şi etalarea urâtului reprezintă, invers, proiecţia în sensibil a forţei dezagregante a haosului, disjecta membra, ca materie amorfă ce debordează monstruos şi tumoral claritatea cristalină şi coezivă a formei, ca exces cancerigen anti-tipic, refractar la specie.

Dezagregarea coerenţei în arta modernă a provocat dezagregarea epocală a sensibilităţii. De la concordia realului cu sensibilitatea s-a ajuns la discordia realului cu sensibilitatea. Dar arta are o forţă ontologică şi înrâurirea ei asupra fiinţei umane este transformativă. Autonomia esteticului este doar o restricţie provizorie prin care arta evită orbitarea degenerativă a contemplaţiei în sfera interesului şi fascinaţiei mundane, dar ea nu este criteriul ultim al frumosului.

             3. Monovalenţa valorilor şi bivalenţa libertăţii

Abia în momentul în care, puse în balanţă, nefiinţa devine o alegere preferată fiinţei, decizia de suicid (adică autodisocierea anihilativă a individului de intersecţia contingentă a esenţei generice cu existenţa singulară – care este el însuşi) suprimă relevanţa valorilor. Atâta vreme cât suntem însă în aderenţă cu darul misterios şi inapelabil al existenţei, valorile sunt punctele cardinale gravate în substanţa fiinţei noastre. Valorile sunt atributele vectoriale care califică fiinţa, hierogramele legii care oferă libertăţii alternativa fiinţei.

Invers: suprimarea valorilor care conferă sens existenţei culminează cu devalorizarea  nihilistă a raţiunii înseşi de a fi. În punctul hamletian al disjuncţiei ontologiei şi meontologiei se revelează rădăcina fiinţială a valorilor.

Modalitatea necesităţii deontice nu este identică necesităţii logice. Necesitatea logică este analitică, fără nici o raportare la libertate (2+2=4 este o propoziţie necesară independent de libertate). Din contra, aderenţa la valori nu rezultă analitic din libertatea umană: din afectarea libertăţii prin imperativul categoric nu rezultă cu necesitate binele. Trebuie deci să diferenţiem exigenţa adevărului de adevăr, exigenţa binelui de bine, exigenţa frumosului de frumos. Între comandamentul monovalent al valorii şi realizarea ei fenomenală stă punctul de transcripţie al libertăţii bivalente. Avem astfel libertate aderentă şi libertate inaderentă, privilegiu care nu poate fi smuls fiinţei umane.

Aderenţa axiologică rămâne simultan o necesitate transcendentală deontică (o poruncă: e.g. Nu ucide!) şi o posibilitate empirică, factuală, a libertăţii umane (alegerea între a ucide şi a nu ucide): deşi valorile sunt impuse de o necesitate deontică, ele nu rezultă cauzal din afectarea libertăţii de către principii. Libertatea rămâne aici punctul de bifurcaţie fundamental: necesitatea transcendentală deontică monovalentă a valorilor (acel Trebuie, acea voce interioară, lege a raţiunii sau a inimii care ordonă  necondiţionat să căutăm adevărul nu minciuna, binele nu răul) poate sau nu să fie transcrisă în efectele fenomenale ale libertăţii bivalente. Esenţa transcendentală a alegerii rezidă în bivalenţa potenţială a transcrierii fenomenale a unei monovalenţe deontic necesare a principiilor transcendentale. Altfel spus: principiul comandă Binele cu o necesitate transcendentală monovalentă neafectată de condiţii. Dar libertatea poate acţiona bivalent: aderent sau inaderent. Marea sarcină rămâne determinarea unui criterium libertatis, ca mecanism vectorial de orientare şi diferenţiere prin principii a libertăţii nedeterminate şi indiferente, şi ea va fi confruntată în paragraful următor.

Din violarea acestei diferenţe ontologice între monovalenţa valorilor şi bivalenţa libertăţii rezultă două tipuri de monisme ilegitime:

a) pe de o parte, când constrângerea metafizică, deontică, a valorilor devine constrângere politică avem totalitarism, adică transcripţie empirică monovalentă a unei necesităţi transcendentale monovalente. Însă doar pentru că binele trebuie săvârşit, din punct de vedere moral, nu înseamnă că el trebuie impus şi politic.

b) pe de altă parte, când absenţa constrângerii politice (ca democraţie) devine absenţa constrângerii metafizice (postmodernism), adică transcripţie transcendentală bivalentă a unei libertăţi empiric bivalente. Însă doar pentru că binele nu trebuie impus politic, nu rezultă că el devine transcendental opţional

Datorită faptului că valorile au fost impuse cu forţa prin constrângere politică, nu înseamnă că ele nu au, intrinsec, o necesitate metafizică intranzacţionabilă impusă libertăţii umane; nu înseamnă că ele nu rămân necesităţi deontice de ordin transcendental.

Colapsul omonimiei imperativului (care suprimă distincţia dintre constrângerea metafizică şi constrângerea politică) este propriu atât tiraniei cât şi anarhiei, deşi din unghiuri opuse. Prima foloseşte acestă indistincţie pentru a impune valorile împotriva libertăţii, cea de-a doua o foloseşte pentru a impune libertatea împotriva valorilor.

Aceasta este problema Marelui Inchizitor: dialectica libertăţii fără adevăr care duce la anarhia confuzională babilonică şi a adevărului fără libertate care duce la totalitarismul inchizitorial. Există deci un raport invers între totalitarism şi postmodernism: primul este tiranie empirică, al doilea este anarhie transcendentală. Primul este liberticid, al doilea este axiocid. Mai mult: tirania empirică este anarhia empirică a canaliei de sus, dar anarhia transcendentală este tirania transcendentală a canaliei de jos. Nu avem voie să denunţăm tirania vizibilă, ignorând anarhia invizibilă, ca şi cum prima ar justifica-o pe cea din urmă (3).

Prima varsă sângele sensibil al trupului, pe când a doua varsă sângele inteligibil al sufletului. Prima provoacă o mutilare exterioară prin impunerea valorilor fără libertate, a doua provoacă o mutilare interioară prin impunerea libertăţii fără valori. Prima este o copie infernală a Cetăţii Ierusalemice, a doua este o prefiguraţie transcendentală a târfei Babilonului. Prima este o imanenţă travestită în transcendenţă, a doua este o imanenţă sauriană fără transcendenţă.

            4. Schematismul transcendental al libertăţii

Pentru a înţelege solidaritatea valorilor cu libertatea, trebuie mai întâi să înţelegem ce este libertatea. Există şi aici mai multe niveluri într-o arhitectură a facultăţilor evident refractară la epuizare, însă accesibilă tematizării.

4.1. Libertatea ca posibilitate electivă. Libertatea transcendentală este la un prim nivel pura posibilitate electivă. Deşi suntem condiţionaţi de mecanismul naturii, şi nu există nici o intenţionalitate care să se poată transcrie în plan fenomenal fără subordonarea strictă la cauzalitate, suntem totuşi suverani asupra intenţionalităţii noastre (4). 

Libertatea este auto-proiecţia deliberativă asupra spaţiului posibilităţilor amorfe, care odihnesc în indiviziunea sincronă (semi-structurată) (5) a temporalităţii dislocate proiectiv spre viitor. Cantitatea libertăţii este aici direct proporţională cantităţii posibilităţilor remanente. Nedeterminarea libertăţii este deci funcţie de nedeterminarea deciziei. Cu cât libertatea rămâne fixată în propria ei posibilitate, ea conservă gradul maxim de abstracţie. Putem astfel releva paradoxul libertăţii elective, că liber este tocmai cel care nu alege nimic. Aceasta este libertatea în identitate indiviză cu posibilitatea ei abstractă. Dar trebuie să distingem:

a) non-decizia mistică (abţinerea de la proiect şi alegere exterioară) de

b) indecizia sceptică (abţinerea de la judecatăkrisis, Ur-theil – ca separaţie a raţiunilor şi fundamentum divisionis în corpul universului de alegeri posibile). Acestea se învecinează aşa cum se învecinează înţelepciunea cu nebunia, şi vom vedea de ce indecizia este, iarăşi, caricatura infra-raţională a unei libertăţi supra-raţionale: în ambele cazuri lipseşte arbitrariul liberului arbitru, prin abţinere respectiv printr-o necesitate care derivă din faptul că cel care este deja ales nu mai trebuie să aleagă) . Invers, realizarea libertăţii este concomitentă cu limitarea ei progresivă.

4.2. Libertatea ca actualizare selectivă. În al doilea moment, unitatea  şi libertatea abstracţiei rezultă din evacuarea conţinutului de concretitudine (cantitatea deciziilor potenţiale suprimate în expectativă sau proiect). Astfel, libertatea ante-electivă (care încă nu a ales), flotantă pe suprafaţa posibilului, segregă, în actul alegerii blocul sincron al posibilităţilor disponibile, şi scindează traiectoriile cauzale potenţiale, selectând actul printr-o contraselecţie simultană a contra-factualelor avortate. Libertatea selectivă este deci, pe contrafaţă, o libertate extinctivă care converteşte contingenţii viitori actualizabili în contingenţi trecuţi neactualizabili.

Realitatea survine numai prin actualizarea selectivă succesivă operată în masa posibilităţilor elective simultane. De aici vine solidaritatea libertăţii cu temporalitatea, deoarece nu putem da realitate, conţinut, deci concretitudine libertăţii decât prin parcurgerea succesivă, prin desfăşurarea efectivă a posibilităţilor deschise în faţa viitorului. Libertatea câştigă deci realitate prin „nebunia” deciziei. Tot astfel cuantificatorul universal formal („orice este posibil”) este limitat prin materializarea în real a unei secţiuni determinate din spectrul nedeterminat al posibilităţilor indivize.

Libertatea este o problemă de logică modală: ea relevă modalitatea de care este afectată libertatea în decizie şi iniţierea contingentă a unui lanţ cauzal orizontal cu progresie cauzal-necesară, care poate fi totuşi punctat vertical prin mutaţii intenţionale transcendentale pe alte traiectorii cauzale, limitate totuşi de caracterul semi-structurat al posibilităţilor disponibile libertăţii umane (limitele care circumscriu cuantumul de posibilităţi umane prin limite obiective ale naturii umane).

Pentru Kierkegaard, decizia este deja nebunia. Dar această i-raţionalitate este proprie libertăţii elective indiferente care alege fără un criteriu. Indecizia este însă, la alt nivel, o nebunie. În realitate deci libertatea este prinsă în menghina necesităţii deciziei şi a realităţii indeciziei. Nimeni nu a câştigat însă realitate din indecizie, drumul libertăţii de la vacuitatea abstractă la realitatea concretă trece prin focul deliberării şi sabia deciziei, prin confruntarea disociativă a posibilului omogen, prin saturarea ontologică a posibilului cu realitatea pe care libertatea o actualizează numai smulgând-o posibilului, prin scindare şi segregare din informul semi-structurat al virtualităţilor. Omul nu „alege” în acelaşi fel cu Absolutul, direct din Abisul pur. Omul confruntă deja o lume prestructurată, metrizată, în care s-a marcat diferenţa logică şi ontologică dintre imposibil (Nihil negativum) şi posibil (Ens rationem), iar posibilului pur i s-au dat deja legi formale (legile logicii) şi libertăţii i s-au dat deja legi arhetipale (diferenţa binelui de rău).

4.3. Hazard şi destin. Libertatea deschide deci o serie de actualizări afectate de amprenta intenţiei formale, dar totodată supusă celei mai stricte conexiuni. Intenţia formală debordează propria ei materializare fenomenală, şi numai într-o lume perfectă materia saturează puritatea formei. Deasemenea, datorită încrucişării seriilor cauzale care au sau nu o origine în libertate, se creează aparenţa a ceea ce numim hazard, care limitează suplimentar transcripţia biunivocă a conceptului în realitate, după cum tot astfel apar consecinţe imprevizibile care dezvoltă arborescenţe fenomenale condiţionate ale libertăţii transcendentale  condiţionatoare, iar coincidenţele şi realizările imprevizibile ale unei libertăţi active prodigioase sugerează în mod strivitor forţa eficientă a unei armonii supra-individuale care organizează macro-structuri şi umbra gigantică a unei supra-coerenţe destinale, ireductibile la micro-decizii individuale infinitezimale. Modul cum intră vertical libertatea în fenomen este liber, însă traseul ei orizontal este supus sintezei condiţiei cu condiţionatul.

Rezultanta finală încorporează însă şi factori necunoscuţi care au fost tematizaţi prin conceptele opuse de hazard şi destin pentru a explica prin agregare spontană sau deducţie arhitectonică supra-coerenţa ansamblului. În toate cazurile însă libertatea câştigă realitate, efectivitate, numai printr-o selecţie echivalentă cu o contracţie avortivă a posibilităţilor închise prin însăşi actualitatea deschisă.

4.4. Criterium libertatis. Am trasat diferenţa dintre libertatea formală ante-electivă şi libertatea materială selectată. Sarcina noastră este însă aceea de a determina şi justifica necesitatea deontică din conţinutul deciziei. Explicarea şi justificarea libertăţii alegerii este obiectiv necesară, însă ea este pur formală, atâta vreme cât nu avem un sistem al posibilului. Ştim că libertatea îşi poate înscrie deciziile în materia pre-structurată a posibilului disponibil. Ştim libertatea alege, dar nu ştim exact cum alege şi mai ales, încă nu ştim cum trebuie să aleagă.

Libertatea are deci nevoie de un principiu de transcripţie, de un principiu de selecţie şi de conversie a virtualităţilor elective în realităţi selective. Fără un astfel de mecanism transcendental de focalizare a transcripţiei, libertatea suportă două tipuri de unilateralitate:

a) sau rămâne înfăşurată într-o spontaneitate afectată de retenţie, sub forma unei tensiuni fără distensiune, ca paralizie abstractă a unei interiorităţi fără exteriorizare.

b) sau se desfăşoară într-o spontaneitate neafectată de retenţie, sub forma unei distensiuni fără tensiune, ca diseminare concretă a unei exteriorizări fără interioritate.

Prima este libertate auto-colapsată, ca formă fără materie, a doua este libertate diseminată, ca materie fără formă. În ambele cazuri libertatea rămâne unilaterală: libertatea exclusiv formală se zbate ca un sculptor fără mâini. Libertatea exclusiv materială se zbate ca un pictor fără ochi. În primul caz, materia nu poate primi forme, forma rămâne auto-imanentă iar materia nu este modificată de libertate. În al doilea caz, materia primeşte forme aleatorii, cu preţul că amorfismul materiei este înlocuit cu poli-morfismul formelor aberant (pentru că arbitrar) agregate.

Avem deci nevoie de un principiu care să acţioneze ca un mecanism transcendental pentru conversia libertăţii formale în libertate materială, de un fundamentum divisionis pentru indicarea formală a tipurilor de conţinut care trebuie selectate de libertatea formală, astfel încât ea să evite atât paralizia non-electivă vidă (ca non-decizie sau in-decizie) cât şi mişcarea diseminativă a alegerii aleatorii, non-discriminative, a-criteriale, a lui orice şi oricum.

Am numit acest principiu criterium libertatis şi l-am identificat cu valoarea în sensul ei transcendental. Între caracterul potenţialmente multi-direcţional al libertăţii şi caracterul nedeterminat al posibilului, este nevoie de medierea unui criteriu.

Numesc de aceea valoarea : schematism transcendental al libertăţii, care mediază între spontaneitatea nedeterminată a libertăţii şi receptivitatea nedeterminată a posibilului impunând libertăţii formale o regulă de transcriere, o regulă de selectare a materiilor. Între indiferenţa liberului arbitru şi indiferenţa posibilităţilor disponibile, valoarea este cea care impune diferenţa, o diferenţă verticală, asimetric-disociativă care ordonă libertăţii adevărul împotriva falsului, binele împotriva răului şi frumosul împotriva urâtului.

Altfel spus: valoarea este aceea care spune libertăţii formale ce trebuie să aleagă (6). Altfel sau libertatea nu alege, sau libertatea alege orice. Atunci lumea şi sensul libertăţii sunt afectate monstruos: dacă libertatea nu alege nici binele, nici răul, ea intră prin capitulare în complicitate cu răul. Dacă ea alege orice: când binele / când răul, ea intră în complicitate cu răul. La fel stau lucrurile cu adevărul şi cu falsul (sau minciuna).

Valorile acţionează deci criterial şi eliminativ înaintea selecţiei efective ca o reducţie contraselectivă a priori a materiilor ilegitime, deci ca o selecţie de dinaintea selecţiei, pe care am numit-o criterium libertatis. Negaţia contraselectivă este complementul ireductibil al afirmaţiei selective. De aceea în termporalitatea libertăţii elective nu putem actualiza nici o libertate pur afirmativă (care să aleagă fără să excludă), nici o libertate pur negativă (care să excludă fără să aleagă).

Valorile sunt deci ochii şi lumina libertăţii pentru că ele sunt de fapt libertatea de dinaintea libertăţii. Ele sunt libertas major de dinaintea lui libertas minor. Ele sunt libertatea corect orientată care precede (transcendental, nu empiric) liberul arbitru indiferent. Ele sunt rectitudo voluntatis de dinaintea exerciţiului de voinţă efectiv. Paradoxal, în sens ultim, adevărata libertate este adevărul, este binele, este frumosul. Suntem cu adevărat liberi numai după ce am ales (avem conţinut), şi numai după ce am ales cum trebuie (avem conţinutul bun). Numai când libertatea indiferentă şi formală selectează materiile în conformitate cu propriul ei criteriu, şi se diferenţiază numai în interiorul propriului ei adevăr fiind recurbată în ortogonalitatea ei originară, suntem cu adevărat liberi.

            5. Deconstrucţia valorilor

 

            Date fiind aceste precizări arhitectonice, să vedem sumar care ar fi efectele unei deconstrucţii axiologice, dacă aceasta ar fi luată în serios, iar nu ca simplă experienţă textuală ludic-experimentală. Deconstrucţia tinde să destabilizeze sau chiar să suprime opoziţiile esenţiale ale gândirii metafizice (fiinţă-neant, lumină-întuneric, adevăr- aparenţă, bine-rău, inteligibil-sensibil, etc.). Aplicată la domeniul valorilor, ea ar antrena :

a) suprimarea corelativilor; b) suprimarea diferenţei genurilor, şi b) suprimarea ordonării lor scalare. Acest demers anti-arhitectonic ar produce astfel confuzie pe orizontala genurilor distincte şi nivelare  pe verticala etajelor diferite.

Am observat paradoxul că o ideologie a diferenţei (postmodernismul) produce tocmai o comasare indiviză a genurilor coordonate pe orizontală şi subordonate pe verticală, adică deconstrucţia produce contopirea fuzională a diferenţelor orizontale şi  compresia nivelatoare a diferenţelor verticale într-o omogenitate entropică şi o „moarte termică a umanităţii”. 

Fără valori economice, putem spune că omul cavernei nu are o condiţie materială superioară confortului citadin al epocii cibernetice. Fără valori politice, putem spune că omul „cetăţii” nu are o condiţie socială superioară anarhiei lui homo homini lupus sau tiraniei holocaustului celui mai sângeros. Iar fără valori spirituale, caverna empirică a omului primitiv devine caverna transcendentală unde nu mai există diferenţă între fiinţa adevărului şi neantul aparenţei, deci unde minciuna şi adevărul sunt acelaşi lucru pentru că soarele a colapsat în sine şi graviaţia lui ontologică a regurgitat lumina emanată. Anarhia empirică a maselor animalizate devine anarhia transcendentală a diferenţelor dezaxate anti-arhitectonic, fără coordonare orizontală şi subordonare verticală. Iar tirania empirică a voinţei iraţionale de putere devine anarhia transcendentală a haosului în a cărui aciditate meontologică diferenţierile structurale ale lumii sunt disolutiv resorbite. În această imposibilă lume nu mai există bine şi rău, totul este neutralizat, totul este proces obiectiv, darwinism cosmic, pură combustie transcendentală tanatică.

Iar fără integritatea strălucitoare a frumosului, proliferarea cancerigenă a urâtului culminează cu hidoşenia absolută, ca monstruozitate abnormă supremă, ca fiară babilonică a cărei vedere paralizează şi dezintegrează. Acest mutant transcendental hibridează, totalizează şi transcende toate ororile gorgonei, hidrei, meduzei şi polimorfismului saurian, a viermuielii bezmetice a polipilor intestinali care colcăie surd şi orb, ameninţător şi îngreţoşător în subteranele teriomorfe ale cosmicităţii.  Urâtul absolut este lipsa de chip a răului absolut.

În fine, în lipsa schematismului transcendental al libertăţii care este valoarea, libertatea electivă nu ar mai avea criterii vectoriale de actualizare şi mecanism de conversie a posibilului în real. Ea ar paraliza în interioritatea unei tensiuni atopice sau s-ar disemina în exterioritatea unei distensiuni izotropice. O libertate fără criteriu este deci sau implozie pură, sau explozie pură. Concentraţie pură sau disoluţie pură. În ambele cazuri ea suferă de cataractă transcendentală. Negativitatea libertăţii s-ar confrunta direct cu negativitatea posibilului şi pozitivarea determinată a libertăţii ar fi absolut aleatorie şi anarhică.

Rezultatul operaţiei anti-arhitectonice este astfel, pe toate planurile, omogenitatea rea a nediferenţierii ca reducţie sau revirtualizare haoidă a diferenţierilor arhitectonice ale universului inteligibil.

În concret, ceea ce rezultă este că nimic nu mai merită, totul este egal. Nimic nu este preferabil faţă de altceva, nici la stânga, nici la drepta, nici în sus, nici în jos. Toate sunt la fel, niciuna nu este mai adevărată sau mai falsă, mai bună sau mai rea, mai frumoasă sau mai urâtă. Prin spargerea opoziţiilor ogivale, nivelurile universului inteligibil sunt represiv comasate. Aceasta nu mai este însă o lume, ci o catedrală prăbuşită. Aici nu mai există multi-dimensionalitate scalară, nici direcţie, nici sens, şi nici viaţă. Cosmosul, care este o arhitectură, s-a scufundat în haos, şi libertatea astfel proclamată, eliberată de structură, ax, şi coerenţă este o libertate fără subiect, o libertate a nimănui şi în vederea a nimic. O uriaşă posibilitate moartă auto-colapsată într-o agonie fără de salvare.

Note

1. Ur-theil: diviziune originară, ceea ce face posibilă cosmicitatea însăşi, separarea apelor amorfe ale abisului originar.

2. În textul nostru: Gilles Deleuze: sistemul dizarmoniei prestabilite.  

3. Cum vor să justifice postmodernii scepticismul prin catastrofa Auschwitz-ului, când răul monstruos poate fi, tocmai, judecat şi respins numai prin judecăţi de necesitate transcendentală de ordinul unor valori ferme.

4. Aici se deschide o dificilă dezbatere cu psihanaliza. Insă evidenţa faptului că există resorturi inconştiente care determină conţinuturile libertăţii noastre nu este încă  dovadă a determinismului strict care să depersonalizeze total fiinţa umană. Acesta este cazul în psihoză, dar chiar şi aici inhibiţia empirică maladivă a libertăţii transcendentale nu este totală, deşi avem o confruntare dramatică şi infernală a libertăţii cu necesitatea.

5. Precizare decisivă pentru a nu confunda o libertate absolută care confruntă posibilul pur, adică Abisul, cu libertatea transcendentală, care confruntă un posibil totuşi semi-structurat. Libertatea omului nu este libertate divină, ea nu confruntă direct infinitul abisal, corespunzător unei fiinţe infinite, ci doar posibilul corespunzător unei fiinţe finite.

6. Această restricţie calitativă impusă libertăţii apare în toate cuvintele latine din aria semantică a valorii:  Diligo (echivalent latin al valorii) înseamnă a alege în sens de a prefera sau respecta. Iar Praemium (ca recompensă inclusă în alegerea reuşită implică deasemenea o sancţiune pozitivă oferită rectitudinii libertăţii). Pendo implică faptul de a cântări, a judeca, deci de a separa şi compara materiile înaintea selecţiei. În fine, de la Pretium (preţ, valoare) ne vine a preţui, adică a valoriza o opţiune împotriva alteia.

Anunțuri

2 responses to “Arhitectonica valorilor

  1. Cred ca exagerati in descrierea peisajului plat, olandez, al lumii noastre postmoderne. Unde vedeti Dvs. in Real haosul si propensiunea spre o anti-arhitectura transcendentala, golul de Fiinta al ignorantei ca limita autoimpusa a materiei sau vreo indiferenta a liberului arbitru sau o indiferenta a posibilitatilor disponibile? Mi se pare ca vedeti in postmodernismul nostru recent reversul in facsimil al lumii medievale sau, altfel zis, in omul aeroporturilor si a flotantului permanent/intemporal opusul omului manastirilor si a stabilului muritor/temporal. Evident ca prin natura diferentiatoare a valorilor primul sta mult mai jos, blocat in limite ce nu coincid limitelor posibile, fata de cel de-al doilea, dar nu cred, nu cred ca lucrurile stau asa la un alt nivel, poate pt Dvs. gregar si imbecil, cel al banalului sociologic.

    Mie mi se pare ca postmodernismul nu inseamna opusul valorilor traditiei, ci rasturnarea, rasucirea lor intr-o arborescenta perversa. Exista – culmea! – o arhitectonica cat se poate de verticala a postmodernitatii: materia si cerintele sale stau sus in ierarhia valorilor (cultivate cu orice pret in societatea de consum) in timp ce orice manifestare a spiritului a fost relegata nu in infern, ci in anonimat. Dumnezeu din vechime, cel al transcendentei, devine personajul despre care se pastreaza tacerea, El fiind asezat in afara zgomotului placut si al efemerului delicios al lumii de aici si acum, acest perpetuu hic et nunc care tine loc de infinitul vietii de apoi din trecut.

    Exista valori, cat se poate de stabile si invizibile in intentie dar vizibile in imanent prin implinire: valorea absoluta de cultivare a placerilor simturilor, valoarea vietii intense senzorial si a orgasmului fizic reproductibil pana la marginile perfectiunii naturale. Senzorialul excesiv este suprasenzorialul misticilor. Postmodernitatea nu-l reneaga pe Dumnezeu: ii construieste universul de-a indoaselea. Putem vorbi in continuare de o diferenta verticala, doar ca uratul sunt iluziile lumii de dincolo in locul atingerilor lumii de aici, adevarul este materia neurobilogica epurata de falsitatea Sacrului antimaterial, iar binele este atingerea fericirii pamantesti ca summum al placerii, raul fiind plasat in orizontul abstinentei si a frustrarii in asteptarea lumii de dupa. Imi pare ca civilizatia europeana din prezent este anticrestina si antimetafizica, dar ca orice manifestare a unui antagonism, a unei dusmanii intai epistemologice, apoi ontologice (sau invers?), Dusmanul este acea alteritate care delimiteaza constiinta de sine. A gandi impotriva inseamna a gandi precum. Parca asa suna o vorba franceza.

    Avem antiteologi in postmodernism, ba chiar un cult si o biserica invertita a traditiei. Iar materia nu este niciodata forma pura, adica materie fara materialitate, ci tot o proiectie, un val ideatic de materie care acopera imposibila materie princeps. Oamenii de azi iubesc materia ca pe Dumnezeul lor, nu doar o accepta sau o confirma.

    Ei nu cred ca libertatea le este infinita. Ei au facut deja o contraselectia si au avortat o posibilitate ce nu mai exista atunci cand au verticalizat lumea de aici in dauna lumii de dincolo, scindate de la radacina, nu aflate intr-un continuum sau macar intrataindu-se. Pentru ei, limita dintre viata de aici si viata eterna trece prin moartea, o suspensie a Fiintei de aici, singura pe care o glorifica de teama ca Neantul sa nu ii inhate. De aici, absenta materializarii cultice a Mortii in Occident: ati vazut procesiuni funerare stradale in care Mortul fiinteaza in Occidentul ultimilor decenii? Moartea este Lumea de dincolo pe care postmodernii o reneaga cu indarjire si constient. Ei sunt defensivi si agresivi cu omul traditiei. Nu-l accepta si nu-l inglobeaza: il vrea doar convertit, sooner or later, la cauza lor.

    Eu nu cred ca traim intr-o catedrala prabusita, ci intr-o contracatedrala a materiei de dimensiunea unui mall. Mallul este arhitectura de proportii a postmodernismului. Sau poate ma insel eu… desi, uitandu-ma in jur, cred ca am dreptate…

  2. Totusi este trist in lume!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s