Sensul ultim al culturii

            Când aud sintagma „om de cultură” mă pregătesc deja să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare.

Citește în continuare

Gramatica arhetipală a lui Mircea Eliade

             Mircea Eliade nu are o posteritate demnă de contribuţiile sale filosofice. El este considerat în mod fals un simplu istoric al religiilor, şi se crede că am triumfat asupra lui deîndată ce am descoperit o referinţă inexactă dintr-un ocean întreg. În realitate, revoluţia adusă de Eliade este mai greu de înteles dar şi de contestat.

Citește în continuare

Derrida şi deconstrucţia dreptului

            În Forţă de lege, Jacques Derrida aplică deconstrucţia în domeniul dreptului, deoarece majoritatea criticilor au sesizat că aici devine clară structura aberantă a destabilizării tuturor categorilor opozitive. Îmi propun să pun în evidenţă polemică limitele deconstrucţiei pe acest caz bine circumscris (dreptul) pentru oricine este dispus să urmarească liber şi atent aporiile discursului care vede pretutindeni aporii, maladie pe care aş diagnostica-o drept aporită cronică.

Citește în continuare

Sacrificiul, Legea şi Excepţia

        Violenţa inundă orice societate, chiar şi cele pe care utopismul nostalgiei noastre ar vrea să le considere „societăţi paradisiace” sau „civilizate”. În faţa violenţei, există trei mari răspunsuri: 1. sacrificiul premodern; 2. legea modernă; 3. excepţia postmodernă.
 

Citește în continuare

A nu supraveghea şi a nu pedepsi

                                                

            În lucrarea A supraveghea şi a pedepsi Michel Foucault îşi propune să facă o critică a sistemelor punitive. El a fost deseori asimilat unui anarhism, poziţie care se delimitează de orice tocmai pentru că nu are nici o identitate afirmativă proprie. Şi asta într-un mod adecvat, deoarece tezele lui pur negative sunt reductibile la frivolitatea autoeliminativă a lozincii este interzis să interzici.

Citește în continuare

Heteronomia esteticului

            „Cu atât mai mult este necesar un învăţământ despre artă serios, bazat pe idei, în această epocă a jalnicului război literar purtat împotriva a tot ce e înalt, măreţ, întemeiat pe idei, ba chiar împotriva frumuseţii din poezia şi arta însăşi, acum când tot ce e frivol, tot ce e menit să excite simţurile, sau tot ce este de o preţiozitate josnică sunt idolii înconjuraţi de cea mai profundă admiraţie”. (F.W.J. Schelling)

   Citește în continuare

Crimă şi pedeapsă. O interpretare arhitectonică

             Totul începe cu o implicaţie, implicaţia Legii. Crimă, deci pedeapsă. Dar relaţia exterioară este nemijlocit răsturnată de cea interioară. Implicaţia Legii ascunde implicaţia Graţiei: Căinţă, deci iertare. Cartea despre pedeapsă vorbeşte mai degrabă despre iertare. Nu despre monstruozitatea cinismului, ci despre umanitatea inimii; nu despre negativ, ci despre afirmativ. Deoarece lucrarea Legii în lume este dramatică şi exterioară, pe când opera Graţiei este tainică şi interioară.

Citește în continuare

Habermas versus Derrida

             

           Habermas recunoaşte că proiectul Discursului asupra modernităţii i-a fost inspirat (solicitat) de critica neostructuralistă a raţiunii, sub urgenţa necesităţii de a reconstrui o formă acceptabilă pretenţiei de validitate. Sarcina asumată îl aduce pe Habermas într-un conflict cu toate întreprinderile critice formulate atât prin Nietzsche cât şi prin şcoala de la Frankfurt, sau sub auspiciile postmodernismului. Această ofensivă este totodată şi ocazia punerii la lucru a puterii modelului „raţionalităţii comunicative” în confruntarea sa cu formele (non)gândirii postmoderne.

Citește în continuare

Schizofrenia diferenţei (versiune lungă)

­­            „Vanitatea şi superficialitatea termină îndată lucrurile şi se grăbesc să-şi spună cuvântul; dimpotrivă, interesul grav pentru un obiect mare în sine, care nu se satisface decât prin munca grea şi îndelungată a unei dezvoltări complete, se adânceşte în linişte şi cu perseverenţă în cercetarea lui” (G.W.F. Hegel)

Citește în continuare

Schizofrenia diferenţei (versiune scurtă)

­­                    Alex Cistelecan a răspuns întâmpinărilor noastre din studiul Aroganţa incoerenţei  [1]. El încearcă să apere incoerenţa şi contradicţia (structuri autoeliminative) socotindu-le, din contra, tocmai esenţa subiectivităţii şi a spiritului. Dar, paradoxal, există un centru de greutate care unifică toate părerile postmodernilor : acesta este întronarea diferenţei ca punct suprem al întregii fenomenologii a spiritului. 

  Citește în continuare