“Sapă, cârtiţă bătrână!” – interviu realizat de Silviu Man

Acest interviu a fost realizat anul trecut în Gradina Botanică din Cluj-Napoca, la propunerea lui Silviu Man căruia îi mulţumesc pe această cale pentru modul cum a condus discuţia. El a fost postat la acea vreme pe http://www.bookblog.com.  Am făcut mici precizări care rectifică echivocurile implicite ale oralităţii, pentru a evita dispute inutile.

Silviu Man : Domnule Vlad Mureşan, scriaţi că unul dintre sensurile culturii este scoaterea omului din zoologie…
Vlad Mureşan : Ideea vine de la Aristotel, fiind una de tradiţie profundă a metafizicii oriental-occidentale, având în vedere că într-un fel, Occidentul s-a născut în propriul lui est. Diferenţa dintre om şi animal, să o spunem direct, este apercepţia, cu termenul lui Kant, care defineşte distinctiv omul faţă de animal prin acel tip de fiinţă care are capacitatea de a rosti judecata : eu gândesc. Acum, bineînţeles că noi avem mai multe etaje ale fiinţei şi omul nu poate fi epuizat în caracterul de fiinţă pur cognitivă, dar e cumva inevitabil că inclusiv straturile sufleteşti profunde, abisale, apar la lumină în momentul când reflectezi asupra lor. Deci gândirea e o viaţă mijlocită, dar nu poţi evita această mijlocire. Animalul e complet nemijlocit. Într-un fel, idealul e să recuperezi nemijlocirea vieţii, dar cumva cu tot cu mijlocirea gândirii, deci să depăşeşti animalitatea, să depăşeşti şi caracterul pur cognitiv, ştiind că adevărul stă undeva în conjuncţia lor. Dar nu poţi regresa, din punct de vedere axiologic, acesta esta un imperativ: că nu poţi regresa.
Există un mandat transcendent pe care omul îl are asupra animalităţii, şi mai sugerasem în acel text despre Sensul ultim al culturii şi că animalitatea palpită inerţial în noi, deci animalitatea nu este ceva gata depăşit. Cum spune Hegel, în sine noi ne naştem liberi, dar încă nu suntem şi pentru sine liberi. Viaţa este de fapt actualizarea unei libertăţi date ca virtualitate, şi tot procesul acestei vieţi este o recuperare a libertăţii prin negativ, conflict şi prin autostăpânire.
Silviu Man : Ce se întâmplă atunci când omul care a ajuns la un anumit nivel de acumulare culturală – mă refer la omul european – începe să facă un fel de elogiu mai mult sau mai puţin expres animalităţii, instinctului brut? Cum se explică? Vorbim de o cultură care, în ciuda vechimii, pare că-şi taie singură craca de sub picioare…
Vlad Mureşan : Primul care vorbeşte despre cultură ca despre o alienare este Hegel, în Fenomenologia Spiritului, unde critică spiritul primilor oameni de cultură care sunt iluminiştii. Există ceva  inevitabil salonard în cultură. Cultura presupune, la un prim nivel, cultivarea intelectului. E o metaforă agrară: ai o ţarină care trebuie cultivată, pentru ca ceva să rodească. Este un postulat fundamental în cultură, şi anume că nu primim lucrurile gata făcute. Nu suntem civilizaţi prin naştere, nu suntem maturi prin naştere, lucrurile acestea trebuie obţinute, câştigate, cum am spus, prin negativ, prin conflict. Pe de altă parte, simplul fapt că de la început cultura – prin Voltaire, prin Diderot, deci prin spiritul francez al iluminismului – se defineşte ca o cultivare a intelectului, ea, cultivarea intelectului este simultană cu o pierdere a unei alte cultivări care era cultivarea inimii. Creştinismul este o cultivare a inimii, adică a unor straturi mai adânci din fiinţa umană, şi atunci cultura, cum spune Hegel, este mijlocire prin definiţie, ea este distanţă faţă de viaţă. Cultura s-a născut printr-o distanţare faţă de viul nemijlocit şi organic al vieţii. Prejudecăţile care asistă caracterul nemijlocit al metabolismului spiritual sunt lipsite de o anumită reflexivitate care pentru iluminist este începutul înţelepciunii…
Silviu Man : Nu e cumva şi o trufie aici?
Vlad Mureşan : Da, este o trufie a eului în faţa Sinelui, ca să vorbesc în termeni jungieni. Sau, mai clar, o trufie a categoriei împotriva arhetipului, o trufie a intelectului împotriva imaginaţiei (în sensul ei arhetipal, ontologic, nu ficţional). Pe de altă parte, adevărul nu stă doar în arhetipuri, noi nu suntem doar fiinţe arhetipale şi cardiace. Nu suntem doar ruşi, suntem şi germani. Intelectul nu este un lucru la care trebuie să renunţăm printr-un decret negativ, aşa cum vor postmodernii. Depăşirea intelectului se poate face şi în sus, către o zonă supraraţională a misterului, a inefabilului şi a incomprehensibilului transcendent, deci a zonei pe care o descrie Rudolf Otto când vorbeşte despre numinos. Acolo trebuie să existe un sacrificiu al intelectului, dar intelectul poate fi depăşit şi printr-o pură negare, care te aruncă direct în azilurile lui Foucault. Există deci şi o depăşire în jos a intelectului, care e o veritabilă regresie acognitivă…
Silviu Man : Cum ajungi să distingi josul de sus într-un asemenea climat relativist?
Vlad Mureşan : Să distingem clar între zona intelectuală şi categorială, pe care a mizat cultura în naşterea ei (vorbeam adineauri despre alienare) – şi cea inconştient-arhetipală.
Din osmoza intelectului şi a inimii, intelectul trebuia să-şi câştige o autonomie proprie pentru a se cunoaşte pe sine, ca să spun aşa. Dar bineînţeles că idealul nu este această fractură între inimă, purtătoarea arhetipurilor, ce deţine constelaţia simbolurilor fundamentale ale umanităţii (care sunt puteri ale sufletului, aşa cum ştim de la Jung şi Eliade, nu sunt doar metafore stilistice) şi intelect, purtătorul coerenţei categoriale. Modernitatea debutează prin această sciziune fundamentală, cu o scoatere a umanităţii din inconştient, care este bivalentă; este rău în măsura în care intelectul este scos din somnul dogmatic (chiar, cine dormea acolo? Era eul împăcat cu Sinele, omul care avea o trăire şi o încadrare în sacru organice, nemediate de o reflexivitate hipertrofiată). Modernitatea separă eul de Sine şi intelectul de inimă pentru a obţine autonomia proprie a intelecţiei. Hegel spune că aceasta este o alienare, pentru că o parte din fiinţa noastră se înstrăinează de ea înseşi. E o alienare care cumva trebuia să aibă loc, dar care nu poate să rămână aşa.
Un punct de vedere conservator, pur organic, va critica intelectul şi categoria pentru trufia lor, pentru că ele au o trufie şi o orbire proprie în faţa Sinelui, a arhetipurilor, a adevărurilor profunde de ordin spiritual. Există două poziţii polar opuse: un dispreţ al conceptului pentru “prejudecăţile” Sinelui, dar există şi o legitimitate a Sinelui profund care critică această separaţie amnezică a intelectului.
Acum problema este că postmodernii nu fac parte din nici un scenariu: ei nu sunt nici moderni (adică să preţuiască, precum Descartes sau Kant, raţiunea şi categoria, dar fără să fie insensibili la zona misterului care transcende raţiunea), nici premoderni (adică în spaţiul în care Sinele îşi cere dreptul de a nu fi ignorat, de a nu fi tratat ca o simplă superstiţie şi prejudecată de către eul orgolios). Ei sunt căldicei, blazaţi, fiinţe pur negative care practică atât o deconstrucţie arhetipală, cât şi o deconstrucţie categorială (având oroare şi de intelect, pentru că intelectul este cruciform, el judecă, e un agent teribil al discriminării – logica are un rol fundamental în demistificarea sofismelor şi delirurilor, care sunt emanaţiile nebuniei).

Silviu Man : Până la urmă, între minte şi inimă, unde e liantul? Cum putem să le armonizăm?
Vlad Mureşan : Aceasta este o sarcină a individuaţiei extrem de grea, dar nu imposibilă. Kant vorbea de o concordia facultatum – de o încercare de a concilia facultăţile, pentru că el sesiza că nu poţi trăi în schizofrenia asta dintre inimă şi intelect. Postmodernii, negând atât intelectul şi categoria, cât şi constelaţia arhetipală a fiinţei umane (inima), ei nu sunt doar relativişti în sens cognitiv, ci şi cinici într-un sens cardiac, cinismul însemnând tocmai punerea între paranteze a inimii. Postmodernii spun : anything goes
Concilierea intelectului şi a inimii poate fi aproximată într-un regim profan printr-un efort pur cultural de comprehensiune. Am spus de multe ori lucrul aceasta : aş vrea să vorbesc cu un om care înţelege şi ce anume vor să spună Kant şi Frege, autori de o capacitate intelectuală redutabilă, dar cu care pot să înţeleg şi care sunt problemele lui Jung şi Eliade. Vreau să văd un om cu care pot discuta simultan şi despre antinomiile raţiunii pure (la nivel tehnic, intelectual), dar cu care pot să discut şi despre, să spunem, scara hierofaniilor cosmice la Eliade. Acestea sunt două limbaje complet distincte. Această lume a intelectului şi a logicii nu comunică aproape deloc cu lumea arhetipurilor, hierofaniilor şi a simbolurilor fundamentale, a sintaxei sacre a umanităţii, care te ajută să înţelegi ceva din limbajul cu care lucrează teologia. Vreau să văd un intelectual care a citit Biblia până la capăt cu onestitate, adică după ce a traversat lecţia hermeneutică a lui Eliade. Intelectul are în mod natural o orbire în faţa limbajului arhetipal al Scripturii şi atunci, o onestitate intelectuală este de ajuns ca să aproximezi această concordia facultatum, adică să înţelegi şi ce vrea logica cu exigenţa ei de coerenţă mentală, dar şi ce doreşte exegeza arhetipurilor, care vorbeşte şi ea despre o anumită logică a simbolurilor – deoarece simbolurile nu sunt arbitrare, nu sunt constructe culturale, arhetipurile fiind puteri sufleteşti, ontologice. Este de o semnificaţie profundă pentru fiinţa umană că cerul este sus şi pământul este jos, că dreapta şi stânga diferă într-o topografie axiologică. Dacă permutezi semnificaţia acestor lucruri, obţii catastrofe existenţiale. În momentul în care distrugi coerenţa mentală a cuiva, ajungi la delir. Dar în momentul în care distrugi coerenţa arhetipală a cuiva, ajungi la delir spiritual.
Silviu Man : Că ajungi la delir spiritual este una, dar când îi şi faci un fel de laudatio sau îl justifici, atunci mi se pare că lucrurile devin extrem de periculoase…

Vlad Mureşan : Da, pentru că ieşim din zona relativismului cognitiv şi intrăm în zona cinismului existenţial. Un om profan, dar sincer, spuneam, va putea înţelege atât exigenţele intelectului, cât şi exigenţele inimii, va putea înţelege că nu este întâmplător că există o coerenţă mentală şi că există şi o coerenţă arhetipală şi că nu te poţi juca cu aceste lucruri, că dacă produci contradicţii în mod deliberat, produci o minciună la nivelul fiinţei umane, sau dacă produci perversiuni arhetipale la nivelul sufletului (cum face Nietzsche, de exemplu, care vrea să răstoarne cerul şi pământul şi să împace vulturul cu şarpele, încercând să concilieze fraudulos binele şi răul, cu de la sine putere), cazi în delir spiritual, o formă mult mai nucleară şi mai nocivă a incoerenţei.
Există, dacă vreţi, şi o exigenţă religioasă a împăcării inimii cu intelectul şi mă refer la isihasm aici, pentru că acesta este chiar scopul suprem al misticii răsăritene pe care, vă daţi seama, nu-mi permit să-l discut… Acestea sunt lucruri care ţin de o vocaţie autentică a unor oameni puţini la număr, dar în orice caz schizofrenia în care a ajuns filozofia occidentală primise un răspuns, de pildă, în opera lui Grigore Palama, unde se vorbea tocmai de unificarea intelectului cu inima, dar această unificare nu se face acolo prin pura voliţie a eului.
Silviu Man : Nu prespune aceasta o asceză?
Vlad Mureşan : Da, asta-i problema – asceza este sacrificiul pe care eul îl face luptând cu sine însuşi, dar, atenţie, între asceză şi mistică există o distanţă ca de la pământ la cer. Asceza este sacrificiul pe care eul îl face prin autonegare, dar nu este sigur că prin această autonegare, Sinele transcendent va surveni. Adică graţia nu este garantată prin simplul exerciţiul gimnastic al ascezei. Deşi, pe de altă parte, Duhul suflă unde voieşte, dar asta nu înseamnă că el suflă exact unde vreau eu ! Este foarte importantă această distanţă radicală dintre ascetică şi mistică, între faptul că până la urmă harul survine într-o manieră nedeterminată… Nu facem teurgii, nu avem formule sacre prin care-l constrângem pe Dumnezeu: uneşte-ne intelectul şi inima! Aceasta este dată celor cu vocaţie, e o taină în esenţă… Unificarea aceasta se face, deci, sub asistenţa harului şi asta depăşeşte puterile unui om cultural, deoarece cultura rămâne alienare şi rămâne războiul eului cu el însuşi, nu şi triumful lui. Deci asta nu e suficient, trebuie să vină şi ceva de sus…
Silviu Man : Scriaţi la un moment dat: “când aud de cultură, mă pregătesc să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare“.
Vlad Mureşan : Există ceva absolut exasperant în cultura română, pe care am încercat să-l sesizez în acel text : oamenii îşi justifică propria unilateralitate. Ascultăm jazz pentru că n-am înţeles cu adevărat ce se întâmplă la Bach sau Palestrina, citim într-un mod exasperant poeţi şi scriitori locali, suntem cronicarii unor tentative creatoare de anvergură judeţeană, uitând că mai trebuie să citim, totuşi, tragedie greacă, Dostoievski şi alţi autori care ţin de o planetaritate a spiritului. Deci, primul lucru care mă irită în cultura română este provincialismul. Majoritatea revistelor de cultură ţin de o Uniune a Scriitorilor şi formulam exigenţa existenţei unei “uniuni a gânditorilor”, pentru că sunt oameni care gândesc şi care nu sunt admişi în Uniunea Scriitorilor, deşi scriu, din simplul motiv că ei şi gândesc. Un Noica nu exista în USR – vă daţi seama ce caricatură. Cred deci că ar trebuie să existe şi o Uniune a Gânditorilor, pentru că altfel se presupune că cei care scriu nu trebuie să şi gândească.
Trebuie deprovincializată cultura română – nu pot să discut despre problema intelectului cu oameni care nu au minime lecturi: nu au Categoriile lui Aristotel, nici Parmenides-ul lui Platon, nici Critica raţiunii pure, nici Fundamentele aritmeticii a lui Frege – deci despre raţiune nu pot discuta cu oameni care au o problemă personală cu raţiunea. Nu pot discuta nici despre mitologie sau textele sacre cu oameni care nu au minime instrumente hermeneutice…
Silviu Man : Deci vorbim, deşi cuvântul poate părea prea dur, de o impostură…
Vlad Mureşan : În puţinele mele polemici, am luptat cu oameni care se revendicau în mod fraudulos de la nişte surse pe care nu le controlau, oameni care pretindeau că au terminat-o cu Kant, dar care fac sofisme clare şi pot fi lăsaţi corigenţi la o simplă analiză de text într-o universitate germană. Am polemizat cu oameni care se revendică de la Hegel prin multiple medieri exegetice şi care ratează contactul direct cu textul. Nimeni nu poate să spere să citească Fenomenologia Spiritului fără cel puţin şase luni de lectură obsesivă, concentrată şi reiterată, fără să fi parcurs anterior şase luni de Critica raţiunii pure. Cunosc foarte puţini oameni care au citit Fenomenologia Spiritului ; în afară de Noica, eu cunosc vreo doi oameni în viaţă care chiar au citit-o şi o stăpânesc. Deci, acestea sunt lucruri foarte grave. Or, la noi există puterea decretului arbitrar, de a pune în paranteză o tradiţie prodigioasă, imensă, fără să probezi o minimă capacitate. Avem o inflaţie discursivă care nu are acoperire efectivă în muncă pe text. Toată lumea acuză impostura, inclusiv impostorii – dar vocaţiile tari se dovedesc pe parcursul unei vieţi…
Silviu Man : E un dat definitiv sau mai putem scăpa, primenindu-ne?
Vlad Mureşan : Eu cred că e un dat (spre deosebire de Germania, care este patria culturii prin excelenţă, ei fiind cei mai mari creatori în muzică, filozofie, matematică şi fizică. Abia în literatură pot ruşii pune ceva comparabil cu ce au germanii). Spre deosebire de o cultură precum cea germană, care este efectiv un bloc, cultura română s-a salvat prin excepţii; majoritatea marilor excepţii sunt oameni care au avut ceva de-a face cu cultura germană în special. Toată disiparea, retardul nostru istoric, periferialitatea şi provincialitatea noastră este fertilă pentru aceste câteva excepţii creatoare, dar în rest plătim un preţ greu pentru ele. Pot număra pe zece degete creatorii fundamentali din România şi pot pune în paranteză tot restul, atât de puţini sunt. Dar sunt totuşi mai mulţi decât la alte popoare care au o istorie recentă comparabilă cu a noastră, aşadar este o medie aritmetică bună la o judecată de apoi a culturii, despre care vorbea Noica. În rest, suntem condamnaţi la balcaniadă, excepţiile trebuie să sufere în tăcere şi să-şi actualizeze vocaţia într-o manieră izolată, cumva separate de aşa-zisa viaţă culturală românească, unde gălăgia asurzeşte munca lentă a spiritului. Hegel dădea un citat din Shakespeare : Sapă, cârtiţă bătrână ! – pentru că în munca ta secretă, subterană, în momentul în care vei ieşi la suprafaţă, tu vei avea deja un imperiu de galerii create.
Silviu Man : Dar, apropo de momentul în care ai terminat de săpat imperiul tău de galerii şi ai ieşit la suprafaţă, nu e un semn de sănătate a culturii ca imediat să fii recunoscut ca valoros?
Vlad Mureşan : Ba da, e vorba de simptomatologia unui climat sănătos, dar atunci vorbim de Germania secolului XIX, nu de România diverselor secole. La noi nici un creator nu a avut viaţă uşoară… Gândiţi-vă, pentru Blaga a trebuit să existe o intervenţie a Regelui ca el să poată preda. Nae Ionescu abia a reuşit să predea la Universitate. Eliade, dacă nu pleca dincolo şi dacă nu era Nae Ionescu în spate, nu ar fi beneficiat de recunoaştere. Despre Cioran ce să mai spunem… Totul a început, până la urmă, cu Eminescu. Nici unul nu a avut o recunoaştere adecvată a meritului său, deci nu trebuie să ne facem iluzii. Suntem un popor ingrat în această privinţă, îmi pare rău să spun asta… Nu fac aici referire la mine, pentru că eu nu mă simt încă filozof, mă simt deocamdată un intelectual. Diferenţa imensă este că intelectualul are un proiect cu societatea – poate fi un intelectual politic, să aibă un proiect politic cu societatea, şi poate fi intelectual cultural – să aibă un proiect axiologic cu societatea. Ca să fii filozof, trebuie să nu mai ai nici un proiect cu societatea, să o ignori în mod suveran, aşa cum a făcut Noica şi să ai o problemă doar cu realul, sacrul şi cu sensul. Ca filozof, trebuie doar să înţelegi, nu să organizezi lumea – asta e o muncă de intelectual. Şi eu sper să nu mai fiu intelectual în sensul acesta, şi să ajung filozof. Filozoful este cel care pune contemplaţia înaintea faptei… Există ceva faustic în categoria intelectualului – produs al modernităţii, care, în esenţă, pune fapta înaintea contemplaţiei.
Silviu Man : Nu este acesta un lucru periculos?
Vlad Mureşan : Ba e foarte periculos, şi de aici aşa-zisele trădări ale cărturarilor. În momentul în care fapta precede contemplaţia, poţi să spui că făptuieşti fără să gândeşti, ai fapte care nu au o pătrundere interioară suficientă prin care să sesizezi adevărata natură a lucrurilor. Şi de aici orbirile de stânga şi de dreapta ale succesivelor generaţii de intelectuali. Nu că filozofii n-ar fi avut picaje locale, dar totuşi Platon nu poate fi epuizat în Republica. Nu pentru asta îl iubim noi, ci pentru Parmenides şi pentru Sofistul. La fel şi la Hegel – nu pentru minima sincopă din sistem prin care elogia statul prusac, ci pentru Ştiinţa Logicii. Închipuiţi-vă, la capătul a 800 de pagini de logică cu ce se termină cartea: adevărul logicii speculative este totuna cu mistica.
Silviu Man : Vorbeam despre trădările secolului XX, când ideologiile erau explicite. Însă unde se află intelectualul acum, după căderea Cortinei de Fier?
Vlad Mureşan : Aşa cum v-am spus, primul lucru regretabil este că intelectualul nu este filozof. Adică intelectualul are deja un proiect politic – mediocru, sau cultural – superior. Există două păcate ale faustismului intelectual : o anumită neutralitate a intelectualului care poate să-şi păstreze o anumită distanţă şi să fie un arbitru al societăţii, şi un angajament unilateral…
Silviu Man : E legitim să fie neutru, ca intelectual? Nu e şi el om?
Vlad Mureşan : Ba da, este om, uneori prea om. Există un moment, al ceasului al treisprezecelea, în care el trebuie să iasă din neutralitate. Adică în momentul în care ruşii intră cu tancurile în inima unui popor, intelectualul nu are voie să tacă deoarece răul s-a cristalizat până la evidenţă…
Silviu Man : Da, dar când vorbim de tancuri, deja vorbim de manifestările unei ideologii declarate. Nu este acelaşi caz cu vremurile noastre, ale ideologiei implicite, nedeclarate.
Vlad Mureşan : Da, e un mister aici, e o discuţie în sine. Este greu de cuantificat exigenţa angajamentului intelectual, pentru că prima lui mare vină este că nu este pur contemplativ, că nu este filozof, ci vrea să înfăptuiască. Din această cauză, el nu are o discriminare de laser care să preceadă implementarea proiectului său. Angajamentul intelectualilor este eminamente failibil, ei fiind angajaţi în diverse războaie locale cu diverse ideologii sau simulacre de ideologii sau cu false interpretări ale ideologiilor sau false structuri de conştiinţă. E greu să pariezi integral pe marxism, fără să ai o culpabilitate imensă refulată, e greu să pariezi integral pe capitalism din acelaşi motiv. E foarte greu să aperi capitalismul împotriva marxismului, fără să-i aperi o sumă de vicii care ţin de caracterul său unilateral istoric.
Eu am scris mult împotriva marxismului, dar vine cumva vremea unei analize spirituale a capitalismului. Am spus lucruri ignorate în general de cei care cred eu sunt pur şi simplu pro-capitalist. Capitalismul are la bază o anumită idolatrie, ideea centrală a capitalismului fiind aceea că time is money. Time fiind viaţă, life, putem spune life is money şi spirit is money. Deci există nişte tranziţii frauduloase pe care capitalismul le operează, încercând să extragă, finalmente, bani din spirit (deturnând prometeic tehnologia pentru scopuri imanente, când ea este rezultatul unei contemplaţii şi inspiraţii de tip metafizic). Există un Mamona în spiritul capitalismului, pe care uităm deseori să îl deconspirăm. A paria atât pe o determinaţie istorică, cât şi pe determinaţia opusă, ratează faptul teologic că în esenţă, Adevărul este supradeterminat. Intrând într-un partid, intrăm într-o parte. Or, cum spune Hegel, adevărul este întregul. Evident, noi nu avem acces la întreg, dar ideea este că noi trebuie să avem un orizont de aşteptare potrivit căruia adevărul este întregul. Hegel a avut un organ eshatologic foarte clar, care venea dintr-o bună înţelegere a teologiei şi şi-a dat seama, spre deosebire de alţi filozofi, că undeva adevărul trebuie să fi lucrat pe toate fragmentele prin care el s-a întrupat în istorie. De aici ideea unei fenomenologii a spiritului, ideea faptului că spiritul se desfăşoară prin succesivele lui irizări. El trebuie recompus cumva, noi fiind fiinţe cu acces fragmentar.
Doar prin concilierea acestui puzzle istoric al fragmentelor şi al perspectivelor unilaterale, putem regulativ obţine un orizont de acces către adevăr. Ori problema este că intelectualii cu angajamentele lor politice, culturale, pariază pe un fragment sau pe altul. Şi atunci cad inevitabil într-un partid, şi partidul este ceea ce este : o parte, iar nu un întreg. Un filosof trebuie să aibă totuşi o echidistanţă care să reflecte faptul că el este un gardian al întregului. Deci asta l-ar salva, să fie suficient de lucid încât să poată critica ambele părţi ale unei opoziţii. Aş vrea un intelectual care să poată sesiza simultan şi defectele structurale ale capitalismului ca sistem al imanenţei şi pe cele ale marxismului, care e un alt sistem al imanenţei. Deleuze, apostolul delirului, spunea că adevărata definiţie a stângii este faptul că ea este o privilegiere a imanenţei. Or, problema este că, în acest sens, şi capitalismul este de stânga. Asta nu a remarcat Deleuze. Eu nu am auzit să fie capitalismul un purtător al marilor valori sacre. Capitalismul, ca şi marxismul, este un mod de a organiza şi de a reforma lumea. Dar religia şi căutarea mai profundă a sacrului începe printr-un divorţ cu mundaneitatea noastră, pentru că unde ţi-e inima, acolo îţi e şi comoara. Însă trebuie precizat că aceasta este o critică eshatologică a capitalismului, ca şi organizare a blestemului, şi care nu are nimic de a face cu o critică etică sau economică obişnuită.
Silviu Man : Cum îi vedeţi pe studenţii Dvs.?
Vlad Mureşan : Eu îi văd ca pe un ogor care trebuie cultivat. De pildă, primul lucru pe care-l fac la studenţii de anul I – nu le dau voie să-şi exercite dreptul de liberă opinie. Opinie poate avea oricine, este un drept constituţional, dar nu e şi un drept axiologic.  Scopul culturii, şi mai ales al filozofiei, nu este doxa, este episteme. Prin urmare, trebuie întâi să ai câteva minime lecturi, să suporţi exigenţa acestora ca să ai dreptul axiologic de a formula opinii întemeiate care să facă tranziţia de la doxa la episteme. Există câţiva oameni chemaţi, vii, interesaţi, dar există şi inevitabila nevoie de a trăi – oamenii vor o diplomă. Până la urmă, oamenii se triază singuri. Nu poţi ajuta un om împotriva propriei lui inimi. Inima lui e purtătoarea voinţei lui. Tot ce pot să fac e să-i dau câteva minime repere pe care el poate să şi le asume.
Silviu Man : Unul dintre proiectele Dvs. este o carte de frondă…
Vlad Mureşan : O frondă împotriva frondei… Caracteristica esenţială a postmodernismului, aşa cum am spus, este rejecţia logică. Rejecţia logică este un operator negativ : nici – nici. Ea este deci, potrivit lui Hegel, doar o blocare în cel de-al treilea moment al oricărui real logic. Modernitatea are o afirmaţie – afirmă omul, dar are şi o negaţie – neagă divinul. Premodernitatea, într-un fel, era invers. Postmodernitatea neagă şi omul, şi divinul. Dacă modernitatea proclamă aşa-zisa moarte a lui Dumnezeu pentru ca omul să-şi creeze propriile lui soteriologii, care s-au prăbuşit evident pe propria lor lipsă de fundament, postmodernitatea nu oferă nimic. Ea are un discurs pur negativ. Şi asta înseamnă frondă, în esenţă.
Există un tratat de filozofie islamică, se numeşte Destructio destructionum. Cam acesta este şi lucrul pe care-l vizez eu: orice postmodern se revendică de la aşa-zisa deconstrucţie care, pentru utilizatorii pur ideologici ai acestui termen, nu este altceva decât o negaţie. Ei, când vor să nege, spun că deconstruiesc. Sunt câteva teze inacceptabile ale postmodernismului care trebuie atacate: în primul rând, primatul diferenţei faţă de identitate. Acesta este, dacă vreţi, numele propriu al postmodernismului. Postmodernismul îl considerăm un curent cultural, însă, în realitate, este un nihilism proletarizat, masificat. Nu este nihilismul lui Kirilov, nu este nihilismul unui mare cutremur spiritual, este un nihilism la purtător, al unor indivizi cu o existenţă comodă de burghez. Burghezi care vorbesc despre moartea omului, după care iau cina la un restaurant. Este o plastografie a nihilismului celui din Dostoievski, care era un nihilism al catastrofic şi care era sincer în infernalitatea lui autodestructivă, pe când aici avem un nihilism de masă, preambalat, al societăţii de consum. Orice adolescent, aşa cum îşi ia un tricou cu Che Guevara, preia şi o sumă de reflexe mentale aparent deconstructive. În esenţă, nu este nimic abisal în asta – aceasta este marea problemă a postmodernismului, nihilism neabisal. El nu rivalizează nici în vis cu nihilismul rusesc…
Silviu Man : Un nihilism la nivel de epidermă…
Vlad Mureşan : Da, un nihilism epidermic, nu abisal. Deci întâi, problema postmodernilor din punct de vedere spiritual este mediocritatea lor existenţială, care nu conferă acoperire unor proclamaţii care sunt toate mimetic preluate din marele nihilism rusesc. Comparaţi-l cu aceşti nihilişti de salon; nu e întâmplător că postmodernismul ca şi curent cultural s-a născut în Franţa, pentru că are o structură salonardă în esenţa lui, şi este azi un fenomen al societăţii postindustriale, acest postmodernism, făcut de oameni cu existenţă burgheză. În România comunistă, a penuriei, aceşti oameni nu ar fi avut acelaşi discurs, semn că nu au o vocaţie în spate. E trendy. Aş putea relua butada: postmodernisme caviar.
Deci crima logică a postmodernismului este aşa-zisul primat al diferenţei faţă de identitate. Ca să poţi diferenţia, tu trebuie să ai un acesta şi un celălalt. Pentru ca acesta să fie diferit de celălalt, acesta trebuie deja să fie el însuşi, şi celălalt să fie el însuşi. Care este rezultatul fundamental? Faptul că nu poţi obţine termeni ai diferenţei fără ca termenii diferenţei să fie ei înşişi autoidentitari. Şi atunci problema este că în oricare atom al diferenţei identitatea este deja prezentă. Deci diferenţa este un concept derivat din identitate, diferenţa nu este altceva decât autodiferenţierea identităţii, diferenţa nu are autonomie logică faţă de identitate. Diferenţa nu este decât o identitate automultiplicată, autodistribuită. Şi atunci crima conceptului de différance al lui Derrida rezidă tocmai în această idolatrie, în care tu iei un termen derivat şi îl consideri un termen prim, deoarece dialectica aceluiaşi şi al celuilalt se reproduce şi la un metanivel, în cazul unei diferenţe atopice, inextricabil derivabilă dintr-o identitate atopică). Dar nu poţi avea un singur termen prim aici, pentru că termenul de diferanţă este şi el un termen intrinsec multiplu altfel ar fi, nu?…identitanţă). Dar aşa cum am spus, multiplicitatea nu este altceva decât cum spune Hegel, Viele Eins – „mulţi uni”. Deci Unul precede multiplul din punct de vedere logic, nu poate fi gândit multiplul (fie el pur) fără ca fiecare termen al multiplului să fie un mic unu, şi nu poate fi gândit diversul fără ca fiecare termen al diversităţii să fie deja un atom de identitate. Dar termenul lui Derrida este un fel de termen axial pentru toţi apostolii diferenţei. Ori acest termen cade, iar dacă rădăcina coruptă este tăiată, vor cădea şi viţele corupte…

Anunțuri

One response to ““Sapă, cârtiţă bătrână!” – interviu realizat de Silviu Man

  1. Dupa noua teorie orice entitate se redefineste ca simultaneitatea formă existenţa spirit unde spiritul redefinit este simultaneitatea gindire,memorie,intuiţie,instinct, simţ şisentimente. Încercaţi să le separaţi, dar mai ales incercaţi redefinirea noastră. Aţi vazut un amnezic. El este aparent fără memorie, în realitate mai are ceva memorie ascunsă, şi piatra sau animalul are memorie, chiar şi cultura, depinde de convnţia mea sau a dumneavoastra sau a unui grup despre cultură, referitoare la noi sau la celelalte entităţi. Sper să mai discutăm.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s