Etică fără principii

           „Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica”. Aceasta este poziţia ironistă, nihilistă şi avangardistă a lui Richard Rorty care este de acord că trebuie să avem o etică, cu condiţia însă ca ea să fie o etică fără principii !

Lyotard face dreptate

              Prin teza neîncrederii în marile „metanaraţiuni” Jean François Lyotard îşi propune să „raporteze” deziluzia „noastră” în faţa marilor proiecte emancipatoare ale modernităţii. Totuşi, acest „raport” nu este totuna cu o critică imanentă a acestor proiecte. El nu face decât să sugereze că majoritatea actuală are dreptate. De aceea, nu putem considera acest text ca fiind o operă filosofică, ci mai degrabă o părere despre ce mai credem „noi” contemporanii.

Richard Rorty şi contingenţa dreptului

             Richard Rorty susţine că antifundaţionalismul este acum regula. Prin urmare, noi trebuie să depăşim acea epocă în care credinţa „naivă” în adevăr ne impunea exigenţa formulării unor justificări pentru propoziţiile noastre. Astăzi propoziţiile pot (şi trebuie) susţinute fără astfel de justificări.

Sensul ultim al culturii

            Când aud sintagma „om de cultură” mă pregătesc deja să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare.

Gramatica arhetipală a lui Mircea Eliade

             Mircea Eliade nu are o posteritate demnă de contribuţiile sale filosofice. El este considerat în mod fals un simplu istoric al religiilor, şi se crede că am triumfat asupra lui deîndată ce am descoperit o referinţă inexactă dintr-un ocean întreg. În realitate, revoluţia adusă de Eliade este mai greu de înteles dar şi de contestat.

Derrida şi deconstrucţia dreptului

            În Forţă de lege, Jacques Derrida aplică deconstrucţia în domeniul dreptului, deoarece majoritatea criticilor au sesizat că aici devine clară structura aberantă a destabilizării tuturor categorilor opozitive. Îmi propun să pun în evidenţă polemică limitele deconstrucţiei pe acest caz bine circumscris (dreptul) pentru oricine este dispus să urmarească liber şi atent aporiile discursului care vede pretutindeni aporii, maladie pe care aş diagnostica-o drept aporită cronică.

Sacrificiul, Legea şi Excepţia

        Violenţa inundă orice societate, chiar şi cele pe care utopismul nostalgiei noastre ar vrea să le considere „societăţi paradisiace” sau „civilizate”. În faţa violenţei, există trei mari răspunsuri: 1. sacrificiul premodern; 2. legea modernă; 3. excepţia postmodernă.