Fundamentalism şi ecumenism

                  Sensul comun al fundamentalismului exprimă forma unei aderenţe obtuze la o „închidere ce se închide”, captivitatea într-o determinaţie repulsivă şi combativă ce „sfârtecă” structurile fasciculare ale istoriei.   Sensul opus, cel al ecumenismului, descrie forma unei aderenţe omnilaterale, fără criterii care divizează, la o „deschidere ce se deschide”, o fuziune generoasă a determinaţiilor într-un aliaj de o mai corectă calitate politică. Trebuie să putem ridica însă înţelegerea la tipuri ideale.

            1. Analitica fundamentalismului

             Strict analitic, fundamentalismul este regresia la fundamente în seria condiţiilor, la necondiţionat ca „fundament”, reducţia aşadar a totalităţii sedimentelor de determinaţii stratificate de fluviul inconturnabil al istoriei umane. Şi deoarece istoria are un principiu multiplicativ al determinaţiilor (ca tot atâtea direcţii de ramificare dispersivă) fundamentalismul curge în contrasensul istoriei. El are un raport vectorial invers cu aceasta. El de-istorizează prin destratificare, pentru că orice determinaţie istorică fragmentează simplitatea arhetipală a universalului fundamental. Universalul neîncarnat în istoria ce divizează şi multiplică e „fundamentul” fundamentaliştilor: universal originar neprăbuşit în rătăcirea prin determinaţie şi în convulsiile auto-divizării diviziilor adversare de determinaţii. Progresia fractală în amnezia de sine a universalului are o forţă de expansiune amazonică, şi numai fundamentaliştii ridică timpului baraje. Diferenţele – diferenţiale ale unui universal tranşat şi fragmentat sunt segregate prin cordoanele etanşe ale „vidului”. Istoria e distanţare descendentă de universal, e curgere nemijlocită în neant – multiplul pur unde nimic nu se mai leagă. Fundamentaliştii au nostalgia universalului lor arhaic, universalis ante rem, de dinainte ca acesta să se sacrifice pentru şi în pluralitatea odraslelor determinate. Nostalgia lor edenică revendică afirmaţia de dinaintea timpului care sculptează negaţii pe trupul universal şi pur al fundamentelor. Reminiscenţa stazei contemplative preistorice strigă necontenit la cer: „că nu mai poţi străbate de-atâta pluralitate !”.

            2. Analitica ecumenismului

           Ecumenismul, prin contrast, descrie progresia în seria efectelor, către universalul terminal, suprasaturat de data aceasta cu determinaţiile multiple precipitate integral în unitatea lor originară sub forma definitivă a totalitaţii. Unitatea şi multiplul, reanimaţi din staza lor inertă produc totalitatea în sinteză. Tot un universal orientează contemplaţia, dar încărcat de acum cu toate aluviunile cu care l-a binecuvântat istoria, ca multiplicitate recâştigată la capătul alienării ei de o viaţă. Toate traseele difractate ale istoriei vor fi resorbite într-un torent multi-fascicular unificat în centrul eshatonic. Ecumenismul nu vrea să torsioneze vectorial istoria, ci urcă în sensul ei suicidar ce ne transportă chiar dincolo de ea, în Eshaton. Istoria este torent totalizant. Toate negaţiile ce au brăzdat istoria cu răni deschise, sfârşesc prin a o desfiinţa. Multiplicitatea neagă progresiv universalitatea vidă. Istoria este acumulare. Iar Spiritul odată despărţit de sine se retotalizează ca universalitate saturată cu multiplicitatea care „pierdută a fost şi s-a aflat”, deci ca totalitate în care istoria e conţinută static. Ecumenismul vrea să surmonteze diviziunile şi multiplicitatea prin suprimare şi conservare simultană (Aufhebung), şi nu doar prin anihilarea şi retracţia lor „uterină”, într-o regresie la embrion. Ecumenismul vrea să evadeze din istoria crispată de divizare pe poarta eshatonică, iar nu pe cea edenică, păzită de săbii angelice de foc. Ecumenismul ar trebui să iasă din istorie cu ea cu tot, nu împotriva ei, ca fundamentalismul. Tensiunea sanguinară a războiului tuturor determinaţiilor împotriva tuturor determinaţiilor se va converti în simfonia sublimă a co-actualităţii lor non-dialectice prin evacuarea eshatologică a vidului dintre determinaţii. Pentru că vidul este principiul pluralităţii, care este principiul dialecticii, care este principiul istoriei – esenţa tragicei damnaţiuni umane. Aşteptarea eshatonică a afirmaţiei care a biruit negaţia la capătul convulsiilor istorice, restaurează universalitatea tuturor determinaţiilor care au creat istoria – spirit universal negat. Pluralitatea traiectelor istorice, ca tradiţii, ca tot atâtea trasee alienate reciproc ale spiritului în istorie va fi recuperată şi recondensată în unitatea ei de bază, sub forma ontologică precipitată a totalităţii. Dar pentru ca să fie strict pacificată, şi deci ierusalemică, totalitatea eshatonică va trebui să fie totalitate sintetică în care negativitatea conservată să fie totodată suprimată.

               3. Identitatea lor şi diferenţa lor

               a) Identitatea fundamentalismului şi a ecumenismului (ca tipuri pure) este refuzul determinaţiei privite în sine, al pluralităţii libere şi inocente. Ele pot fi şi trebuie să fie precis distinse astfel de viziunea postmodernă a stazei carcerale în multiplul impur şi nesimplu conservat.

              b) Diferenţele dintre ele rezidă în: i) în punctul diferit al evaziunii din determinaţie, şi ii) în destinul diferit rezervat determinaţiei înseşi. Fundamentalismul iese din determinaţie pe unde aceasta se naşte, ecumenismul iese pe unde aceasta moare sieşi. Primul vrea să depăşească trecutul în regresie, al doilea vrea să depăşească viitorul în progresie. Fundamentalismul spune cum a fost Spiritul înainte de sfâşierea cămăşii lui Christos, ecumenismul spune cum trebuie să fie Spiritul după sfâşierea cămăşii lui Christos. Deoarece cămaşa lui Christos este indivizibilă an-sich şi divizibilă für-uns. Iar Spiritul trebuie să rămână indivizibil în sine şi să redevină nesfâşiat şi pentru noi. Fundamentaliştii apără un universal vid, nedezbinat şi nerănit, ecumeniştii unul saturat, pacificat şi vindecat. Fundamentalismul vrea resorbţia istoriei în punctul de dinainte de cădere în care Întruparea nu mai este necesară. Ecumenismul vrea să ajungă prea devreme în punctul în care mântuirea s-a desăvârşit deja. Primii actualizează necesitatea suprimării tuturor determinaţiilor, vinovate de a fi. Cei din urmă salvgardează apocatastatic până şi ultima determinaţie fără de care nu poate fi Totalitatea, universal al tuturor multiplilor. Fundamentaliştii nu înţeleg că singura noastră raportare posibilă la origini este cea regulativă, contemplativă şi nu cea constitutivă, faustic recuperativă.

               Nostalgia edenică trebuie scindată – nostalgia revine omului, flotant şi dizlocat, în care paradisul se manifestă doar ca absenţă, în reminiscenţă; Edenul însă, ca atare, a fost deja demult cedat înaltei custodii angelice. Gardienii angelici care închid Edenul simbolizează de fapt ireversibilitatea calitativă de tip eonic care blochează posibilitatea oricărei regresii temporale către fundamente.

              Aşteptarea eshatonică va trebui şi ea scindată: omul rămâne fiinţă-în-aşteptare. În el Ierusalimul se coboară doar ca absenţă în deschis; dar Eshatonul ca atare rămâne încă refuzat şi transcendent acestui timp corupt de negativitate. Ecumeniştii nu înţeleg că pentru ca tatăl (universalul genitor) şi fiii (multiplicitatea generată) să restaureze familia (totalitatea), trebuie ca mama vitregă (istoria) să dispară. Iar pentru ca istoria să decedeze, trebuie ca principiul ei ontologic de posibilitate să fie suprimat, adică vidul. Progresia temporală spre regimul pacificat al Eshatonului calitativ eterogen istoriei e imposibilă strict asimptotic, adică prin extensie cantitativă. Infinitatea rea a timpului trebuie fracturată deci calitativ, astfel ca depăşirea fiecărui „dincolo” să nu recadă permanent în limita ce se păstrează, şi reînvie circular cu fiecare trecere. Salvarea istoriei de sine însăşi reclamă un cataclism apocaliptic analitic, capabil să producă transmutaţia condiţiilor transcendentale ale temporalităţii. Ecumeniştii candizi vor Totalitate fără Apocalipsă, dialectică fără catastrofe, mântuire fără judecată. Astfel, fundamentaliştii sunt anacronici, iar ecumeniştii sunt avancronici, ambele nostalgii fiind constitutiv desincronizate. Aceasta este marea lor virtute metafizică şi eroismul lor contemplativ, de a nu fi în pas cu veacul, cu direcţia lui accelerat-antiedenică. Fundamentalistul este eroic în lupta lui pierdută dinainte cu presiunea hidraulică incandescentă a torentului temporal, cu Amazonul masiv şi implacabil al istoriei, pe care vrea sa o reducă şi să o reînchidă în izvorul ei cel calm şi liniştit.

                   Ecumenistul, direcţional corect orientat, este eroic în disperarea sa iluzorie de a ajunge prin înot la revărsarea apelor chiar înaintea fluviului însuşi. Unul opune tranşee unei cascade de tornade, iar altul asediază centura de oţel a temporalităţii şi citadela Eshatonului pus sub peceţi de foc. Ambele sunt erori de topică transcendentală, dar fundamentalismul este o eroare direcţională, iar ecumenismul este o eroare ritmică.

             4. Postmodernismul

            Prin dublă comparaţie, postmodernismul, baricadat în diferenţă şi prezent, este eroare pur şi simplu, eroarea în sine, eroarea cea paradigmatică, pentru că nu există adevăr fără identitate. Postmodernitatea este clamată de subiecţi care neagă subiectul. Singurul postmodern adecvat propriei lui doctrine este însă cel ce explodează, se diferenţiază deci extrem, pentru că totul este susţinut de o identitate. Doar animalele sunt integral anticarteziene, deoarece există fără să gândească. Iar adevărata „moarte a subiectului” – o comă profundă în care orice nihilist ar dispărea. Postmodernitatea se crede emancipată de identitate, universal, trecut, şi viitor. Ea ne consideră de fapt acraniate pluricelulare, fără ferestre multidimensionale, şi nivelate la intuiţia preconştientă a coexistenţei tuturor diferenţelor dezbinate, ca şi cum ar fi posibilă staza pacificată într-o dispersie ek-statică şi an-identitară, supremul vid fără odihnă.   

                   Postmodernismul este o monadologie fără armonie, o atomistică fără compunere. El vrea pluralitate fără unitate, o filiaţie fără paternitate, o genealogie fără descendenţi, o cvadratură circulară. Postmodernismul trădează criza multiplului orfan dezagregat după eclipsa Unului. Fiul risipitor rămas fără de Tatăl primitor. Privaţia paternităţii însă este dispersie fără conversie. Decesul Axului lumii implica dezaxarea lumii. O astfel de intuiţie fără concept a lumii este însă plurală, nelegată, neluminată şi scufundată în nebinecuvântata ignoranţă a sensibilităţii decapitate de unitatea originar-sintetică a apercepţiei.

              5. Avatarurile diferenţei

             În lentila hermeneutică a celor trei poziţii diferenţa are trei soluţii: lipsit de o kenoză silogistică la singular, fundamentalismul are un raport de exterminare cu diferenţa. Ecumenismul unul de integrare a ei, iar postmodernismul unul de simplă fixare a ei. Deosebirile dintre fundamentalism, ecumenism şi postmodernism sunt deosebirile dintre linişte, simfonie şi zgomot. Zgomotul este postmodernism sonor.

           Cele trei poziţii contemplative nu sunt arbitrar instituite, ci ele sunt reale, chiar dacă cei ce cad sub forţa unei astfel de idei nu sunt chiar conştienţi de structurile metafizice inerente angajamentului lor. Iată ce s-a câştigat până acum. În ciuda unor stereotipii încremenite în eroare, putem ştii că:

              i) există o identitate contemplativă între fundamentalism şi ecumenism, chiar mai adâncă decât raportul lor divers la diferenţă. În sens ultim lucrurile stau invers decât în sensul lor extern, blocat în nesalvata lor antinomie. Această unitate a contrariilor este expresia unei structuri speculative a istoriei însăşi, care reiese din coincidenţa inversă a începutului şi a sfârşitului. Deşi stau spate în spate, fundamentalismul şi ecumenismul văd în raport invers acelaşi acelaşi sens total, scindat doar în istorie bidirecţional.

            ii) există o alteritate contemplativă între ecumenism şi postmodernism, chiar mai adâncă decât raportul lor comun de acceptare a diferenţei. A privi diferenţa prin universalul ei, şi nu emancipată, e un criteriu de alteritate cu mult mai radical decât determinaţia care-i uneşte prin toleranţa ambilor la diferenţă. Deosebirea dintre ecumenism şi postmodernism este deosebirea dintre Totalitate şi pulverizare.

               6. Esenţa avortivă a postmodernismului

              Postmodernismul nu e deci nici fundamentalism, dar nici ecumenism. Postmodernismul este tocmai expresia avortivă a inadecvării Totalităţii la istorie. Nici unitatea originară a umanităţii, dar nici unitatea ei sintetică finală nu sunt constitutiv prezente, ci doar regulativ eficiente. Pentru că nu au acces la regulativ, postmodernii confundă modernitatea lui Marx cu modernitatea lui Kant, adică utopia cu luciditatea şi catastrofa cu echilibrul.

                   Când accesul contemplativ la ecumenicitatea trans-istorică a istoriei este substituit faustic cu retranscripţia lui istorică (utopismul modern), totalitatea este dezmembrată şi proiectată într-o lume care n-o încape. Tot astfel cum imaginaţia nu-şi poate transborda infinitatea ei potenţială spre a se adecva totalităţii transimaginative şi transintuitive a Idealului transcendental (Kant), edificând proiecţii dezarticulate care sucombă în abis, nici faustismul nu va procura intra-istoric o veritabilă Totalitate.

Sincretismul postmodern e avortonul faustismului modern.

 Precum umanitatea unită, după vremuri, în marea aventură ek-statică a Turnului Babel, şi-a încercat propria mântuire (auto-totalizare intra-istorică), umanitatea modernă s-a unit în marele proiect iluminist al propriei ei izbăviri; la fel cum ea s-a dispersat lingvistic sub blestem, la fel modernitatea spulberată e maledicţia prezentă postmodernă, în care „încurcarea limbilor” şi haosul hermeneutic devine stare naturală. Postmodernii convertesc blestemul în elogiu şi necesitate, iar naufragiul arhitectonic al Ideeii în doctrina care legitimează ruinele.

(articol publicat in revista Idei in Dialog, nr. 12 /51, decembrie 2008)

Anunțuri

2 responses to “Fundamentalism şi ecumenism

  1. am in minte cateva persoane care s-ar potrivi in „schema” articolului, de-o parte si de alta….

  2. Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    E vechi dom’le, dar e tare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s