Obiectivitatea frumosului

Esteticile contemporane susţin că frumosul este o creaţie liberă, ficţională şi  subiectivă. Împotriva acestor false determinări, vom arăta că frumosul, în sensul său autentic: 1. nu este propriu zis o creaţie ci o descoperire; 2. nu apare prin libertate ci prin necesitate; 3. nu este o ficţiune, ci o formă a adevărului; 4. nu este subiectiv, ci obiectiv.

Definiţii


I. Numesc operă de artă acel lucru vizibil (făcut din piatră, lemn, culoare, cuvânt sau sunet), care trimite la altceva de ordin invizibil. Spre deosebire de un lucru ordinar,  identic cu sine, lucrul este aici sacrificat (oferit) în vederea a ceva de ordinul semnificaţiei. În configuraţia vizibilă se ascunde aşadar cu totul altceva, o configuraţie invizibilă. Lucrul este deci doar suportul, materia sau carnea formei, care exteriorizează (plasticizează) în sensibil conţinutul operei de artă (semnificaţia ei interioară invizibilă). Dacă ar fi doar lucru, nu ar avea sens. Dacă ar fi doar sens, nu ar mai exista în lucru (adică ar aparţine doar conceptului neîntrupat, deci adevărului, nu şi frumosului).
II. Numesc contemplaţie sesizarea invizibilului prin care accedem noetic la spaţiul ideilor (sensurilor). Contemplaţia presupune deci o lume obiectivă a sensurilor neconstruite (o lume a ideilor, un topos noeton) şi un subiect pur (eliberat de privirea interesată şi empirică ataşată lumii lucrurilor vizibile şi disponibile). Astfel, ea nu inventează sensuri, forme şi idei ci le descoperă printr-o visio supra-retinală proprie „ochiului lăuntric”.
III. Numesc inspiraţie afectarea transcendentă a organului contemplativ prin care, sub forma unei viziuni, un nou nivel al invizibilului este revelat. Inspiraţia presupune intervenţia activă a misteriosului când, printr-un eveniment ireductibil, unui ales al Misterului i se comunică direct o viziune (într-o manieră analoagă profetului). Inspiraţia este divinis influxibus ex alto. Ea este ceva cu adevărat tainic, ireductibil la mecanismele asociative ale psihologiei creativităţii. Opera de artă are o naştere fulgurantă, iluminatoare şi integratoare. Întregul ei ca formă şi conţinut perfect contopite nefiind decompozabil în atomi. Această unitate profundă a operei de artă este reflexul caracterului ei contemplativ şi inspirat.
IV. Numesc imaginaţie creatoare travaliul prin care imaginaţia devine receptivă în faţa acestei viziuni pe care o interpretează şi o traduce în materia sensibilă proprie fiecărei arte (auditive, vizuale sau tactile). Formula este însă înşelătoare – în realitate imaginaţia este aici vicariantă, nu spontană. Ceea ce elogiem este erupţia prin imaginaţie a inspiraţiei, nu spontaneitatea asociativ-recombinativă a imaginaţiei pentru ea însăşi.
V. Numesc deci noutate nu efectul unei permutări imaginative a formelor din fenomen, ci ruptura de nivel prin care suma formelor artistice din imperiul vizibilului este îmbogăţită cu noi forme obţinute prin contemplaţie sau inspiraţie din lumea semnificaţiilor, formelor, ideilor invizibile.
VI. Numesc geniu fiinţa înzestrată cu organ contemplativ sau (ceea ce s-ar putea să fie acelaşi lucru) subiectul unei inspiraţii şi care are astfel o înţelegere superioară a naturii, a divinului şi a vieţii (spre deosebire de înţelegerea comună, afectată de imperfecţiune şi obscuritate. Noi sesizăm prin mijlocirea operei lui ceea ce el vede direct. Astfel, potrivit unei expresii folosite de Schopenhauer, el ne împrumută ochii lui pentru a privi lumea.

1. Creaţie versus Descoperire

Cuvântul „creaţie” este ambiguu. O analitică a creaţiei relevă că, în sens absolut, omul nu poate fi creator ex nihilo, acesta fiind prerogativa proprie divinului. Omul nu poate fi creator decât în mod imperfect analogic. Cei pe care îi numim creatori sunt cei care introduc o nouă viziune în materia sensibilului, întipăresc în ea o nouă formă. Dar forma nu este propriu-zis inventată, ci descoperită doar, într-o lume a sensurilor accesibilă doar contemplaţiei. Aşadar creatorii sunt emitenţi pe orizontală doar pentru că sunt receptivi pe verticală.
Noutatea semnificaţiei şi presiunea transformativă pe care aceasta o impune stilului şi formei rezultă deci din aprofundarea contemplativă. Doar pentru că prin contemplaţie se accede la un nou nivel al inteligibilului (al interiorităţii), avem o transcriere plastică a viziunii, o nouă exteriorizare.
„Unica raţiune de a fi a artei este obiectivitatea vizionară a ei. Arta trebuie să fie plasticizarea Luminii şi anticipaţia transmutaţiei pnevmatice a materiei, nu expresia fluctuaţiilor arbitrare ale imaginaţiei. Organul creator este, în esenţă, identic cu cel contemplativ, iar aici imaginaţia are mai mult o valoare subalternă” (Florin Octavian, Castalia).
Tocmai atunci când există însă o voinţă de creaţie, artistul sucombă în repetiţie. Adevăratul creator este tocmai cel care nu vrea să creeze ci care contemplă (deja): adică vede lucrul însuşi cu ochiul lăuntric.
Acest fapt rezultă cu claritate din mărturisirile tuturor acelora pe care îi numim „creatori”, şi care -ei singuri- sunt „documentele” noastre aici. Pentru cine vrea să înţeleagă marea artă, este necesar să cunoască vieţile geniilor, această aristocraţie noetică pe care numai resentimentul nivelator încearcă furibund să o detroneze.
În cazul fiecăruia, procesul de creaţie nu este decât transcripţia sensibilă (în limbajul simţurilor: auditiv, imaginativ, vizual, tactil) a unei viziuni inteligibile prealabile (fie categorială sau arhetipală). Este ca şi cum viziunea şi-ar cere un trup pentru ca să se nască în sensibil, pentru a intra în lume. Singurătatea geniului este deci solipsismul lui vizionar, iar durerile facerii aparţin travaliului aducerii ideeii pe lume, al descărcării ei pe un suport sensibil, pentru ca invizibilul să fie astfel făcut vizibil şi pentru cei care nu contemplă nemijlocit, dar pot să contemple prin mediere sensibilă.
Doar sub forma unei ilustrări menţionăm filmul Amadeus, unde, pe patul morţii, când Mozart îi dictează lui Salieri, este foarte clar că el nu se joacă frivol cu imaginaţia. Din contra, Mozart nu face decât să contemple viziunea care îi este deja dată, sincron, în inspiraţie, el nefăcând decât să o „citească”, şi să o „dicteze” (desfăşoare) succesiv, pentru ca Salieri să o transcrie în partitură.
Aşadar arta „reproduce ideile eterne pe care le-a înţeles prin mijlocirea contemplării pure, adică esenţialul şi permanentul din toate fenomenele lumii; de altfel, în funcţie de materia pe care o foloseşte pentru acestă reproducere, ea capătă numele de artă plastică, de poezie sau de muzică. Originea sa unică este cunoaşterea Ideilor, scopul său unic este comunicarea acestei cunoaşteri” (Arthur Schopenhauer, Lumea ca Voinţă şi Reprezentare, § 36).
Ceea ce contemplăm nu există în fenomen decât sub o formă obscură, nerealizată, dar are o existenţă inteligibilă pe care contemplaţia purificată, sau inspiraţia – în cazul unor aleşi, o pot (re)descoperi, sub forma unei lumi ideale, a unor sensuri care se pot fi înţelese şi contemplate, dar nu văzute în mod retinal, decât cu ochiul lăuntric în acalmia unei sesizări eliberate de lanţurile intereselor ordinare ale vieţii.
„A existat intenţia ca imaginaţia să fie considerată drept element esenţial al geniului, ceea ce este legitim. A existat chiar intenţia de a identifica complet geniul cu imaginaţia, dar aceasta este o greşeală. Obiectele geniului considerat ca atare sunt Ideile eterne, formele persistente şi esenţiale ale lumii şi ale tuturor fenomenelor sale. Or, acolo unde numai imaginaţia este stăpână, ea nu face decât să construiască castele în Spania, destinate să flateze egoismul  şi capriciul personal, să le înşele pentru moment şi să le distreze, dar în acest caz noi nu cunoaştem niciodată, la drept vorbind decât relaţiile himerelor realizate astfel” (Arthur Schopenhauer, op.cit.).

2. Libertate versus Necesitate

Două teze fundamentale ale esteticii contemporane spun că : a) Obiectiv : Orice lucru poate deveni operă de artă (artă este ceea ce numim artă); b) Subiectiv : Orice om este un  artist .
Frumosul ar fi astfel pur convenţional, el ar aparţine unei decizii care emană de la oricine şi poartă asupra a orice. Orice obiect poate deveni artă (e.g. prin resemnificare, recontextualizare),  şi orice subiect poate deveni artist. Pe scurt : anything goes.  Numesc acest voluntarism decizionism estetic, iar „arta“ contemporană : stare de excepţie permanentizată, anarhism estetic.
Paradigma acestei anti-sofii virtualiste este pişoarul lui Duchamp, această emblemă a snobismului avangardist, care este cu adevărat orice-ul unui oricine. El este simbolul trecerii de la estetica aleşilor la estetica alegătorilor, de la estetica aristocraţiei la inestetica democraţiei, de la geniu la plebe.

Acuzăm astfel conversia virtualităţii în vacuitate: orice-ul oricui generează nimicul lui nimeni, a celor care aleg fără să fie aleşi: capriciul celor neinspiraţi, anonimatul travestit în celebritate (dacă vrem totuşi analizăm semnificaţia, dincolo de excentricitatea anti-canonică, pişoarul nu semnifică decât receptacolul materiei degradate, restul, gunoiul uman şi toaleta ordinară).

„Numai că opera de artă nu este un ustensil căruia, în plus i se mai aplică şi o valoare estetică” (Martin Heidegger, Originea operei de artă).Putem completa : artistul nu este un om care, în plus, mai vrea să facă artă.
Natura inspiraţiei este însă foarte diferită de ceea ce se crede azi că este arta. Se crede că, din oceanul de posibilităţi, cel care performează combinaţia cea mai excentrică – de pildă un pişoar în galerie, un capişon de beton pe fruntea Alpilor, o ureche aplicată pe braţ sau o asociaţie stridentă de imagini – acolo unde se impune un sens profund şi o măiestrie formală – este artistul „liber” de convenţii. Dar aceasta este numai arbitrarietate multilateral artificială, o libertate negativă, adirecţională, goală, care nu aduce substanţă pe lume, ci se delimitează numai multiform de operele devenite canonice.
Este artefactul unei libertăţi: 1. minore (pentru că nu naşte nimic grandios), 2. parazitare (pentru că se hrăneşte din ceea ce neagă),  3. oarbe (pentru că nu descoperă nimic deoarece nu vede nimic), 4. meonale (pentru că nu aduce afirmaţie). Adevărata libertate a marilor creatori derivă din afectarea transcendentă pe care numai inspiraţia o aduce, vertical, contemplativ, din afara subiectului autorepliat:  viziunea.
Michelangelo îl vede brusc, în blocul de marmură, pe David. El nu vede zece mii de forme posibile, cum vede voluntarismul proiectiv. El vede numai una, cea care i-a fost dată numai lui, cea „genială”. Un artist postmodern (adică oricine se crede artist) poate face zece mii de lucruri cu blocul de marmură: de pildă să scrie ceva obscen, cu roz, pe el, sau să pună o pălărie pătrată pe vârful lui, o zwastică de piele neagră sau –  atlasul aberaţiilor e infinit – să sculpteze un televizor octogonal.

Dar Michelangelo vedea un singur lucru. Nu ceva excentric, dar ceva grandios: imaginea impunătoare a omului ideal.

Apariţia misterioasă a acestei forme îşi cere apoi drepturile de înstăpânire împotriva materiei masive, moarte şi rigide de marmură.
Aşadar: libertatea electivă, care poate vota orice, oriunde, oricât, este o libertate dezorientată, care face tot ce vrea, dar nimic inspirat. Creatorul, atins de inspiraţie, este „răpit”, „transportat”: el nu mai ascultă de seducţia superficială a imaginaţiei empirice, care poate adultera volitiv şi electiv, într-un desfrâu opţional aleatorist o mie şi una de alternative lipsite de consistenţă semantică şi ontologică.
Creatorul e însă robul unei viziuni primite (în mod misterios), fiind literalmente subjugat acesteia şi, în acest sens, el renunţă la capriciozitatea copiloidă imaginaţiei, care vrea să-şi ofere şi ea contribuţia edulcorată atunci când, în realitate, în spiritul creatorului, inspiraţia cade fulgerător şi definitiv ca un veritabil meteorit transcendental.
Supunerea geniului la necesitatea inspiraţiei este însă mai prodigioasă decât „libertatea” mediocră a celor talentaţi de a se juca aleator cu formele, numai ea fiind sigiliul aristocratic al frumosului autentic.

3. Ficţiune versus Adevăr

Problema adevărului în artă se deschide cu determinarea frumosului ca aparenţă (Schein) la Platon, şi se încheie cu determinarea lui ca apariţie (Erscheinung) la  Hegel.

În primul caz arta a fost judecată pentru că în locul unei contemplări directe a adevărului, preferă o privire mediată, în oglinda imperfectă a formelor universale reduplicate în singularitatea operei de artă.

În al doilea caz însă individualii exteriori devin iradieri, fenomenalizări ale universalului interior. Astfel, carnaţia operei de artă singulare reveleză mai mult decât ocultează structura  universala  a semnificaţiei. Universalul inerent în singularitate este însă purtător de adevăr – chiar dacă singularul ales pentru întruchiparea lui este fictiv sau întâmplător, el nu este mai puţin un mediu exterior pentru universalul interior, elementul propriu adevărului.

Din determinarea kantiană a frumosului ca universal fără concept s-a dedus prea uşor disjuncţia dintre frumos şi adevăr (=autonomia esteticului). Însă universalitatea fără concept nu elimină semnificaţia ca atare, ci doar un vehicul al ei (conceptul). Dar cum arta lucrează cu simboluri, metafore, alegorii etc, vehiculul privilegiat al sensurilor şi adevărurilor ei este arhetipul. Astfel, Hegel, Eliade şi Jung ne ajută să oferim o determinare suplimentară universalităţii fără concept: frumosul este universal concret (universal abstract cu tot cu propriile lui diferenţe dezvoltate, sau universalul inerent unei reprezentări concrete) pentru care arhetipul este o imagine mai adecvată decât conceptul pur analitic, fiind astfel tot un adevăr dar întrupat sensibil. Concretul este întotdeauna concretizarea unui universal. Semificaţia este tocmai sensul formei (altfel nu ar avea sens ca forma să aibă o anumită… formă. Forma este ancilla visio.

În cazul în care nu vrem să reprezentăm nimic, şi pretindem că am depăşit reprezentarea, atunci estetica nu are ce face cu o asemenea formă a nimic şi a nimănui, aşa zisa operă de artă contemporană (sau cu ce nume vrem să o flatăm) nefiind mai bună decât un tapet ordinar.
Dar ce să facem cu declamaţii retorice precum aceasta:  „Arta este mai valoroasă decât adevărul. Avem arta pentru ca adevărul să nu ne spulbere” (Nietzsche).
Ce este această proclamaţie? O descriere a artei ? Sau un program pentru viitor?
a) în primul caz e pur şi simplu un fals: toate marile opere de artă, începând cu arhitectura sacră, continuând cu Homer, Dante, Michelangelo şi până la Caspar David Friederich, Bach sau Wagner aveau nu doar formă ci şi conţinut. Conţinutul exprimă semnificaţia: ceea ce artistul avea de comunicat, şi anume ceva despre divin sau despre uman, sensuri, trăiri, viziuni. Aşadar, estetismul acesta vid, asemantic, este doar o falsitate şi o minciună. Arta fără adevăr e numai exprimare fără conţinut, deci combinaţie dadaistă de forme goale, colaj şi loterie a imaginaţiei lipsite de materie semantică şi de mesaj estetic.
b) în al doilea caz ar trebui să scriem literatură fără sens, care nu vorbeste despre om, despre fiinţă, ci nu spune nimic, nu descrie nimic. Pictură care nu vrea să trimită privirea interioară către nici un sens, ci care aşează culori, umbre şi linii de dragul ochiului exterior, dar nu şi pentru ochiul interior. Poezie care nu vorbeşte despre om în faţa morţii, absurdului şi violenţei, ci poezie care flatează auzul, rime fără referent, imagini fără corespondent. Sau muzică rapsodică de dragul sunetelor corelate.
Frumosul este însă incandescenţa adevărului, adevărul trecut din concept în carne, şi de aceea cu cât adevărul unui opere de artă este mai bogat, el impune forme mai prodigioase, intrând astfel pe straturi mai adânci decât impresia (excentric-şocantă) de suprafaţă.

Adevărul ne edifică, ne luminează, ne eliberează – nu ne spulberă, iar valoarea artei  izvorăşte numai din uniunea frumosului cu adevărul, frumosul fiind deci transfigurarea veritativă a materiei prin care Spiritul ajunge să vorbească.
Minciuna şi vacuitatea sensului însă ne aruncă în prăpastia tăcerii şi în abisul mortuar al nimicului. Deoarece adevărul este tot ceea ce avem pentru ca să putem rezista negativului.
Aşadar: „Adevărul este pus în operă”. În operă operează „deschiderea fiinţării întru fiinţa ei: survenirea adevărului” (Martin Heidegger, Originea operei de artă).

4. Subiectiv versus Obiectiv

Propriul contemplaţiei este pasivitatea subiectului, care lasă liber obiectul să îşi dezvăluie bogăţia multilaterală. Astfel, decizia şi ficţiunea sunt subordonate în cazul artistului cu adevărat genial:  rob al unei viziuni, privire pătrunzătoare care sesizează ceea ce este nevăzut celorlalţi pentru a-l traduce (plasticiza) în operă, redându-l unei umanităţii mioape şi amnezice.

Geniul este subiectul pur care se comportă pasiv faţă de conţinutul vederii lui interioare, pentru a fi activ numai în traducerea acestuia în forme exterioare.
Arta e contemplaţie dezinteresată: ea cere sacrificarea subiectivităţii empirice, cu interesele ei mundane, pentru ca să poată sesiza semnificaţia inteligibilă în corporalitatea sensibilă. Contemplaţia geniului precede întipărirea viziunii în materie. „Creaţia” este tocmai  transcripţia în exterioritatea sensibilă a interiorului inteligibil contemplat. Opera de artă transcrie, adică realizează ideea, odată ea însuşită vizionar. Contemplarea artistică este retroversiunea acestei transcripţii, prin care sensibilul este de-sensibilizat, pentru ca din (şi prin) exterioritatea morfologică să fie recuperată interioritatea ontologică.

Astfel, imaginaţia spontană (activă, recombinativă) trebuie să devină imaginaţie vicariantă (receptivă, ancillară, aşezată în serviciul inspiraţiei).

Trebuie sa disociem atent între inspiraţie şi imaginaţie. Ceea ce ei sacrifică este, paradoxal tocmai imaginaţia „personală” (producţia fantasmatică de forme ca rezultat al „jocului” psihic) în favoarea inspiraţiei „obiective”.

Altfel spus: există creaţie numai atunci când imaginaţia orizontală (subiectivă) este pusă în serviciul inspiraţiei verticale (obiective).
Altfel avem numai o operă de fantasmare vidă recombinativă, care nu face decât să permute imaginile într-un alcoolism ludic al himerelor, fără să producă însă eruptiv o noutate veriabilă, sub forma unei coerenţe vizionare acum descoperite.
„Această trecere de la cunoaşterea obişnuită a lucrurilor particulare la aceea a Ideilor este posibilă, aşa după cum am arătat, dar trebuie considerată ca excepţională. Ea se produce brusc; cunoaşterea iese din serviciul voinţei. Subiectul încetează efectiv că mai fie numai şi numai individual; el devine atunci un subiect pur cunoscător şi nesupus voinţei; el nu mai este constrîns să caute relaţii conforme principiului raţiunii, cufundat de acum în contemplarea adâncă a obiectului care i se prezintă, eliberat de orice dependenţă, aceasta este starea în care el se odihneşte (…) ne pierdem în acest obiect, adică din momentul în care ne uităm propriul individ, propria voinţă, nu mai existăm decât ca subiect pur ca o oglindă clară a obiectului” (Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare, § 34).
(Notă: aceste reflecţii continuă textul nostru privitor la Heteronomia esteticului).
(publicat în Observatorul cultural, nr. 512, ferbuarie 2010)

Anunțuri

13 responses to “Obiectivitatea frumosului

  1. Buna.

    1. eu nu am spus ca arta exista undeva dincolo de lume, si ca geniile o reveleaza. Adevarul este undeva dincolo de retinalitatea primei instante, iar arta (la fel ca si religia, filosofia si intr-o buna masura stiinta) sunt forme prin care adevarul poate fi sesizat, accesat. Deci arta este efectul unei transpuneri a semnificatiilor intr-o materie. Arta este deci continut al semnificatiei + forma a expresiei (doar continutul deci are un regim platonic, arta aduce cu necesitate un moment al inerentei continutului in forma). Pentru arta, conceptul trebuie sa imbrace o reprezentare (pentru filosofie nu). Asta nu inseamna ca ele nu pot spune acelasi lucru. Il spun doar diferit.

    2. ce sa facem cu ceilalti? iata celebra problema a bacanului (ridicata de Liiceanu lui Noica). Ei bine, nu stiu ce sa fac cu restul. Stiu doar ca geniul este geniu, si ca nu Georgel a descoperit teoria relativitatii, si nici costel nu a compus Arta Fugii.

    Bacanul FUGE DE ADEVAR. el este preocupat – PREAocupat cu bacania lui, cu lumea lui, cu interesele lui etc. Critica elitismului stoarce lacrimi inimii de dragul bacanilor mediocrii care fac cumparaturi si vegeteaza la televizor. Adevarul nu se da cu forta, fiecare trebuie sa il caute pe cont propriu. Daca nu esti geniu nu trebuie sa faci un manifest impotriva ordinii lumii, ca sa sistematizezi resentimentul. Trebuie doar sa asculti Simfonia lui Beethoven si sa te bucuri de pictura lui Vermeer. Atata ti-a fost dat. Deoarece eu nu pot scrie Fratii Karamazov, nu trebuie sa ma revolt si sa-l vitriolez pe Dostoieski. Trebuie pur si simplu sa ma bucur ca prin el eu pot vedea ceea ce i s-a dat lui. Asta spune Schopenhauer: geniile ne imprumuta ochii lor pentru ca sa vedem si noi.

    Sa ai grija : misericordia trebuie contrabalansata prin adevar. Altfel spus : nu trebuie sa ne fie mila IMPOTRIVA adevarului. Religia iubirii este inainte de toate religia Adevarului. Socialismul a fost inima fara adevar (acolo unde nu a fost resentiment brut).

    Ce vreau sa spun este : sa nu plangem de mila celor care ar face orice numai sa nu fie deranjati de la obezitatea unei vieti cotidiene fara interogatii. De fapt asta rezulta si din cele scrise la final de tine. In esenta, capacitatea de autojustificare a mediocritatii este infinita, si oamenii recenti ar face totul ca sa raman pe scena sub reflectorul atentiei, inclusiv aceasta catacomba inteligibila care este deconstructia si care arunca in mormantul amneziei si indiferentei mileniile prodigioase ale istoriei spiritului.

  2. Scrieti ca un filosof clasic (d’antan): aveti propriul jargon, probabil propriul sistem – e greu ca cineva sa va faca o obiectie, in masura in care sistemul filosofic al lui Vlad Muresan nu a intrat (inca) in vreun canon al filosofiei, deci nu face nicaieri obiectul unor preocupari hermeneutice constante.

    In consecinta, opinii:
    Mi se pare totusi ca revizitand si elaborand tema geniului si a inspiratiei in arta veniti in raspar cu o reflectie asupra artelor care privilegiaza teme ca traditia (transmiterea), canonul, mestesugul, formarea, educatia, invatarea, bucuria gasirii unei vocatii, etc. Teme mai usor de deconceptualizat, adica – cum sa zic? – mai practice… Fiindca arta a fost facuta mereu de oameni (mult) MAI TALENTATI DECAT CEILALTI , nu de genii. (Tema geniului risca sa fie o modalitate a negarii talentului celuilalt.)

    Felul in care il angajati pe Heidegger e fals, acolo fiind vorba de faptul ca opera de arta e prezenta altfel, in alt mod, decat ustensilul: de unde consecintele privitoare la adevar. Nimic despre geniu, nimic despre inspiratie. Nimic despre vreun „in plus”..

    Estetica lui „oricine poate fi artist” am auzit-o enuntata de prezentatori tv.

    A-l pune pe Hegel langa Eliade si Jung e fortat si tendentios.

  3. Nici eu nu am spus că arta e dincolo de lume, ci Adevărul, dincolo şi independent de aparenţele uneori înşelătoare. Îmi păruse subiect subînţeles, după aceea m-am gândit că trebuia să-l precizez încă o dată.

    Tu spui că a întreba care e sensul în lume a celor care nu sunt genii e problema băcanului.
    Dă-mi voie să nu fiu de acord. E problema mea (cu riscul de a cădea prin asta sub acuza neputinţei de a ieşi din personal), a unui om care nu e geniu, dar nici băcan. Un om care a fost, şi poate încă e, supus resentimentelor, dar care, clar, nu îl ridică pe georgel lângă Einstein şi nici pe costel alături de Bach; un om care, da, pe cont propriu, caută justificarea propriei existenţe în ceea ce face. Tocmai pentru că omul are tendiţa de a-şi găsi false justificări, rar şi foarte rar m-am sustras întrebărilor.
    Articolul pune clar în lumină “criteriile” cărora le este supusă arta autentică, sensul ei şi valoarea omului prin care ea ne survine. Inevitabil m-am întrebat asupra lucrului “mâinilor” mele şi a celor din jur.

    Sper să nu fie înţeles greşit când spun că, în cele din urmă, exprimam problema mea. Nu aştept ca oamenii să confirme sensul vieţii şi muncii mele, dar am în vedere faptul că, în afară, omul poate rămâne blocat în propriile judecăţi mai mult sau mai puţin valide obiectiv.

    Cât despre mila cu adevărul potrivnică, când e, nu e cu bună ştiinţă; din păcate se dă de seamă abia după.

    În fine, am impresia că mă îndepărtez. Mulţumesc pentru răspuns.

  4. @ziziek

    Cred ca v-am mai oferit raspunsuri pe aceasta pagina, si cred ca am fost suficient de politicos si pertinent incat sa nu merit nici o ironie, pentru ca nici eu nu am invocat altceva decat propozitiile asezate in text, si nici dumneavoastra nu aveti o piramida in CV.

    1. in primul rand eu am evocat o traditie de reflexie estetica ce are radacini renascentiste, medievale si se implineste in estetica germana. Dumneavoastra confundati impermisibil TALENTUL cu GENIUL. Eroare este una catastrofala, pentru care intr-o universitate germana sunteti cazut la exament. Consultati deci Critica facultatii de judecata, Prelegerile de Estetica, Filosofia Artei si Lumea ca Vointa si Reprezentare, dupa care vorbim despre aceste doua categorii estetice complet eterogene.

    2. in al doilea rand, daca cititi cu atentie, eu l-am invocat pe Heidegger in doua puncte precise – si nu in problema inspiratiei.
    a) teza privitoare la caracterul volitiv-supradaugat obiectului (un fel de und noch etwas care ar face ca obiectul sa devina obiect de arta). Importanta acestei teze este decisiva impotriva esteticilor ready-made, de tip Duchamp care chiar asta sustin, ca un obiect devine prin resemnificare si recontextualizare un obiect de arta. Heidegger a avut o premonitie impotriva acestui decizionism artificial.
    b) l-am mai invocat pe Heidegger impotriva formalismului autonomiei esteticului, pentru ca el vorbeste – in dezacord total cu vacuitatea artei contemporane – de faptul ca adevarul are o inerenta in opera de arta.

    Va rog sa cititi mai atent altfel criticam castelele din Spania.

    3. mentionati alte surse ale „creatiei” : traditia, canonul, mestesugul, formarea, educatia, invatarea, bucuria gasirii unei vocatii, etc.

    In vremea lui Michelangelo, mai existau cateva mii de artisti care apartineau aceleiasi traditii, aceluiasi canon, aveau aceeasi formatie etc. Numai UNUL, totusi, a primit un dar unic.

    In vremea lui Bach mai existau mii de compozitori, care apartineau aceleiasi traditii, aceluiasi canon, aveau acelasi mestesug, etc. Numai UNUL, totusi, a primit un dar unic.

    Daca vreti sa faceti inventarul celor chemati, dar nu alesi, va urez succes. Eu ma rezum numai la momentele epocale prin care Spiritul a sectionat in mod imprevizibil si nedeterminat istoria.

    4. Nu este fortat si nu este tendentios a-l pune pe Jung si Eliade alaturi de Hegel. Din contra, exista o mare omogenitate ontologica intre cei trei, in ciuda diferentei dintre ocncept si arhetip.

    am invocat aici o solidaritate a celor trei impotriva unei determinari kantiene a frumosului, si anume al doilea moment al judecatii de gust (dupa cantitate), care ar putea fi invocat impotriva tezei mele centrale privitoare la continutul veritativ al frumosului. Citez : „Numim frumos ceea ce este reprezentat fara concept ca obiect al unei satisfactii universale” (6).

    Teza mea este simpla dar clara: nu cred ca toate operele de arta sunt fara concept, dar nici ca toate au concept. De fapt, mediul privilegiat al transmiterii sensului prin forma sensibila este arhetipul (si derivatele lui, simbolul, metafora, figura etc.).

    Hegel vorbeste despre un universal concret, care nu mai este conceptul formal, ci conceptul cu propriile lui diferente explicitate.

    Jung si Eliade descriu semantica simbolurilor, printr-o hermeneutica ce ne deschide o cale regala catre imperiul semnificatiilor artistice din toate timpurile si toate locurile.

    Este clar ca atat universalul concret al lui Hegel, cat si arhetipurile descrise de Jung si Eliade pot fi invocate ca fiind acel „universal fara concept” al lui Kant.

    Cu aceasta se deschide calea pentru o sesizare a adevarului (semnificatiilor) depozitate in opera de arta.

    5. Estetica lui oricine poate fi artist e posibil sa o fi auzit de la televizor. Eu nu ma uit la televizor, poate de aceea citesc carti. Acolo am gasit acest funest dicton (Jedes Mensch ist ein Kunstler), si el este propriu esteticilor postmoderne care democratizeaza si niveleaza totul. De altfel, aceasta pozitie este necesar corelata cu cea a lui Duchamp privitoare la decizia care converteste obiectul in opera de arta (cf. Thierry de Duve – eu nu polemizez cu lucruri inventate de mine).

  5. Abisal in privinta cv ului..

    Confuzia mea privitoare la talent si geniu e in mintea dvs. Asta nu exclude ca sa pic examenul la filosofie intr-o universitate germana.

    Observatiile mele la adresa textului deriva fara indoiala din faptul ca nu am consultat o bibliografie elementara..

    Un text filosofic riguros nu citeaza un autor fara sa preia si problematica acestuia. Heidegger e citat odata ca sa va dea ocazia unui joc de cuvinte, si inca odata conclusiv, intr-o problematica care, dupa cum spuneti, s-a incheiat (?) cu Erscheinung, dar fara sa mentionati o clipa ca in textul heideggerian invocat intelegerea adevarului ca fenomenalizare capata o lovitura decisiva tocmai prin tematizarea sa in cadrul operei de arta – opera de arta fiind mai curand un „de exemplu”, si astfel meditatia heideggeriana relanseaza radical problema adevarului si a artei.. Pentru ca sa satisfac exigentele dvs dirimante voi cita in germana: „Im Werk der Kunst hat sich die Wahrheit des Seienden ins Werk gesetzt. „Setzen” sagt hier: zum Stehen bringen. Ein Seiendes, ein Paar Bauernschuhe, kommt im Werk in das Lichte seines Seins zu stehen. Das Sein des Seienden kommt in das Ständige seines Scheinens.” (Ursprung…) De remarcat, schematic: (de-a lungul intregii desfasurari heideggeriene geniul – „subiect pur”, cum spuneti – ar fi o prezenta cel putin ..exotica, nici un subiect impur nu prea are loc aici.) Restul e o refutare prin Setzen qua Stehen a lui Erscheinung (husserliana, in primul rand, dar si hegeliana, cumva implicit). Mai trebuie remarcata si perechea de saboti de lemn (ca Werk opusa lui Ge-stell) care lasa loc gestului lui Duchamp (care scoate pisoarul – nu pischoarul! – din dispunerea lui, pentru a-l prezenta, intr-un mod ironic, dar – fiindca nu sunt Calvin – nu lipsit de sens, ca opera): excomunicarea nu e treaba filosofilor.

    Ar trebui sa va interesati daca Eliade l-a citit pe Hegel (altfel decat in amok-ul sublimat al adolescentei..) sau Jung, for that matter (pentru vreun motiv sau altul), inainte sa-i impreunati .. ontologic.

    Daca nu mai putem recupera Ausnahmezustand in politica, sa nu lasam arta sa ne scape din maini (mai ales cand habar n-avem ce sa facem cu ele cand vine vorba de realizarea unei lucrari de arta).

    „Jeder Mensch ist ein Künstler” are un sens pentru Beuys, nu acelasi pentru speaker-ul tv, pentru Zizek sau pentru Vlad Muresan.

  6. Iata o posibila ilustrare a chestiunii Hegel-Heidegger in jurul „aparitiei”: „Die Erscheinung ist das Entstehen und Vergehen, das selbst nicht ensteht und vergeht, sondern an sich ist, und die Wirklichkeit und Bewegung des Lebens der Wahrheit ausmacht”. Asta spune Hegel in Vorrede la fenomenologie (35), si opozitia Entstehen („und Vergehen”)(Hegel) – Stehen („zum Stehen bringen”) (Heidegger) e ceea ce mi se pare de interes, si care da doua pozitii semnificativ diferite privitoare la adevarul operei de arta /adevarul in opera de arta.

    Cu scuzele de rigoare in privinta exceselor retorice din mesajele anterioare.

  7. Hilar: pentru a ilustra “travaliul aducerii ideii pe lume” de catre Geniu recurgeti la o referinta cinematografica din cultura de masa. Alexander Pope chiar a inventat un termen pentru acest tip de „imbinari”: bathos (look it up). Ceva ma face sa cred totusi ca aici avem de-a face cu un caz nefericit, inconstient de „bathos”. Ma insel?

    Haideti sa vedem:

    1. Ciudat ca pentru o persoana care se revendica de la autoritatea Ratiunii si a Adevarului miza textul dumneavoastra (si nu doar a acestuia) rezida nu atit in ordinea argumentativa a unui sistem logic, cit mai degraba in performativitatea propriu-zisa a unor acte discursive: (de)numiri (din care e alcatuita intreaga sectiunea introductiva), acuze, asertii, impuneri etc.; nu atit silogisme, cit, repet, decizii mai mult sau mai putin arbitrare, avind un criteriu mai degraba estetic decit rational (iar aici constat cu uimire cit de „postmodern” sinteti, conform propriei dumneavoastre caracterizari). Articolul de mai sus incepe, cum spuneam, cu unele definitii impuse de dumneavoastra. Faptul ca sint impuse nu ar constitui o problema daca ar fi urmate si de niste argumente. Din pacate, ce ne asteapta in ceea ce oferiti drept urmare logica implacabila a definitiilor sint simple stinghii cu care nu faceti nimic altceva decit sa sprijiniti citate din clasici ai filosofiei ca Hegel, Schopenhauer sau Florin Octavian. Acel „vom arata” de la inceput se traduce, in cele din urma, printr-un simplu „vom afirma”.

    2. Ceea ce numiti „estetica postmoderna” pare a constitui un „om de paie” (fapt ce creaza o noua ironie savuroasa in momentul in care, raspunzind comment-ului de mai sus, va asumati cuvintele lui Thierry de Duve, “eu nu polemizez cu lucruri inventate de mine”): din faptul ca pentru „estetica postmoderna” „orice lucru poate deveni operă de artă” nu rezulta automat ca „esteticile contemporane susţin că frumosul este o creaţie liberă, ficţională şi subiectivă”, asa cum afirmati chiar la inceputul articolului facind o grava confuzie intre conceptul de opera de arta si cel de frumos (cine stie ce sistem de invatamint v-ar expulza pentru acest non sequitur?). Esteticile contemporane incearca sa disocieze frumosul (vazut din perspectiva istorica drept categorie moderna care din perioada Renasterii, vreme de mai bine de trei secole, a informat practicile artistice) de operele de arta. Unele teorii ajung chiar sa promoveze, pe urmele lui Walter Benjamin, o dezestetizare a artei renuntind, este adevarat, tocmai la acele concepte la care dumneavoastra tineti atit de mult: geniu, inspiratie, valoare eterna, mister. In aceasta lumina, interpretarea pe care o propuneti „Fintinii” lui Duchamp (deturnind admirabil acel pasaj heideggerian) rateaza sensul gestului artistic: Duchamp nu dorea sa ia un ustensil caruia, in plus, sa-i aplice si o valoare estetica; dimpotriva: el a vrut sa transporte un obiect non-estetic intr-un mediu dominat de opere de arta „frumoase” cu scopul nu de a-l „infrumuseta”, ci de a dezestetiza celelalte artefacte ale galeriilor, muzeelor s.a.m.d.

    3. „Pentru cine vrea să înţeleagă marea artă, este necesar să cunoască vieţile geniilor, această aristocraţie noetică pe care numai resentimentul nivelator încearcă furibund să o detroneze.” Obiectie: Operele de arta se supun legilor practicilor care le definesc, nu biografiei producatorilor lor. Aceste legi sint cele pe care analiza operelor de arta trebuie sa le ia in considerare, la fel cum analiza unui text trebuie sa se aplece asupra regulilor care guverneaza discursul ca practica, si nu asupra experientelor, ideilor sau sentimentelor care, din mintea geniilor, ar fi pasamite reprezentate (mai mult sau mai putin reusit) in textul cu pricina. Arta este ceea ce fac artistii. Practica artistica trebuie sa fie punctul de pornire pentru orice teorie privitoare la operele de arta, nu o alta teorie, cu atit mai putin cea a filosofiei idealiste.

    4. In concluzie, nu pot sa nu observ decit ca articolul dumneavoastra impreuna cu formularile sale pompoase (cum ar fi: “desfrâu opţional aleatorist”, “capriciozitatea copiloidă imaginaţiei”, “meteorit transcendental”, “transfigurarea veritativă a materiei”, “abisul mortuar al nimicului”), pe linga a va flata veleitatile literare, nu face altceva decit sa mascheze practicile artistice reale in spatele spoielii terne a „experientei” cu care Geniul este binecuvintat, ales pe sprinceana de un Spirit care daca ar exista ar trebui sa-i fie rusine de halul in care a ajuns. Textul dumneavoastra monumetalizeaza carcasa in descompunere a romantismului german care in ultima suta de ani a asumat un chip politic bine cunoscut: cel al fascismul, un alt lucru foarte amuzant…mortal. (si cred ca, pe de o parte, reactia alergica manifestata de fiecare data cind pomeniti de democratizare si, pe de alta parte, frisonul SS-ist care va trece cind vine vorba de aristocratie, nu infirma aceasta observatie).

  8. 1. Prolegomene : in primul rand va rog sa renuntati la tonul condescendent cu care debutaţi pentru ca nu ne cunoaştem, nu v-aţi asumat o identitate clară publică şi ca atare încă nu aţi dovedit nimic, aşa că vom discuta doar propoziţii dacă interesul dumneavoastră este sincer.

    2. Hilarul dvs. se converteşte în hilarul meu. În primul rând filmul Amadeus este o capodoperă, nu aparţine culturii de masă decât prin suportul tehnic. Şi în realitate vă comunic, piesa lui Peter Shaffer este inspirată de piesa Mozart şi Salieri a lui Puşkin, care a şi devenit subiectul unei opere omonime creată de Rimski-Korsakov. Aşadar suntem în trena marii culturi, şi acest lucru e vizibil în problemele de teodicee şi ontologia artei la care filmul are acces. Nici eu nu încurajez ilustrarea filmografică folosită drept metodă care înlocuieşte argumentarea. Însă, chiar dacă formal îmbin genuri diferite (fac asta foarte rar) la nivelul conţinutului semnificaţia decide. Non idem est si duo dicunt idem.

    3. Spre deosebire de dvs., eu măcar mi-am definit termenii primitivi ai discuţiei, sub forma gen proxim- diferenţă specifică. Dumneavoastră mă „construiţi” abritrar pentru a mă arăta incoerent. Eu nu mă revendic de la Adevăr şi Raţiune. În egală măsură am subliniat în texte diverse, repetat, că pe lângă categorie şi arhetipul este purtător de adevăr (pe lângă intelect, şi imaginaţia concură, mai ales în opera de artă, la revelarea unor grade de adevăr). Astfel, dacă mă asimilaţi când unui raţionalism arid, când unui romantism umed pentru că operaţi disjuncţii în arhitectonica facultăţilor, este eroarea dvs.

    4. Textul meu e structurat pe definiţii şi silogisme, reluaţi mai atent lectura. Acum procedeul dvs. este inutil. în loc sa mă întrebaţi de unde am luat definiţiile, sarcina dvs. este să le luaţi pe puncte şi să le negaţi. De pildă, la primul punct eu spun asa:

    Numesc operă de artă acel lucru vizibil (făcut din piatră, lemn, culoare, cuvânt sau sunet), care trimite la altceva de ordin invizibil. Spre deosebire de un lucru ordinar, identic cu sine, lucrul este aici sacrificat (oferit) în vederea a ceva de ordinul semnificaţiei. În configuraţia vizibilă se ascunde aşadar cu totul altceva, o configuraţie invizibilă. Lucrul este deci doar suportul, materia sau carnea formei, care exteriorizează (plasticizează) în sensibil conţinutul operei de artă (semnificaţia ei interioară invizibilă.

    Dvs. Trebuie să replicaţi: opera de artă nu este un lucru vizibil (facut din piatră, lemn, culoare, cuvânt sau sunet), care trimite la ceva invizibil cum ar fi sensul. Şi să îmi explicaţi dvs. ce este opera de artă. În concret, avantajul definiţiei mele este că dă seama de patrimoniul estetic al umanităţii, de la Homer, Pindar, Michelangelo şi Dante până la gotic, Bach, Wagner şi Trakl, pe când definiţia pe care dvs. nu aţi dat-o trebuie să explice tot ce explic eu, plus Pişoarul lui Duchamp. Aştept cu interes redefinirea artei, care să explice acest lucru.

    Desigur, dacă mă întrebaţi de unde am definiţiile, este clar – eu nu invoc originalitate de dragul originalităţii, pentru mine adevărul este mai important decât individualizarea mea în câmpul cultural. Ele vin din Platon, din Aristotel, din estetica medievală, din Kant, Schelling, Hegel, Schopenhauer şi Heidegger, care realizează un mare acord speculativ dincolo de diferenţe de nivel şi unghi. Ramâneţi dvs. cu Thierry de Duve (a propos – vine un text despre el, e în şantier, şi discutăm aplicat), pentru ca să puteţi alătura şi pişoarul, excrementele, colajele cu sticle de coca cola, vomismentele cromatice ale lui Pollock sau alte năzbâtii pentru legitimarea cărora aveţi nevoie de nejustificata distingere a operei de artă de estetic. Pentru această distincţie aş recuza eu profesorul înainte să mă pice el la examen. Eu nu accept această distincţie pentru simplul fapt că odată cu ea se dizolvă frontiera artei şi, repet, orice poate deveni artă. Iar când orice poate fi artă, nimic nu mai e artă. Dacă şi telefonul mobil şi Kunst der Fugue sunt artă, atunci arta de confundă cu tot ce este, pierdem diferenţa specifică.

    5. Din ”orice lucru poate deveni operă de artă” rezulta automat ca „esteticile contemporane susţin că frumosul este o creaţie liberă, ficţională şi subiectivă”. Nu am auzit ca postmodernii să se simtă legaţi de vreu regulă (fie ea contemplativă sau canonică), să susţină că opera lor de artă este sediul ontologic al adevărului sau că ea aparţine spiritului obiectiv. Până atunci, cele 3 atribute se aplică.

    6. Dezestetizarea. Renunţând la conceptul de geniu, îl egalizăm pe Georgel cu Wagner. Renunţând la inspiraţie, admitem că opera de artă este un simplu colaj al imaginaţiei aflat la dispoziţia oricui, adică face din artă o simplă tehnică de combinare a reprezentărilor. Iar renunţând la mister, sombrăm în cotidianitatea cea mai plată şi mai blazată care nu face în estetica psotmodernă decât să dubleze inutil lumea ordinară în care deja ne aflăm.

    7. Cu Duchamp aveţi dreptate, scopul lui era de a dezestetiza, însă urmaşii lui (gen Warhol) au dovedit prin pop art că în extravaganţa gestului anti-estetic se ascunde inevitabil un deziderat estetic ireprimabil, cuprins în însuşi gestul izolării şi etalării operei de artă ca vizualizabilă şi individuală, ca semnificativă pentru a capta atenţia într-o galerie (aisthesis – ceea ce afecteză simţurile). Astfel, simplul fapt al expunerii obiectului în galerie implică ataşarea unei valori estetice sub discursul antiestetic. O dezestetizare presupune nu crearea de operede artă urâte sau neutre, ci retragerea din orizontul exprimării.

    8. “Obiectie: Operele de arta se supun legilor practicilor care le definesc, nu biografiei producatorilor lor. Aceste legi sint cele pe care analiza operelor de arta trebuie sa le ia in considerare, la fel cum analiza unui text trebuie sa se aplece asupra regulilor care guverneaza discursul ca practica, si nu asupra experientelor, ideilor sau sentimentelor care, din mintea geniilor”

    FALS. Aici ne despărţim decisiv. Conform exigenţei dvs., legile practicii, legile care guvernează discursul sunt definitorii pentru artă, iar nu geniile. În acest caz confundaţi ARTA cu ARTEFACTUL, cu manufactura şi ingineria proprie tocmai celor nechemaţi, care nu au stea în frunte şi destin, şi care transpiră în travaliul aplicării regulilor dar nu adunc nimic esential şi nou pe lume decât pleonasme artizanale.

    Conform criteriului dvs., dintre cele câteva mii de compozitori cu instrucţie muzicală ai epocii baroce, toţi cei dotaţi cu virtuozitate combinatorică şi tehnic aplicativă ar fi putut fi la fel de bine Handel şi Bach… Nu aveţicum să explicaţi singularitatea ireductibilă a celor care, cu adevărat au secţionat epoca prin creaţii unice şi au dizlocat canonul amplificându-l prin contribuţii unice. La fel cum nu puteţi explica singularitatea misterioasă a lui Dante sau Trakl, printre miile de versificatori care deţineeau software-ul regulilor şi tehnicilor discursive. Când refuzi conceptul geniului, vrei să legitimezi ingineria estetică a celor cu know how dar fără acel dar cu totul singular care îl va diferenţia întotdeauna pe Wagner de snobismul avantgardiştilor care se dau de ceasul morţii să inventeze o năzbâtie cu care să şocheze burghezia blazată a establishment’ului, şi pe care toată estetica dvs. anti-romantică o legitimează chiar şi indirect.
    Tocmai pentru a înţelege arta, trebuie înţeles ce spun creatorii ei despre ea, pentru că filosofia şi estetica ne duce până la un punct de inteligibilitate doar, de unde începe ceva dificil exprimabil.
    .

    9. în fine vă somez să nu mai îndrăzniţi să formulaţi acuze atât de oribile prin stupiditatea lor, cum ar fi că ideea de geniu duce la fascism şi să asimilaţi pe Beethoven cu SS. Inteligenţa operează distincţii, şi orice distincţie corectă evită o confuzie, deci o dezbatere inutilă.

    Nietzsche, nu romantismul duce la fascism. Sunt lucruri diferite. Nu Mendelsshon, Heine sau Mahlerduc la fascism. Este altceva. Dvs. confundaţi aristrocraţia noetică (aşa cum apare ea formulată la Schopenhauer) cu caricatura ei infernală din opera lui Nietzsche (citiţi textul meu despre Ontologia resentimentului şi cel despre Monstruoasa colaliţie antiadamică, unde m-am exprimat clar asupra acestor lucruri, şi nu admit maniera aceasta de a confunda spiritul cu politica, aristocraţia vocaţiilor spirituale cu aristocraţia biocratică a lui Nietzsche care a dus la aristocraţia cromozomială nazistă).
    Aşa cum democraţia politică are terenul ei de validitate şi ea nu poate deveni democraşie artistică (Mozart e creator, Georgel e compilator, dar amandoi au drept de vot în politică). La fel : Beethoven nu este Goebbels, Bruckner nu este Hitler, şi aristocraţia invocata aici se bazează pe daruri unice pe care aceşti aleşi le aveau, şi nu pe abilităţile darviniste ale unor politicieni care au pus mâna pe putere şi au distrus Germania spiritului printr-o deconstrucţie a raţiunii care a născut în fapt aceşti monştri oribili.

    Auschwitzul şi Gulagul au legătură cu Nietzsche şi Marx, nu cu Kant, Schopenhauer şi Hegel.
    Cazul Wagner şi Heidegger este separat, se poate demonstra clar o autonomie a operei pur filosofice şi artistice faţă de sincopele lor politice-biografice.

    10. în fine, ecartând acest final de o maximă obtuzitate procuratorială care confundă aristocraţia geniilor cu aristocraţia nazistă, şi sugestiile dvs. ad hominem despre veleităţile mele literare etc. apreciez că aţi adus multe negaţii şi puţine argumente. Am numărat două, cel despre disocierea operei de artă de estetic şi cel privitor la dependenţa artei de reguli si tehnici discursive.
    Arta nu este filozofie, deci aici argumentele nu sunt suficiente. Aici contează propria experienţă noetică, şi între noi există aici un zid, dincolo de cuvinte. Eu sunt un om care ascult de 13 ani muzica mare, de la Palestrina până la Schonberg, şi pot să spun că sunt pătruns şi înţeleg barocul italian, francez, englez şi german, pe organiştii flamanzi pe Bach, care este tatăl tuturor, vârful de neegalat al muzicii mari, pe angelicul Mozart şi pe titanul Beethoven, pe uriaşul Brahms, şi pe Colosul Wagner, cu cei trei fii ai săi, Bruckner, Mahler şi Richard Strauss şi cu dramaticul Schonberg din perioada lui postromantică, de dinainte de colapsul tonalităţii. Citesc Homer, Sofocle, Eschil, Dante, Thomas Mann, Kafka, Borges, şi marea literatură rusă cu Dostoievski în vârf. Goethe, Byron Shelley, Eminescu şi Puşkin, Blaga şi Trakl. Admir pe Fra Angelico, Durer, Caspar David Friederich, Michelangelo, Rodin şi Brancuşi. Goticul şi barocul.
    DECI. Nu îmi veniţi cu pişoarul dvs, cu cutiile de conserve şi sticlele de coca cola ale pop art-ului, cu excrementele şi bicicletele fracturate, cu fircăliturile şi exhibiţionismul snobismului avantgradist, cu poezia plină de obiecte de uz casnic şi cu muzica traficului rutier, peste care aşezaţi spoiala teoretică a unui francez obscur ca să legitimeze neantul acesta insipid, PENTRU CA NU PUTETI PROSTI DECAT PE CEI CARE NU AU INTELES MAREA ARTA. Si cand veti fi trecut prin toată istoria umanitatii cu inima deschisa si cu receptivitatea proprie ontologiei operei de artă, şi prin estetica Platon, Aristotel, Kant, Schelling si Hegel, veniti sa discutam despre ce este arta şi frumosul. Pana atunci, desfatati-va cu eroii dvs., hraniti-va cu substanta ontologica si semantica a pisoarului, scaunelor, televizoarelor, asfaltului, robineţilor, reziduurilor menajere şi casnice care populează brava nouă lume a „artei moderne”, pentru că nu pot eu să vă dau ceea ce conceptele şi argumentele nu pot da, receptivitate ontologică pentru marea artă, şi de aceea nu îmi pierd timpul să învăţ orbii să vadă că există o diferenţă ontologică ierarhică insurmontabilă între pişoarul dvs. nenorocit şi snob şi acordul Tristan.

  9. Vlad Mureşan „SS-ist”?!!!!??

    Prietene „horatiu” de mai sus, dacă vrei să fii idiot, există numeroase pubele pe internet unde îţi poţi deversa materia pentru pişoarele gândirii. Iar dacă eşti un ticălos căruia îi cade bine să scuipe, fă bine şi cumpără-ţi hârtie igienică. Scuteşte-ne de găunoşenia ta cadaverică. Asemenea acuze gratuite şi decerebrate merită gestul oricărui om normal: o palmă. Ca să nu spun un şut în fund.

  10. Acelaşi "celălalt Horaţiu"

    Vlad, aş aduce doar două completări vis-a-vis de „obiecţiile” care, pasă-mi-te, ţi s-au adus:
    1. la <> – după criteriul ăsta şi cartea, cel puţin la răspândirea pe care o are azi, e condamnată să conducă doar la referinţe din cultura de masă. Deci tot ce se publică pe hârtie sau, mai rău, tot ce ajunge la public, după criteriul de mai sus al „străluminatului” tiz, face parte din „referinţele culturii de masă”.
    2. vis-a-vis de echivalenţa perversă şi abjectă dintre geniu şi fascism – acestor decerebraţi şi devertebraţi ar trebui să le opunem, în cheia lor, o foarte posibilă consecinţă a modului în care li se poate întoarce, şi anume, în plin bot, o altă echivalenţă. Adică, dacă elecţiunea duce, în mintea lor subnutrită conceptual, la fascism, în aceeaşi cheie stultissimă, democraţia politică sau artistică ar trebui să ducă la dictatură comunistă şi Gulag.
    Concluzie: se întâmplă unora ca, atunci când chiar vor să fie idioţi şi chiar se străduiesc să fie idioţi, să reuşească.

  11. Acelaşi "celălalt Horaţiu"

    Ce am pus la punctul 1. între <>, din păcate, nu apare în text. Aş reveni cu o erată:
    în fragmentul respectiv apare următorul citat (parafrazat):
    «”Amadeus” al lui Milos Forman este o operă a culturii de masă».

  12. „Alter-ego”-ul meu începe prin a vrea să ma pălmuiescă și să-mi dea un șut în fund, abia după care, peste mai bine de două săptămîni, vine cu „argumentele”, la rîndul lor servind drept suport jignirilor. Nu-i voi purta pică deoarece el, ca un bun idealist român, nu face decît să procedeze într-o riguroasă manieră dialectică unde bătaia e teza, discuția antiteza, iar insulta sinteza.

    Voi încerca să răspund din „găunoșenia mea cadaverică”, deși se pare că dreptul la replică e acordat selectiv pe această pagină, în sensul în care defulări sofistice și isterice „pentru”, străbătute de jigniri gratuite, sînt permise, în vreme ce o intervenție „împotrivă” – legitimă și civilizată din punctul meu de vedere – nu este. So much for dialog…

    Clarificări:

    Eu nu am spus niciodata că „geniul duce la fascism” și, cu atît mai puțin, că Beethoven=SS. Dvs. sînteți cei care formulează judecăți apodictice de genul Marx->Stalin și teorie critică->Gulag. Lucrurile, din păcate, nu sînt atît de simple.

    Fascismul – redus la atitudinea sa fundamentală, cea care susține mișcările politice desemnate prin acest nume – constă în estetizarea autorității și, implicit, a figurilor autoritare precum liderul, stăpînul sau maestrul (care POT genera în plan macro-politic Führer, Duce, Căpitan), dar și a autorității „impersonale” a misterului, inspirației sau a instictului. Condiția de posibilitate a estetizării puterii o reprezintă eliziunea, mai mult sau mai puțin explictă, a specificului său strict social, invocînd, bunăoară, elecțiunea naturală sau spirituală, carisma, dreptul divin, genialitatea etc. Praxisul uman este subîntins de relații de autoritate a căror romanticizare devine posibilă în momentul în care caracterul lor limitat, istoric, contingent este ignorat, universalizat și transfigurat în destin. Contrapartea filosofică a elidării socialului e constituită de invenția transcendentalului. Din acest punct de vedere, fascismul apare atunci cînd idealismul metastazează și ajunge să vorbească, nonșalant precum Gentile, de „societatea transcendentală in interiore homine”.

    Acuza mea la adresa dlui Mureșan e că, reciclînd teoria geniului împreună cu întregul său apanaj, operează o astfel de estetizare a autorității. Dacă dînsul ar fi afișat, explicit, simpatii politice radicale de dreapta intervenția mea inițială ar fi fost absurdă și inutilă. Evident că Vlad Mureșan nu e un fascist, dacă prin termenul cu pricina înțelegem fascismul monolitic al lui Hitler și Mussolini. Însă, acest macro-fascism se sprijină pe un micro-fascism cotidian difuz de care sîntem cu toții susceptibili chiar fără a ne da neapărat seama și care, după cum îl descrie Foucault, rezidă în înamorarea de putere și în dorința propriei subjugări (cf. prefața ediției americane a cărții Anti-Oedip a lui Deleuze și Guattari).

    Vă rog, așadar, să încetați a deplînge „maniera aceasta de a confunda spiritul cu politica”. În primul rînd, nu e vorba de politică (înțeleasă că practică și program de gestionare/guvernare), ci de politic (înțeles drept orizont fundamental al activității omenești). În al doilea rînd, nu e vorba de o confuzie, ci de recunoașterea faptului că nu există, pace Schmitt, domenii (metafizice, economice, artistice etc.) neutre care abia ulterior ar putea fi polititzate. Grație modului în care gestionează autoritatea care-i permează interstițiile, orice discurs e dintotdeauna deja politizabil, iar politizabilitatea care e la lucru în miezul oricărei teorii e înainte de toate o categorie istorică. Tocmai de aceea, nu putem trasa, în eter, o relație cauzală univocă între doctrina geniului și fascism, însă putem măsura intensitatea politică care, într-un moment istoric determinat, problematizează orice abordare pasămite neutră a unei teme artistico-filosofice. Cu alte cuvinte, cu cît e mai vie politizabilitatea unei concepții precum cea romantică a geniului, cu atît e mai mare complicitatea unui discurs care, încercînd să recupereze concepția, îi ignoră virtualitățile politice. A spune că fascismul, din punct de vedere ideologic, este un anumit romantism politic/politizat e, într-un fel, un pleonasm. Romantismul (cel puțin acea specie îmbrățișată de dl. Mureșan) presupune dintotdeauna deja estetizarea autorității, prin urmare politicul face parte din însăși esența sa. Iar, de cel puțin un secol – dacă e să facem abstracție de figuri „precoce” precum Donoso Cortés – romantismul a ajuns la o asemenea intensitate politică încît nu mai poate fi abordat într-o manieră ingenuă.

  13. 1. In locul dvs. nu m-as lamenta cu privire la jigniri, dvs. ati lansat o sugestie impardonabila privitoare la fascismul camuflat in pozitiile mele, si asta e mai mult decat o insulta subiectiva personala, e o insulta obiectiva, care criminalizeaza pozitia mea, deci e mai grava pentru ideile mele decat orice insulta strict personala. Deci data viitoare cand mai sugerati conexiuni intre un text de estetica si SS sa va asteptati ca lumea sa acuze o primitivitate mai mult decat o profunzime.

    2. Privitor la cenzura, nu am nevoie ca alaturi de un text care lucreaza cu Hegel si Schopenhauer sa mi se scrie despre faptul ca intre Wagner si Metallica nu exista nici o diferenta ontologica, pe baza univocitatii Fiintei (diletant invocata). Aceasta e o mentalitate de liceean care a citit 3 carti de filosofie postmoderna. Daca asa intelegeti univocitatea Fiintei, ca lipsa a ierarhiei, atunci nici intre inteligenta dvs. si protozoare nu exista diferenta, sunteti amandoi fiinte de complexitate ontologica egala, ceea ce rezulta strict din interpretarea dvs. (care nu are nimic cu Duns Scottus, ci imi aminteste de felul cum incurca deleuze lucrurile).

    Asadar, cand veti citi macar cateva din tratatele care analizeaza acordul Tristan din punct de vedere tehnic, si veti scrie unul despre cum chitaristul de la Metallica are o contributie similara tehnic demonstrabila, astept reactiile de la Conservator. Pana atunci va declar ca din punct de vedere estetic sunteti pur si simplu orb, si va invit sa partciipati la concertul lui Bon Jovi, dar eu nu am ce sa fac cu oameni care nu vad diferenta intre Iron Maiden si Bach.

    3. @Eu nu am spus niciodata că „geniul duce la fascism” și, cu atît mai puțin, că Beethoven=SS@. Nu ati spus asta, desigur. eu am aplicat o reductio ad absurdum ca sa vedeti clar ce abnormitati deriva din teza dvs.

    4. Clarificarile dvs. amesteca lucrurile: estetizarea autorității si a liderilor nu reprezinta o diferenta specifica a fascismului. Si comunismul are realism socialist, liturghii civile si Tatuc sau Conducator iubit. In privinta autoritatii impersonale la fel: credinta in destinul obiectiv al rasei e analoga credintei in destinul obiectiv al clasei.

    5. In fine, amestecati inspiratia si instinctul ca si cum ar fi acelasi lucru. Depasirea ratiunii poate fi ascendenta (estetica, mistica) sau descendenta (pulsionala): una este supra-rationalul, alta este infra-rationalul. Sau nu ganditi faptul ca nu tot cel ce revendica o inspiratie o si are. Sau faptul ca o charisma oratorica nu e tot una cu o inspiratie ontologica. Sau posibilitatea unei inspiratii malefice. In absenta tuturor acestor distinctii, clarificarile dvs. sunt de fapt confuzionale.

    6. Listati, ca si cum ar fi acelasi lucru, electiunea naturala si cea spirituala. Este diferenta intre Nietzsche si Hegel – or Nietzsche care revendica o electiune naturala, chiar biologica, este bunicul fascismelor (alaturi de Marx – sa nu uitam ca fascismul a fost o clonare a structurilor insurectionale marxiste cuplat cu nationalismul si antisemitismul de secol XIX : dictatura proletariatului si ridicarea fasciei sunt ambele stari de exceptie care suspenda ordinea democratica, atat Mussolini cat si Hitler au facut parte din miscari socialiste, si ei au aplicat exact metodele comuniste: Sturmabteilung e o formatiune paramilitara de tip spartakist.).

    7. Ignorand contributia lui Nietzsche care prin ideea de aristocratie biocratica (cf. Dincolo de bine si de rau – ) a substituit idealul romantic al unei aristocratii a spiritului, dvs. acuzati originalul paradisiac datorita copiei inversate infernale. Transcriptia nietzscheeana a afectivitatii metafizice romantice, vizionare, mistice si supra-politice in impulsivitate imanentista politica a stabilit conditiile de posibilitate ale fascismului. Faptul ca in locul unor figuri ca Bach si Beethoven, oamenii au inceput sa venereze figuri ca Mussolini si Hitler trebuie privit ca o discontinuitate si o catastrofa egala cu o prabusire din transcendental in empiric, nu ca o continuitate. Analogia formala ascunde o disanalogie de continut. A le confunda si ordona in relatie de conexiune ne-catastroica echivaleaza cu a confunda religia cu idolatria, adevarul cu minciuna, si a procura astfel fascismului iolatru o glorioasa ereditate noetica. Romantismul are o componenta uraniana si contemplativa pe cand fascismul una telurica si faustica. Romantismul este metafizic, fascismul este politic. Intre inspiratia divina a lui Beethoven si charisma malefica a lui Hitler exista o fractura ontologica. Iar solutia pentru ca oamenii sa nu venereze figuri pseudo-inspirate sau pseudo-charismatice nu este sa negam ca au existat figuri inspirate ! Falsul nu e vizibil decat in contralumina adevarului. La fel, tocmai prabusirea Germaniei spiritului (prin Nietzsche) a generat Germania nazista.

    In loc sa vedeti la ce jungla infernala invita consacrarea vointei de putere ca fond intim al fiintei, dvs. suspectati ideea romantica de geniu ca factor proto-fascist.

    8. Confundati transcendentul cu transcendentalul, reluati Critica ratiunii pure.

    9. Dvs. presupuneti ca totul e limitat, istoric, contigent, si particular. . Limitat de ce? Istoric (succesiv) in raport cu ce referential simultan? Contingent in raport cu ce necesar? Parte din ce? Daca nu presupuneti asta, acceptati ca nu totul e limitat, istoric, contingent si particular. Atunci sunt doua posibilitati: sau limitatul si nelimitatul sunt paralele, sau se pot intersecta.Sau istoricul si an-istoricul sunt paralele sau se pot intersecta. etc. Dar nimic nu interzice ca ele sa se atinga, adica sa avem 2 predicate opuse sa subziste simultan in acelasi subiect dar sub raporturi diferite.
    In concret, estetic vorbind eu cred ca poezia lui Georgel din Falticeni est ceva limitat si istoric, fara infinitate si atemporalitate. Dar cred ca Iliada, Divina Comedie , Musikalisches Opfer sau Domul din Koln sunt ceva limitat si istoric in care s-a prezentificat si ceva nelimitat si atemporal. Aceasta este o diferenta ontologica. Si cred ca din aceasta cauza, desi au aparut in timpuri particulare sau forme particulare si contigente ele au un continut universal si destinal. Dvs. puteti sa credeti ca nu, si sa imi aratati ce si cum, dincolo de continutul pur ontologic, este politizabil (pentru ca animale politice exista din plin, si intotdeauna unde este un animal plin de vointa de putere, o opera a spiritului poate fi instrumentalizata printr-o anexare meschina, egala insa cu o amnezie noetica).

    10. @Din acest punct de vedere, fascismul apare atunci cînd idealismul metastazează și ajunge să vorbească, nonșalant precum Gentile, de „societatea transcendentală in interiore homine”@

    Ati gresit: propozitia indicata nu are nimic fascist, desi nu pot jura ca Gentile nu a rostit propozitii fasciste in genere. Propozitia citata e foarte cosmopolita, nu i-ati inteles sensul: societatea transcendentala in interiorul omului este conditia de posibilitate a sociabilitatii in genere. Pentru mine Gentile nu e un reper, nu am nici o verificare ca a inteles ceva din Hegel, asa cum stiu sigur ca Marx nu a inteles ce trebuie din Hegel.

    Geneza fascismului nu e legata de idealism, ci de transcriptia empirica a transcendentalului, deci de empirism. Atributele transcendentalului sunt universalitatea si necesitatea. Or maladia fascismului nu este catholita, ci horetita. Adica inflatia determinatiei (natiunea, rasa, statul) in dauna universalitatii (umanitatea) si in dauna individului. Deci idealismul INTERZICE fascismul. Darwinismul RECLAMA fascismul ca o consecinta necesara. Idealismul, in formele lui riguroase, este transcendental (Kant), subiectiv (Fichte), obiectiv (Schelling) sau absolut (Hegel). In toate cazurile fascismul e exclus: e vorba sau de Absolut, sau de eul transcendental sau de natura in genere – natiunea, rasa, statul sunt subordonate nu primare.

    11. Ma bucur ca ati decis ca nu sunt macro-fascist in sensul lui Hitler, Mussolini, dar sunt micro-fascist in sensul lui Deleuze (am intalnit in Logica sensului faptul ca insusi principiul identitatii este micro-fascist, deci ratiunea este micro-fascista).

    Atunci noi cu ce anume criticam irationalul fascist, daca ratiunea e fascista? Daca toti suntem scufundati in microfascism (= inamorarea de putere si dorinta propriei subjugari), dvs. unde sunteti ? Sunt eu mai inamorat de putere decat dvs sau decat un marxist activ? Sau eu ma subjug mai mult decat dvs? Aveti un scanner cardicac? Mi-ati citit diagrama kharmica? Sau ce revelatii va fac sa ma anexati mirco-fascismului mai mult decat pe dvs?

    Acest sens este atat de total dpdv extensional incat este complet vid intensional, fiind un simplu Sinnlos, o definitie tipic postmoderna, fara gen proxim si diferenta specifica. Curat murdar ! Totul este micro-fascist de fapt. Daca Nietzsche spune ca vointe de putere este fondul intim al fiintei, atunci tot universul este fascist: pietrele, plantele, animalele, omul si chiar ratiunea: toate sunt fasciste ! Aceasta este deja Paranoia lui Deleuze si Foucault. Totul se inlantuie atat de clar, incat microfascismul este ubicuu, iar lupta antifascista din tineretile soixant-huitarde continua in aeternitas.

    12. Corectie: Eu nu estetizez autoritatea (care? politica? religioasa? spirituala? artistica? stiintifica? Am nevoie de distinctii, va rog eliberati-ma de gelatina asta prin care confundati niveluri distincte). Eu arat care este sursa autoritatii estetice. Dvs ati adus politica in discutie,probabil pentru ca va pasioneaza. Pe mine nu.
    Eu nu am legitimat nimic de ordin politic prin arta. Asta au facut-o fascistii si comunistii.

    13. Politicul. Una este ca ceva sa fie intrinsec politic si alta este ca ceva sa fie politizabil. E o mare diferenta sa spui ca totul este naturaliter politic sau ca totul e politizabil. Cu asemenea indistinctie putem spune: propozitia 2+2=4 nu este neutra politic (stim de la Schmitt, un autor foarte democratic pe care il folositi copios ca sa ma acuzati pe mine de micro-fascism…). Propozitia 2+2=4 reprima libertatea, stimuleaza credinta intr-o autoritate infailibila, deci apartine aparatului microfascist universal. Nu doar romantismul, dar si matematica sunt proto-fasciste, autoritariste.

    Faptul ca ceva este politizabil nu e o dovada ca e intrinsec politic. Exemplu: poezia Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie este politica in continut, dar Luceafarul nu este. Ambele apartin unei forme particulare, dar in primul caz avem si un continut (si o destinatie)particulara (poezia Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie nu e scrisa pentru japonezi si eschimosi ci e un program axiologic national), pe cand Luceafarul are forma particulara (romantism tarziu) dar continut universal (destinatie transcendentala, semnificatie universala si atemporala).
    Astfel trebuie disecata orice opera si singura filiatie admisibila este contributia unei degenerari a romantismului minor (pe filiera traditiilor, elogiului limbilor si cutumelor etnice) care a alimentat nationalismul de secol XIX, si care nu este suficient ca sa explice ruptura de nivel care a fost fascismul, indisociabil de geneza comunismului, ca replica fidela la acesta).

    14. In fine, va repet, credinta intr-un geniu ca si Bach nu are nimic cu pretentiile uzurpatoare ale figurilor charismatice de a fi urmate de mase. Unul e o figura spirituala (ce politizare posibila gasiti pentru Kunst der Fugue?) celalalt e o figura politica. Faptul ca figuri politice oribile, animale politice nule sub raport contemplativ au impersonat in mod fraudulos imagini pseudo-soterilogice – pe langa faptul ca este propriu si comunismului – nu semnifica deloc ca ideea romantica de geniu are vreo legatura cu ei. Nimeni nu a sustinul ca ei sunt genii, ci ca sunt salvatorii natiunii.

    Geniile sunt oamenii lui Dumnezeu, liderii charismatici (fascisti si comunisti) sunt oameni ai vointei de putere, deci ai lui Mamona.

    Tot ceea ce este grandios in cazul geniilor (pe care ar trebui sa-i cunoasteti din interior, nu ca elemente intr-un curent) este ca in cazul lor vointa de putere se stinge, contemplatia lor este dezintersata si singurul lucru care survine cand instinctele si voluntarismul amutzesc pentru o clipa este revelatia Frumustetii si a Adevarului care este continutul ei. Acest lucru nu poate fi inteles prin reteta ordinara care ne obliga atunci cand ascultam unvertura Egmont sa sesizam raporturi de putere care au determinat un acord sau altul, care ne obliga sa vedem doar simbolistica politica din frontonul Catedralei din Strasbourg, care ne obliga sa vedem politica in poemul Elevation al lui Baudelaire, sau raporturi darviniste in Cartea de nisip.

    Acest reductionism politic este la fel de orb ca si reductionismul libidinal al lui Freud, care vrea sa vedem simboluri erotice in toata cultura umanitatii sau reductionismul economic al lui Marx care interpreteaza Strigatul mut al lui Munch ca fiind efectul crizei economice a capitalismului agonic.

    Dar pentru ca sa intelegi, trebuie sa vezi, si nu exista semnificatie in arta fara ca ochiului exterior empiric sa ii se adauge ochiul interior transcendental.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s