Sensul ultim al culturii

            Când aud sintagma „om de cultură” mă pregătesc deja să înghit lemne discursive. La noi omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant, Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în oceanul unei uitări originare.


            Îşi da cu parerea despre epoci şi genii, despre adevar şi rost, în intervenţii egale cu nişte firmituri în raport cu banchetul fabulos al istoriei. „Oamenii de cultură” sunt cei care se admiră sau se detestă reciproc în reviste, şi pentru care articolele sunt pretexte ale ego-ului lor, în loc că întreagă lor fiinţa să fie pretextul unei mari opere. Wittgenstein şi Kafka nu erau oameni de cultură. Spre deosebire de oamenii de cultură care îşi dispută azi rating-ul şi instituţiile, animaţi de un „drum catre centru” al voinţei de putere, iar nu al anamnezei, aceştia au fost doi marginali – vulcane invizibile prin care epicentrul spiritului si-a spovedit drama într-o lume a surzilor încrâncenati în lupta pentru putere.
            Hegel a fost primul care a vorbit, dupa secolul saloanelor, despre cultura ca alienare (der sich entfremdete Geist: die Bildung). Întradevăr, spiritul este mai mult decât aceasta peliculă culturală revuistică. Dacă doar atât este cultură, atunci trebuie să aspirăm la altceva.
            Un asemenea discurs este deja periculos: critica culturii evoca anti-cultura, revolta celui care se crede autentic pentru ca este necultivat. Dar nu acest fel de infra-cultura este aici vizata. Revolta pubera, a oricarui „Nietzsche pe trotineta” nu este mai putin inautentica decât „contabilitatea de concepte”. Ca sa te desparti de „cultura” trebuie sa fii avut ceva de împartit cu ea. A depăşi cultura, asa cum au făcut-o Wittgenstein sau Heiddeger, este o depaşire hegeliană, prin suprimare şi conservare simultană.

 

            Sensul orizontal al culturii

 

            Sensul cel mai curent al culturii, astăzi, este cel cu care operează antropologia: cultura ca totalitate simbolică obiectiv dată, ansamblu de semnificăţii în şi prin care trăiesc oamenii, sub forma unei veritabile „presiuni atmosferice” de ordin simbolic.
            Cultura este astfel – extensiv – cam totul. Altfel spus:  totul este cultural. Dar intensiv ea nu mai este astfel  nimic, deoarece se dizolvă în social. Abia o definiţie elitară poate diferenţia cultura înaltă (rafinată, instruită, educată) de o sumă de habitus-uri inerţiale consuetudinare. Altfel spus: doar pentru că metoda impune amplificarea extensivă a termenului de descriptiv de cultură (cu diluarea intensivă corespunzatoare), nu înseamnă că trebuie să renunţăm la o definiţie normativă, axiologică şi aristocratică a ei.
             Ideea de cultură s-a născut prin sensul înalt al autenticităţii şi al propriului maxim al omului. Există un sens ideal deci vertical al culturii, care este mai mult decât sensul factual şi orizontal cu care lucrează antropologia culturală, în orbirea care nu mai vrea să distingă „cultura înaltă” de orice fel de habitus cultural, ca şi cum tot ceea ce este, trebuia să fie, sau ca şi cum simplul fapt că ceva este, îl face totodată şi semnificativ.

 

             Sensurile verticale ale culturii

             

             Dar distingem, în plus, trei sensuri fundamental ascensionale ale culturii, ireductibile la inerţia unui simplu dat (pre-dat), ci deductibile dintr-o chemare, dintr-o vocaţie. Cultura semnifică astfel : 1. smulgerea omului din zoologie, 2. desprinderea modernului din premodern, 3. desprinderea elitei din masă. Primul sens e transcendental, al doilea este categorial, al treilea este destinal. Cultura e mai întâi o depăşire a  limitaţiilor naturii, apoi o depăşire a limitaţiilor istorice şi, în forma ei ultimă, o depăşire de sine a omului însuşi. 
 
             1. Cultura ca depăşire a animalităţii noastre perene
            

             Animalul este dat şi închis, complet determinat, lipsit de posibilitatea de a-şi da sieşi ceva. Neîmplinirea omului, ca animal neîncheiat este tocmai privilegiul lui ascensional. Noi nu am depăşit pur si simplu animalitatea – ea palpită inerţial în noi. Umanitatea noastră este mai degrabă o perpetuă sarcină. Numai omul îşi poate cultiva spiritul, îşi poate dezolta virtualităţile lui alternative. Animalul este deja actualizat, şi tocmai de aceea circumscris în limitele acestei actualizări, care nu este o auto-actualizare, ci o hetero-actualizare (el a apărut pur si simplu, dar nu şi-a apărut sieşi. Iar omul, deşi  îşi apare sieşi, nu s-a apărut pe sine…). Dar puterea omului de a se autodetermina nu este infinită, pentru că omul nu este infinit.
               Existenţa omului precede esenţa lui, afirmă Sartre. Natura omului, supralicitează Merleau-Ponty, este de a nu avea o natură. Amândoi duc la limita absurdului o formulare din Vernunft in der Geschichte care spunea: omul este ceea ce face el însuşi cu sine.
              Aceaste formulări (transformate în embleme ale unei libertăţi utopice) sugerează dar nu precizează (supremul ideal al nongândirii). Aceste şlagare sunt ca atare ambele obscure şi vicioase, pentru că omul se poate auto-determina (însa doar în interiorul unui domeniu de variaţie), dar nu poate decide asupra posibilităţii lui de autodeterminare. Nu poate decide, dupa bunul lui plac, asupra fiinţei care îi întemeiaza tocmai libertatea.
             

               Înainte ca noi să ne dăm prin libertate o fiinţă, nouă ne-a fost dată o fiinţă cu tot cu libertate. Nu suntem oameni pentru că suntem liberi, ci suntem liberi pentru că suntem deja oameni. Şi în realitate, omul nu şi-a dat sieşi nici existenţa şi nici esenţa.

           Primo: El nu s-a născut pe sine, nu s-a tras el singur de păr din genunea nefiinţei, la lumina fiinţei. Sartre este astfel baronul Münchausen al filosofiei, iar postmodernii sunt copiii mici care îl cred prosteşte şi orbeşte.
           Secundo: Omul nu poate deveni altceva decât îi este deja posibil sa devină (nu poate deveni Zeu, extraterestru, înger, sau plumb). Dar libertatea lui este libertatea realizarii propriilor lui virtualităţi.

           Existenta nu precede esenţa, ci măreţia existenţei este să actualizeze plenar posibilităţile esenţei înseşi. Să terminăm odată deci cu acest anarhism proiectiv care proclamând (fantasmând) mereu o libertate uriaşă dar utopică şi vidă, este incapabil de libertatea robustă, efectivă şi concretă care începe numai odată cu adevărul, şi anume cu necesitatea.

            

             2. Cultura ca „sigiliu al universalităţii”

                Sensul iacobin face din intelect tribunalul care judeca tradiţiile premoderne pentru că ele cultivă implicit minoratul heteronomiilor care asfixiază autodeterminarea. Dar „autoderminarea maselor” nu a generat un popor luminat. Din contra exista azi o „cultura de masă”, veritabil obiect al etologiei, ce prezintă comportamente gregare, nediferenţiate, şi un amalgam de superstiţii premoderne dezordonate şi sincretice.
                Prin urmare, cultivarea intelectului categorial a declanşat în modernitate o profundă amnezie arhetipală. Hegel (autorul primei critici metafizice a Luminilor) vorbea despre cultura Luminilor în termeni de alienare : iluminarea, ca smulgere a intelectului din heteronomia prejudecăţilor exprima pentru Hegel unilaterala abstractizare intelectivă care pierde – tocmai de aceea – organicitatea arhetipală, fragmentând plenitudinea vieţii concrete, substanţa. O adevărată cultură este însă ridicarea la universalitatea concretă, care să nu piardă diversul în opera abstractizării. Nu conţinutul prejudecăţilor este în cauză, ci caracterul heteronom şi inert al unei posesiuni a lor care nu este totodată şi o proprietate a lor.  Nu conţinutul, deci, ci poziţia spiritului faţă de acest conţinut este pusă în cauză.  Deoarece o bună parte din suma „prejudecăţilor” aparţin tocmai spontaneităţii arhetipale pre-categoriale a inconştientului colectiv, participând deci la tezaurul înţelepciunii arhetipale milenare.
             Altfel spus, idealul libertar al Luminilor nu implică o necesară respingere a conţinuturilor inconştiente, arhetipale, „tradiţionale”, ci poate reîntreprinde asimilarea lor, sub rezerva critică a unei aproprieri reflectate.
             Când prejudecăţile devin postjudecăţi, libertatea nu mai cere lichidarea marelui lor conţinut, deoarece eşti liber în necesitatea însăşi asumată. Altfel spus, diferenţa dintre o prejudecată şi o postjudecată nu este de conţinut, ci este formală. Este acelaşi conţinut în regim nereflectat sau reflectat.
              Cel ce se crede „liber de prejudecăţi” ne spune de fapt că el a gândit totul, că este în permanentă stare de veghe, că nu mai are inconştient, că el îşi percepe complet şi transparent fiinţa şi sensul. În realitate raportul la prejudecăţi este o sarcina a individuaţiei, o sarcină a vieţii: aceea de a asimila conţinuturile inconştiente unei forme amplificate a conştiintei. Doar înţeleptul sau sfântul sunt cu adevarat liberi de prejudecăţi, în nici un caz anarhiştii care „sparg” tabu-uri ale căror fundamente arhetipale le sunt complet străine, fiind atât de orbi încât să nu vadă că (în termeni jungieni) ceea ce se prezinta eului sub formă de „prejudecăţi” solidificate este tocmai Sinele transcendental obiectivat. Că ceea ce se prezintă ca exterior şi ca alteritate, este de fapt interiorul profund şi identitatea uitată. 
            Cât despre „oamenii de cultură”, „intelectualii”, „literaţii” etc., aceştia, eliberându-se de prejudecăţile moştenite, sucombă instantaneu prejudecăţilor dobândite. Există discursuri şi forme mentale asimilate reflex, care devin noi heteronomii subtile. A fi cu adevarat fără prejudecăţi presupune un veritabil – şi perpetuu „război invizibil”, o permanentă veghe şi scrutare interioară, pe care inclusiv autorul acestor rânduri o admiră fără să o deţina. Cred, efectiv, ca, la propriu, numai sfintii şi înteleptii sunt fără prejudecăţi.
            „Cultura este o formare, şi se constituie prin forma universalităţii: astfel, omul cultivat este cel ce ştie să imprime tuturor acţiunilor sale sigiliul universalităţii – care a renuntat la particularitatea sa, care actionează dupa principii universale. Cultura este o formă de gândire. Astfel omul ştie să se reţina; el nu mai făptuieşte potrivit înclinaţiilor şi nemijlocitelor sale dorinţe, ci se reculege. Graţie acestui fapt, el recunoaşte obiectului o poziţie liberă şi se obişnuieşte cu viaţa contemplativă. Acestei obişnuinţe i se adaugă aceea de a cuprinde aspectele particulare în singularitatea lor, de a fragmenta circumstanţele, de a izola diversele aspecte, de a opera abstract, conferind însă imediat forma universalităţii fiecăruia din aceste aspecte. Omul cultivat cunoaşte diferitele aspecte ale obiectelor, ele există pentru el, iar reflexia sa le-a dat forma universalităţii. El poate, astfel lăsa să subziste aspectele lor particulare. Din contra, omul incult, oricât de bine intenţionat ar fi el, poate, cunoscând aspectul principal al unui lucru, să deformeze o duzină de altele. Salvgardând varietatea, omul cultivat acţioneaza concret; el este obişnuit să acţioneze potrivit punctelor de vedere şi scopurilor universale. Pe scurt, cultura exprimă simplul fapt că un conţinut poarta sigiliul universalităţii”  .

 

           3.Cultura ca destin
 

             Chiar cultura zis înaltă, academică, poate fi (şi chiar este) terenul unei anchilozari mentale şi spirituale. Chiar discursul emancipator poate fi reflexul unei pasivităţi mimetice (bazarul e plin de discursuri care se pretind emancipatoare, rămâne sa alegi versiunea care-i atacă pe cei pe care nu îi suporţi).
            Dar nu toţi cei ce proclamă emanciparea sunt liberi cu adevărat. Cultura trebuie să fie o cultivare a libertăţii. Simpla libertate primită, deci necâştigată, este cea mai subtilă formă de a fi rob, sclavul unui discurs emancipator. Elita nu este deci totalitatea  constituită a „oamenilor de cultură”.  Din contra, cu cât acestia au actele mai în regulă, ei au faptele mai puţin excepţionale
              Există oameni recenţi care au astăzi alergie la termenul de „spirit”. Acest lucru este normal, atâta vreme cât acesta le este profund străin. Pentru a întrevedea ceva din natura spiritului, spune Hegel, acesta trebuie înţeles prin opusul lui, materia. Ceea ce este greutatea pentru materie, este libertatea pentru spirit. Altfel spus, dacă materia este gravitaţie, spiritul este graţie.
             Adevărata cultură este prin urmare anti-statistică, nu e un exerciţiu al majorităţilor. Cultura nu este egalitară, aici nu se votează, şi toţi cei care se înalţă prin înşelaciune , se vor prăbuşi prin adevăr.
             Într-o primă instanţă, aici nu există „drepturile omului”: munca dă dreptul în cultură, iar nu simpla existenţă.  Cultura este, la acest nivel, o „selecţie spirituală”, o meritocraţie în care cel mai adaptat la formele spiritului supravietuieşte, iar cei necreatori sunt îngropaţi în cripta istoriei – în nediferenţierea anonimatului, judecata spiritului adeverind care din aşa-zisele „personalităţi marcante” ce au dominat conjunctural „cultura” unei epoci au avut sau nu, cu adevarat, o identitate (sau erau simplii izotopi ai epocii – cum ar fi astăzi puzderia derridonilor). Marii creatori sunt cei care au ştiut să asculte vocea spiritului. Ei au fost emitenţi pe orizontală tocmai pentru că au fost receptivi pe verticală.
             Într-o a doua instanţă, elecţiunea da ierarhia fundamentală a existenţei în spirit: unii sunt deja aleşi. Meritele lui Hegel derivă dintr-o elecţiune (=inspiraţie), meritele miilor lui de comentatori deriva, diferenţiat, numai din muncă. Deasemenea, dacă Mozart este deja un ama-deus, nu putem interzice acest lucru şi nu putem fi atât de nesăbuiţi ca şi triunghiul lui Spinoza, supărat pe Dumnezeu ca nu a fost făcut pătrat…
            Nu libertatea, aşadar, ci supravieţuirea este un drept natural. Altfel spus, viaţa nu este niciodată decât o axiomă, ca bun început. Ea este întotdeauna o sarcină a spiritului, ca ducere la împlinire a simplei supravieţuiri către o viaţă plenară. Masele au dreptul să supravietuiasca, dar dreptul nu le poate da o viaţa ca atare. Libertatea se câstigă numai într-o confruntare cu limita proprie, a interiorului „propriu” cu exteriorul „impropriu” : numai sinteza lor reflectată oferă o identitate (exact cea care lipseşte deconstructivitei care pretinde că a terminat-o deja cu două milenii de istorie a spiritului, şi se menţine mândră în vidul ei bolnav de oroare de fiinţă) . Pentu că ceea ce „găsim” în noi nu este propriul nostru propriu, atâta timp cât nu e reflectat, apropriat. Este un conţinut: moştenit sau dobândit, dar în absenţă de noi înşine. Adevarata aristocraţie nu este ereditară, ci destinală. Omul statistic este vegetativ-ereditar şi nereflexiv-achizitiv. Deşi toţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi. Acesti aleşi, numai, formeaza aristocraţia Spiritului.
                 Împotriva acestor adevaruri se ridica intoxicata, meschina si încruntata Invidia, veninul care nu este altceva decât transpiraţia mediocrităţii sub forţa razelor solare ale oamenilor mari. Ea refuză să accepte că fotosinteza este singura ei salvare, şi prefera bezna în care, numai, toate sunt egale şi fără contur.
              Invidia este aceea care nu suportă ceea ce este măreţ, grandios şi impunător. De aceea acestea trebuie calomniate, pentru că neantul face umbră spiritului, care nu îl lasă să rostească eu sunt. Tot ce poate nimicul să spună este : Lipsa mea de eu nu este ceea ce nu este. Ea este tocmai ce este: adica lipsă, absenţă şi vid.
             Invidia este fundamentul toxicologic al acestei epoci „post-culminative”. Deoarece în locul lui Platon ea are doar un Foucault (victimă a libertăţii fără adevăr), ea spune că filosofia a murit. Deoarece în locul lui Caspar David Friederich ea are doar un pişoar, iar în locul lui Wagner ea are doar une musique concréte (opere ale libertăţii fără sens), ea spune ca arta a murit. Deoarece în locul catedralelor ea are stadioane (dopaj, dresaj şi derapaj), ea spune ca spiritul a murit.
            Însă: doar „pentru valet geniul nu este un geniu” – şi asta, conform unei maxime spuse mai întâi de Hegel şi doar apoi de Goethe-  nu pentru ca geniul nu este geniu, ci pentru că valetul este valet, şi priveşte ceea ce este mare în sine cu o privire meschină de valet.

           Deconstrucţia nu este decât versiunea valeţilor asupra istoriei spiritului.

         

          (publicat în revista Observator cultural, nr. 438, 4 septembrie 2008).

Anunțuri

36 responses to “Sensul ultim al culturii

  1. un eseu de zile mari, cu dedicatie pt cistelecan si al metei

  2. Mi-a placut cum ai tratat „sensurile verticale ale culturii”. Imi va lua ceva timp sa pot asimila unele idei din acest ultim blog.

  3. buna.

    de data asta e simplu: cugetarea este rasfrangere.

    spre deosebire de un obiect, eminamente opac, eul este dat, spune Kant, in judecata „Eu gandesc” (asta nu inseamna ca eul este doar o judecata). Eul, ca sinteza in act a diversului prin gandire, se diferentiaza de sensibilitate de pilda (una dintre facultati) prin faptul ca ea este pur receptiva. Daca am avea doar sensibilitate, spune el, ar exista in noi o diversitate, care nu ar fi si pentru noi, pe care noi nu am si oglindi-o, reflecta-o. Eul nu este pur si simplu spontaneitate (asa cum ar fi un Eu divin, pur emitent). Ci este o spontaneitate limitata de o receptivitate (a sensibilitatii). De aceea, cand Dumnezeu gandeste, el si emite (creeaza) ceea ce gandeste (Intellectus Archetypus) . Noi, din contra, cand gandim ridicam intr-un act sintetic in fata aperceptiei ceea ce ne-a fost dat deja in diversul sensibil. (desigur, exista si un divers inteligibil pe care il putem gandi fara diversul sensibil, sau intr-o maniera in care diversul sensibil, schematismul imaginatiei nu afecteaza raporturile diversului inteligibil, dar deja intram in Frege).

    In esenta, propriul nostru propriu este numai ceva care a fost si apropriat (altfel este o simpla posesiune, inconstienta sau netematizata). A reflecta inseamna a cuprinde in raport judicativ ceea ce este dat, si a-l prezenta astfel „legat”, ordonat, Eului, singurul pentru care el poate sa fie (altfel, diversul inconstient ne afecteaza „pe la spate”, fara sa stim, si atunci e grav, suntem heteronomi).

  4. Heya Vlad.
    E misto ca-ti pui textele pe site. Si misto ca ai parte de reactii. Cred ca in loc de invidie, trebuia resentiment. I’m sure you know why. Cheers!

  5. Draga Nicoleta.

    trebuia sa folosesc resentiment in loc de invidie daca citeam totul pe filiera Nietzsche/Scheller.

    eu am citit insa pe filiera Hegel, care (imi pare rau sa o repet) a spus-o inaintea ambilor, care nu au facut decat comentarii (si aici).

    :)

    PS Cand vorbeste despre invidie, Hegel defineste conceptul tratand zeii greci dar si prabusirea luciferica.

  6. Pingback: Liberul arbitru si conditia umana at Lanternativa

  7. Imi cer scuze daca textul meu v-a suparat cu ceva… Sper sa nu fi fost prea nesimtit in anumite formulari.

    Dar textul Dumneavoastra mi-a placut… si, din nou, m-am regasit in anumite idei.

    Cu deosebit respect!

  8. Nu m-am suparat, am luat-o in cheia autonomiei stilului. totusi, eu am criticat „emancipatorismul” si „eliberationismul” anarhiei actuale postmoderne in numele unei libertati non-vide, nu in numele unui fatalism :), deci exista si diferente.

  9. Animalitatea ca dat? Cam meschina perspectiva asupra stranietatii existentei umane!!! Dar, in fine, fiecare are dreptul sa-si ia deciziile „culturale” care ii satisfac pe deplin sentimentul propriei valori!!!

    Imaginea aceea cu baronul Munhausen am intalnit-o la Nietzsche in Dincolo de Bine si de Rau, aforismul 21: „Cu o cutezanta mai mare decat aceea a baronului Munhausen omul incearca tragandu-se de par sa se smulga din mlastina neantului pentru a se inalta la existenta”. De asemenea tot la Nietzsche, tot in BR, af. 62, am intalnit si asta: „omul este animalul a carui specific nu este inca fixat”. Nu cumva repudiati public ceea ce prin repudiere vreti de fapt sa ascundeti: o puternica influienta nietzscheeana?
    Fraza Dv.: „Omul nu poate deveni altceva decât îi este deja posibil sa devină” suna exact ca subtitlul din Ecce Homo, cum devii ceea ce esti. Sau cel mai probabil nu ati citit suficient de atent Nietzsche? Suspiciunea aceasta mi-a suscitat-o folosirea expresiei „vointa de putere” intr-un context in care sensul acestei expresii devine: simpla exersare violenta a puterii, care nu este altceva, cred, la Nietzsche, decit forma cea mai proasta a vointei de putere.

    N-ar fi rau daca v-ati mai dezvalui din cind in cind si sursele!!! Fraza: „Înainte ca noi să ne dăm prin libertate o fiinţă, nouă ne-a fost dată o fiinţă cu tot cu libertate. Nu suntem oameni pentru că suntem liberi, ci suntem liberi pentru că suntem deja oameni. Şi în realitate, omul nu şi-a dat sieşi nici existenţa şi nici esenţa” – imi suna al dracu de familiar cu primele pagini din Despre Limita ale Dlui Liiceanu!!! Macar dl. Liiceanu completeaza esential acolo cu expresia: altcineva sau nimeni… . Fireste, perspectiva lui nimeni, e greu de indurat astfel incit dl. Liiceanu renunta cu totul la „Nimeni” pe finalul cartii.

    Interesant insa este acest activism antipostmodernist al Dv. care razbate din fiecare rand al acestui blog, chiar daca la o prima si superficiala vedere mi-a parut drept un
    oportunism subtil, extrem de viclean si pe alocuri cameleonic.

  10. Da.

    am sa trec peste acuza initiala cu „decizia” care-mi satisface sentimentul valorii personale.

    Raspund sugestiilor de mai jos:

    1. „Animalitatea ca dat=perspectiva meschina asupra stranietatii existentei umane”.

    Vedeti – daca vorbesc despre dignitate hominis, postmodernii imi spun ca sunt un idealist. Daca vorbesc despre transcendental, imi spuneti ca este reflexul vointei de putere. Daca spun ca in om palpita animalitate (cf. explicitarea sectiunii), imi spuneti ca am o viziune meschina asupra omului.
    In realitate, era suficient sa sesizati din spiritul care anima textul ca animalitatea este atribuita omului doar ca un moment structural care trebuie permanent depasit. Daca nu credeti asta, inseamna ca presupuneti ca omul e deja inger. Daca acceptati asta, atunci nu ma mai acuzati de privire meschina, pentru ca nu eu am decis sa avem instincte, sa mancam carne si sa putrezim in mormant.

    2. Intradevar, citarea baronului este o oblica la adresa lui Nietzsche. Ar trebui insa sa realizati ca este tocmai o citare polemica. Nu puteti sa presupuneti ca imi ascund sursele cand eu polemizez tocmai cu imaginea lui Nietzsche.

    Unde e diferenta?

    Diferenta este ca pentru Nietzsche imaginea caracterizeaza filosofia lui, a imanentei decapitate de transcendenta. Tocmai intr-o astfel de viziune, omul este condamnat sa se autocreeze in mod utopic si disperat. Teza mea nu este o descriere a acestui proces, ci o acuzare a lui.

    3. Ma bucur ca l-am plagiat pe Nietzsche. Insa Nietzsche l-a plagiat in acest caz pe Aristotel. Teza animalitatii neincheiate este pur si simplu un loc comun – trebuie sa vedeti ce fac eu cu ea, ce construiesc cu aceasta caramida.

    4. Deasemenea, a deveni ceea ce esti este o propozitie pe care Nietzsche a luat-o din mistica renana, si chiar Fenomenologia Spiritului are o circularitate similara. Din nou: as vrea sa evaluati ce fac eu cu aceste propozitii (in context invalidam teza lui Sartre despre precedenta existentei asupra esentei si al lui Merleau Ponty).

    5. Probabil nu l-am citit suficient de atent pe Nietzsche. Cand o sa public textul despre Nietzsche veti avea ocazia sa ma corectati la sange. Pe de alta parte, astept sa vad ce sens fabulos comporta celebra Vointa de putere care ar diferi structural de sensul prost pe care eu l-am oferit. Asadar – nu repudiez ceea ce vreau sa ascund. Sunt oameni care s-ar inveseli daca le-ati vorbi despre puternica mea influenta nietzscheeana. E suficient, totusi sa cititi dvs. Hegel, Schopenhauer si Dostoievski, ca sa vedeti ce colaj frumos este Nietzsche !

    6. Da, Despre limita este o carte profunda careia ma gandeam sa ii fac o analiza tocmai din perspectiva acestei polemici.

    Daca analizati conceptul insa, veti observa ca eu am obtinut concluzia prin derivari proprii: am pornit de la raportul existentei cu esenta si am omologat existenta cu libertatea iar esenta cu fiinta (aceasta era intentia lui Sartre : sa spuna ca ceea ce noi facem prin libertate, adica existenta noastra determina ceea ce noi suntem. Eu am marcat limitele acestei posibilitati de auto-creatie).

    7. In fine: tocmai cu completarea lui Liiceanu ca fiinta ne-a fost data de „cineva sau de nimeni” nu sunt de acord.

    Daca cititi atent, sugestia era tocmai aceea ca Altcineva ne-a conferit esenta si existenta.

    Cat despre „nimeni”, daca credeti ca neantul s-a incordat si ati aparut dvs. , e libertatea fiecaruia sa-si „aleaga” ce origine crede el ca are – desi asta nu schimba raportul real de intemeiere. Eu cred ca omul nu se poate autocrea pur si simplu si ca autoorganizarea materiei oarbe nu putea niciodata sa produca un Mozart. Dar aceasta este o alta discutie.

    In fine, as mai vrea sa va avertizez ca dvs. nu argumentati de fapt nimic. Tot ce ati facut este o „sursologie” si o sugestie de plagiat. Aceasta este o munca de istoric, dar nu de filosof. Pentru a gandi filosofic, trebuie sa sesizati raporturile dintre idei si raporturile ideilor cu realitatea. Aceasta este contemplare, restul este activism cultural si textual.

    Asa cum spune Schopenhauer, filosofia incepe atunci cand contempli felul cum stau lucrurile insele, nu atunci cand citesti carti si dai citate si cand ai deci doar un raport livresc la lume.

  11. Cu privire la acuza ca nu as argumenta nimic: asa este! o acuza, adica. Sunt asadar de acord: nu argumentez nimic. Ma bucur in schimb ca Dv va aflati printre singurii oameni care stiu ce este si stiu ce sarcina are filosofia: contemplarea adevarului! Marturisesc sincer ca m-a amuzat sa constat cite afirmatii greu testabile sunt in textul dv, (iau la intamplare): „cultivarea intelectului categorial a declanşat în modernitate o profundă amnezie arhetipală”. Marturisesc ca nu am stiut cum anume, si prin ce fel de contemplare as fi putut verifica aceasta afirmatie. Sau aceasta: „o bună parte din suma „prejudecăţilor” aparţin tocmai spontaneităţii arhetipale pre-categoriale a inconştientului colectiv, participând deci la tezaurul înţelepciunii arhetipale milenare”, dupa cum nu am stiut unde anume si la care realitate sa raportez ideea ca „spiritul este graţie”. Dar sunt de acord, nu argumentez nimic: daca as fi facut-o ar fi trebuit sa intru in logica Dv., sa devin reactiv si sa fiu dependent de cele pe care le afirmati. Or, daca ti-ai castigat dreptul de a privi in alte directii, altfel, este posibil sa nu mai resimti nevoia unui pro sau contra fata de una sau alta din afirmatiile cuiva ale carui prioritati nu mai sunt (si) ale tale. De ce ar trebui eu sa va contrazic credinta Dv ca adevarul se obtine prin contemplare, sau faptul ca Dv credeti ca ganditi filosofic, adica sesizati raporturile dintre idei si dintre idei si real (asta ca si cum realitatea ar fi ceva dat si nu un construct stupid pornind de la un anume inteles a lui rei).
    Cu privire la 5. n-o sa va spun cum anume inteleg eu vointa de putere la Nietzsche intrucat nu mai am suficienta vanitate adolescentina incat sa pot pretinde ca am inteles acest „concept” mai bine decit a facut-o Nietzsche insusi (asa cum NU faceti Dv. cu Kant, Hegel, Schopenhauer, Rorty, Foucault, Derrida, Deleuze, pe care se pare ca pretindeti ca i-ati inteles fara rest de vreme ce va permiteti curajul de a critica pe cite unul sau altul in numele unora sau altora) Va ofer in schimb sursa afirmatiei mele anterioare: M. Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, Humanitas, 2005, pp. [11, 12] 23, 24. S-ar putea sa observati in paginile mentionate ca tocmai sensul in care folositi Dv. vointa de putere este respins de Heidegger din capul locului. (Va mai ofer asadar inca un autor pentru insatiabila Dv apetenta polemica [dar ce zic eu polemica!?!, scuze!, Dv. chiar criticati in numele Adevarului])
    Va urez sa vehiculati cit mai mult conceptul acesta de creatie, autocreatie. Eu nu cred ca „neantul” s-a incordat, pentru ca s-ar putea ca: ex nihilo nihil fit. Dar Dv. nu si nu!!!: creatio ex nihilo!!!
    Cine a afirmat ca exista materie? care pe deasupra ar mai fi si oarba? daca exista materie nu ar trebui oare s-o concepem cit mai impersonal cu putinta? De ce s-o personalizam atribuindu-i caracteristici antropomorfe? Si eu cred ca omul nu-si poate fi in nici un fel proprie sursa, origine, cauza, principiu! Ma incurc insa teribil la afirmatia Dv. cum ca ar exista un raport real de intemeiere, si ca existenta s-ar datora Cuiva (eventual Altcineva-ul la care faceati referire)
    Faptul ca n-am citit Hegel, Dostoievski sau Schopenhauer este o afirmatie jignitoare cu atat mai mult cu cat este o afirmatie fara acoperire intrucit nu ati putut verifica Dv. asta! Dar aveti dreptate, n-am citit nici Hegel, nici Dostoievski, nici Schopenhauer: ca si cum daca i-as fi citit asta ar fi trebuit sa conduca in mod automat la concluzia lipsei de diferenta a lui Nietzsche! Si apoi, cine face afirmatii „sursologice” aici?

    Nu era nimic peiorativ sau stigmatizant in recunoasterea libertatii de a va intelege pe Dv insiva asa cum puteti dv mai bine. Meschina e doar comparatia cu animalul pe care a facut-o nu mai stiu eu care antic (exprim aici exigenta de a concepe omul pornind cumva doar de la el insusi si nu printr-o definitie prin gen proxim si diferenta specifica dezonoranta). Ramine de discutat daca faptul de a avea instincte, a manca carne si a putrezi in mormant sunt, mai intai, exact in felul in care credem noi ca sunt, si apoi daca, pe deasupra, ar mai fi si meschine…

    Cum va simt un redutabil logician si dialectician (ca doara nu degeaba pomeniti de Hegel!!) stiu ca nu veti posta aceste replici pentru ca trebuie sa lasati impresia prietenilor Dv ca ati reusit inca o data sa inchideti cu succes discutia (caci, nu-i asa!?!, discutie poate fi aceasta, adica cu cineva care nu argumenteaza nimic?). Dar faptul ca nu veti posta nu elimina totodata si faptul ca aceste randuri sa fi fost deja scrise!

    Fireste, astept si textul despre Nietzsche, va fi pentru mine inca un prilej de a-mi testa diferenta!!! Multumesc.

  12. “In primul rand nu ar trebui sa va iritati. Dvs. ati inceput toata discutia
    printr-un atac la persoana (cand ati sugerat ca am ales sa fac ce fac in vederea
    unui sentiment al valorii personale – daca acesta exista, el vine ca efect colateral, nu ca prim motor al actiunii mele). Deasemenea, sunt convins ca textul acesta, anume, nu merita Asadar va raspund sugestiilor care refuza sa devina argumente”

    1.Repet: nu a fost nicidecum un atac la persoana, ci doar recunoasterea libertatii Dv de a va descurca cum puteti in pletora de sensuri puse pe lume, ca lume, de multiplele traditii. V-as sugera sa va disciplinati mai aspru propriile presupuneri [nu neg de asemenea ca acea remarca are o valenta peiorativa, dar va spun cit pot eu de sincer ca acea nuanta nu a
    prevalat in dauna recunoasterii liberatii dv….etc.] Spre deosebire de Dv eu cred insa ca sensul existentei, sau, reformulat, al valorii personale este cu adevarat primul motor, si nu numai pentru Dv., si aceasta pentru ca cred ca exista o satisfactie care insoteste orice pozitie, chiar una asa zis obiectiva, neutra, impartiala, impersonala [remarc in acest sens ca termenul de „animalitate” va serveste perfect argumentatiei Dv, adica satisface cel putin o coerenta argumentativa, care este de asemenea tot un fel de satisfactie. In plus, prin orice termen de acest gen noi luam decizii cu privire la noi insine, adica desfasuram mai curand un raport anumit decit un altul cu noi insine, ceea ce implica, sa zicem, un fel de temporalitate a raportului cu noi insine {voiam doar sa sugerez ca animalitatea nu este un dat, ci ca orice termen pe care il folosim atunci cand, credem ca gandim este afectat de temporalitate, istoricitate (exista pe piata romaneasca a cartii deja doua volume intitulate: Istoria Corpului; s-ar putea face oricand si o istorie a „animalitatii”, in sensul unui inventar a ceea ce, prin diferite epoci a fost inteles ca fiind animal: printre altele, Malebrache n-avea nici o mila sa dea suturi pisicilor sale concluzionand ca nu pisica ca entitate miauna de durere, ci spiritele animale care compun masina numita pisica)}] Propozitia aceasta: “Deasemenea, sunt convins ca textul acesta, anume, nu merita Asadar va raspund sugestiilor care refuza sa devina argumente”, nu am inteles-o. Aici fie exista o omisiune, fie e o greseala de culegere; precizati va rog!

    “Daca filosofia nu are drept sarcina adevarul, dvs. in numele a ce ma criticati?
    Ce stiti dvs. si eu nu stiu? Ce ati vazut dvs. si eu nu am vazut? E posibil sa stiti ceva ce eu nu stiu, dar tocmai asta e dovada ca dvs. aveti un acces superior la ceva de ornidul fiintei care mie imi scapa. Altfe, daca nu ati presupune ca e de datoria dvs. sa ma corectati, adica sa ma aduceti pe calea adevarului, de ce ati mai itnerveni intro-o discutie? Putem sa definim adevarul in diferite feluri, de la coerenta la aletheia, dar, in orice caz, si dvs. il presupuneti de fiecare data cand faceti filosofie.”
    2.In primul rand, recunosc ca mi-ar fi foarte greu sa va critic. Critica autentica, este intr-adevar asa cum spuneti Dv. guvernata de presupozitia adevarului. Scuze, chestia asta cu presupozitia adevarului imi apartine: pentru Dv. adevarul este criteriul indiscutabil, incontestabil al oricarei critici posibile si al oricarei filosofii. Ce-ar fi sa lasam stiintei sarcina asta a adevarului si noi sa ne ocupam cu altceva!?! Prin urmare, sunt de acord, nu am acces la ceva de ordinul fiintei, nu stiu mai mult decit Dv., nu am vazut ceea ce Dv nu ati vazut, nu vreau sa va corectez ori sa va aduc pe calea adevarului, si mai presus de orice nu cred ca aici si in vreo alta parte fac filosofie. Filosofia e afacerea filosofilor: imi lasati dreptul sa sper ca ceea ce fac eu aici aspira cel putin la rang de polemica? (Stiu, imi veti zice, dar polemica e tot un fel de critica, deci o pozitie opusa care critica, deci tot adevarul…etc). Ma intrebati de ce am intervenit in aceasta discutie? Sau de ce intervin inca? Vreti doar un singur motiv sau mai multe? Am dat peste linkul blogului Dv. pe alt blog. Am citit, zic eu, fragmente din articolele Dv. si mi-am zis: ia uite, un tip curajos care se ia la tranta 1 la 1 cu patriarhii postmodernismului. Ia sa incerc si eu sa provoc alte dificultati, (sa vedem mai intai daca sunt eu in stare sa provoc dificultati!) sa vedem in ce directii si cit de bogata va fi proliferarea propriilor decizii! Sa sporim asadar primejdiile, poate astfel vom spori in creativitate raspunsurile (cred ca nu m-am inselat! E drept, habar n-am ce relevanta are pt. Dv aceasta discutie, dar probabil are vreouna de vreme ce ati decis ca merita sa fie postata!)! In plus, nu am cum sa nu recunosc ca pentru mine personal contactul cu textele dv. provoaca un fel de coerenta si un anumit fel de luciditate, dupa cum imi favorizeaza posibilitatea de a privi in directii in care, destinal, nu am cum sa privesc: imi lasati bucuria asta? De asemenea, pe linga tipul anumit de luciditate si coerenta, textele Dv, precum si replicile, imi provoaca o voluptate a ratacirii prin labirint: cum sa nu fiu recunoscator prin atentie celui care imi ofera, chiar involuntar, o asa placere!?! Sa mai adaug, oare, si speranta ca intr-o zi sa dobanditi si Dv. o asemenea voluptate astfel incit singuratatea mea sa fie relativ consolata ?
    Remarca Dv: “Daca credeti ca stiti mai mult decat Platon, Aristotel, Leibniz, Kant, Hegel sau chiar Heidegger ca filosofia NU are drept scop contemplarea adevarului, astept un tratat convingator, nu bravade deconstructioniste protejate sub acoperirea anonimatului.”,
    nu ar merita sa fie luata in atentie. Voi spune doar ca: tocmai faptul ca sunt un anonim, eventual si marginal imi da si liberatatea si dreptul si curajul. Iar scrierea unui tratat nu este intotdeuna o dovada a adevarului: sa ne gandim doar la ridicolul Filosofiei Naturii a lui Hegel sau a lui Schelling!

    3.Pentru remarca dv. cu numarul 2: Asa este, nu sunt netestabile in principiu: am spus doar ca este o afirmatie greu testabila si destul de larga, (mult prea larga pentru gustul meu pozitivist), in cuprindere (expresia “in modernitate” m-a condus la aceasta concluzie). (E drept, e posibil ca teza asta, conform careia pe linga intelectul categorial s-ar putea sa mai existe si structuri trancendentale arhetipale, pe care le-au explorat Eliade, Jung, sa fie perfect coroborata pentru Dv., pentru mine este insa lipsita de relevanta: daca astfel de structuri arhetipale ar exista, si ar fi vii si active, iar noi, si gandirea noastra am urma inevitabil traseele acestor “arhetipale ganduri” ce rost ar avea sa le aducem la suprafata, adica la aperceptie? Si ce sansa de reusita ar avea o asemenea operatie? Ar mai fi aperceptia intr-adevar o aperceptie daca aceste structuri ar fi active, cine sau ce anume ar gandi prin aceste “ganduri arhetipale”. Ar fi o teza dezgustatoare pentru libertatea gandirii daca teza asta ar fi apodictic adevarata!!! Si apoi, cum s-ar putea deduce, in sens kantian, prezenta acestor tipuri de “categorii arhetipale” in judecatile noastre? [aceasta digresiune puteti s-o neglijati])

    „Aceasta este o metafora. Ea comenta citatul lui Hegel care spunea ca „ceea ce este greutatea pentru materie, este libertatea pentru spirit”, adica o proprietate definitorie, nu una contingenta. Ideea de gratie introduce sugestia: imponderabilitatii ascensionale si a caracterului, sa spun asa, de Ereigniss al survenirii spiritului prin libertate. Si intradevar, exercitiul libertatii nu apartine conexiunii seriei naturale ci sur-vine, este intotdeauna efectul incomprehensibil al unei alte lumi pe care Kant o numea in Critica ratiunii practice lume suprasensibila. ”

    4. “Ereigniss al survenirii” ??? e un pleonasm deliberat menit unei testari a cunostintelor mele sau este o eroare de culegere? Frumuselul de Kant: a sustinut o lume suprasensibila in ciuda faptului ca in dialectica transcendentala nu se putea decide nici sa afirme dar nici sa infirme vreuna din capetele antinomiei privitoare la inceputul lumii!!! Ca de! Trebuia sa salveze cumva credinta in dauna stiintei! Dar daca paralogismele, antinomiile si idealurile nu pot fi nici confirmate nici infirmate, de ce am opta pentru una in defavoarea alteia? Pe ce temei? Aha, pentru ca din credinta intr-o anumita lume suprasensibila rezulta efecte benefice? Si nu in ultimul rand: cum mai poate fi respectabila o critica care admite idealuri conducatoare ale criticii dar nu are structural posibilitatea de a le supune unui examen critic ? Nu sunt oare Adevarul, Binele si Frumosul idei ale ratiunii la fel de egale in rang cu ideea de suflet nemuritor, libertate si Dumnezeu?

    „Ati fost reactiv, devreme ce ati reactionat, dar din pacate nu ati intrat in logica. Nu logica mea – logica argumentului, pe care nu eu am inventat-o. ” Ce sa fac? Am si eu carentele mele!! Nu ma pot desfasura (am sters expresia “nu pot gandi”) decat daca sunt provocat, stimulat. Sunt o “natura” decadenta, nu ma pot desfasura autonom, suveran: am un prag de toleranta extrem de crescut, prin urmare am nevoie de “excitanti” puternici care sa reuseasca sa depaseasca in intensitate paralizia provocata de ideea ca de vreme ce totul e deja facut, ce-as mai avea eu demn de facut? Sau cu o vorba a lui Nietzsche, ca tot am un raport livresc si prin delegatie la lume (asta ca si cum un raport imaculat, pur contemplativ, nemediat, nici macar de sensul de “contemplatie”, ar fi posibil!!!): daca as sti ca exista cu aievea Zei, cum as putea suporta eu sa nu fiu Zeu. Asadar, nu exista zei! (pe undeva prin Asa racnit-a Zarathustra, p. 143, Humanitas, 1994.)

    „Ma bucur ca puteti privi in alte directii. Dar atunci de ce ati privit in directia textului meu? De ce ati asumat o atitudinea contra textului meu? Va arogati lucruri pe care nu le-ati facut. In realitate ati privit tocmai in directia aceasta, si ati avut o pozitie opusa pozitiei mele. Degeaba imi spuneti acum ca prioritatile mele nu sunt ale dvs., nu eu v-am chemat la dialog, dvs. ati reactionat. Tot ce va rog e sa fiti consecvent cu aceasta optiune, nu sa dezertati cand va sunt infirmate sugestiile. A propos – nu ati raspuns punctual tuturor obiectiilor mele, 1 la 1. Presupun ca nu va intereseaza? Foarte bine. Atunci de ce tineti sa imi mai scrieti totusi?”
    Sa mai adaug niste motive? Poftim: ma enerveaza la culme sa vad pe cineva sustinand ca formele cu durata relativa (arbori, animale, plante, sisteme solare…categorii ale intelectului…, etc.) inaltate (habar n-am cum!) ca lume, ca univers, ar fi dovada ordinii morale imanente lumii, dovada unui sens catre care se indreapta intregul univers sau dovada a faptului ca “totul se afla pe maini bune”, si nu reusesc sa depistez care este sursa acestei enervari.

    “Este drept ca noi putem interpreta diferit aspecte ale realului. Dar interpretarea se refera la ceva ce dvs. nu ati decis si nu puteti nici construi, nici deconstrui.” Foarte exact, nici un “lucru” nu depinde si nici nu este infiintat prin vreo interpretare a noastra!!! Noi suntem cei care depindem de interpretarile noastre prin intermediul carora ne “raportam” la ceva…ca ceva. De ce am privilegia interpretarea “realitate”, precum si toate sensurile prin care gandim ceva ca fiind real, in dauna altor interpretari ? si de ce, in consecinta, am aseza interpretarea “realitate” ca fiind temeiul tuturor celorlalte interpretari? (“Ce este acest idealism subiectiv semiologic?”: Dar nu este deloc un idealism subiectiv semiologic, ci doar un mic exercitiu reflexiv de luciditate. Daca ar fi asa ceva, adica idealism subiectiv semiologic, ar trebui sa rationez astfel: doar subiectul are realitate, iar realitatea este un construct al subiectului, deci subiectul este la originea propriei sale realitati. Or, Causa Sui este, si pentru mine, o contradictie grosolana. “Credeti ca e deajuns sa radeti cu superioritate emfatica de fizicienii ontici ca sa si evadati din structurile tari ale realului?”: foarte frumoasa definitia tragicului!!!! Mai putin folosirea termenului ontic, pe care l-ati mai folosit si in expresia “exercitiul ontic al cunoasterii”: din felul in care am inteles eu termenul asta, Heidegger, il foloseste pentru a face diferenta dintre ceea ce este mai intai si cel mai adesea, adica in/de prima instanta (adica o privire naturala netematizata fenomenologic), de ceea ce este obiectul tematic al unei tematizari explicite, adica ontologice. Dar s-ar putea sa fi inteles eu eronat!. “Deci va rog treceti putin prin fizica, si mai vorbim apoi de realitate”, ca si cum fizica ar fi posibila in absenta intelesului de “fizic” care ii si intemeiaza domeniul: intrebati orice fizician: ce inseamna de fapt “fizic”? sau pe orice biolog, ce inseamna de fapt viata: vor veni de fiecare data cu niste credinte filosofice de toata frumusetea! O fi asta o sarcina a filosofiei? “de ce filosofia nu ar avea legatura cu adevarul” – tocmai ca cu adevarul are cea mai mare legatura, numai ca raportul cu adevarul este cu totul altul decit cel pe care-l credeti Dv: ca ar fi deja dat, si prin urmare nu ar trebui decat sa reajustam conceptele noastre pina ce relatiile dintre concepte vor fi reflectarea exacta a raporturilor dintre lucruri. [Ma siliti sa rostesc abjectii spinoziste si sa-mi fie rusine de mine!!!!] Oricum, ceea ce este scandalizant, sau ca sa diminuez, ceea ce ma scandalizeaza este faptul ca constat o deosebita acribie si rigoare logica in chestionarea precisa a tuturor termenilor pe care le folosesc postmodernii, dar nu dovediti aceeasi asprime cu privire la termenii pe care Dv. insiva ii folositi!!!

    “Multumesc, asteptam o revelatie”: vai ce compliment minunat!!!. Pentru o clipa chiar m-am simtit ca un mic Zeu al gandirii. “Deci: ma acuzati ca n-am inteles conceptul de vointa de putere, pentru a imi comunica acum ca nici dvs. nu ati inteles acest concept.” Faptul de a va trimite la Heidegger a fost doar o remarca politicoasa: de ce sa cititi de la un obscur anonim marginal lipsit de vreo autoritate si credibilitate cind puteti s-o faceti de la cineva consacrat.

    „7. „Va urez sa vehiculati cit mai mult conceptul acesta de creatie, autocreatie. Eu nu cred ca “neantul” s-a incordat, pentru ca s-ar putea ca: ex nihilo nihil fit. Dar Dv. nu si nu!!!: creatio ex nihilo!!! Ati raspuns ceva acum ? Nimic. Daca nimicul nu creeaza, atunci dvs. existati din eternitate? Erati aici dintotdeauna? Dvs. nu ati aparut, ca noi toti? Ma mir !
    V-ati autocreeat? Evident ca daca ceva a aparut, nefiind inainte, a aparut din nimic.”
    Faptul ca la aceste remarci o sa tac, nu inseamna ca nu am si replica! Sa spunem deocamdata asa: pozitia ex nihilo… exprima: lumea nu are un inceput. Pozitia creatio… exprima: lumea are un inceput.

    “Daca respingeti un Altcineva, si credeti ca totusi sursa omului nu e in el insusi,
    atunci ramane ca veniti sau din neantul creator, sau dintr-o materie presupus eterna.” O a treia posibilitate de gandire este exclusa, ba chiar si a patra! Dv ziceti: ori neant ori materie! Eu zic: ma abtin sa gandesc ca ceea ce ni se petrece ar fi tocmai materie in sensul in care o afirmati! Si atunci, vine a patra optiune: insemna ca ma complac intr-un soi de mistica seculara!!! Si atunci, ziceti Dv: dar asta e un idealism subiectiv de joasa speta!! Iar eu voi zice: stiu ca nu pot face abstractie de “gandirea” mea, dupa cum gandirea nu poate face abstractie de conceptele prin care gandeste, caci altfel cum ar mai putea fi gandire. Iar Dv. veti zice: (drept sa spun habar n-am ce veti zice, dar nu ma indoiesc ca veti zice!). Iar eu voi zice: or, fiecare dintre conceptele prin care gandirea gandeste este afectat de istoricitate si de valoare, chiar si conceptul de materie!!!! (Dv. veti zice ceea ce veti crede de cuviinta!)….

    “Dar va asigur ca nu ati citit Fenomenologia si Stiinta Logicii. Se vede din tipul de gandire.” Va multumesc, cu intreaga sinceritate si luciditate de care pot face dovada. Orice licean citeste Nietzsche, daca e sa ne intrecem in judecati de valoare, pentru ca Nietzsche reuseste sa spuna intr-un aforism ceea ce altii spun intr-o carte, sau ceea ce altii nu spun intr-o carte (Amurgul idolilor, Incursiunile unui inactual, aforismul 51, p. 540, Humanitas, 94.). Dar, admir in continuare umorul Dv.: “daca Nietzsche poate fi citit in cateva zile, aceste carti cer ani integi de aprofundare, din cauza asta orice licean citeste Nietzsche si putini studenti de la filosofie ajung la cartile mari”: ca si cum efortul in intelegerea unui autor sau altul se poate cuantifica valoric prin durata acestui efort, precum efortul si durata ar fi semnele clare ale profunzimii, si, inevitabil, ale adevarului! Poate autorii care necesita mai mult efort sunt doar confuzi, asta ca sa preiau un argument al Dv. din textul cu privire la Deleuze. Ce sa mai zicem de Hegel, care la batranete zicea despre Fenomenologia Spiritului, ca numai Duhul Sfant o mai poate intelege!!! Nu-mi amintesc acum sursa.

    „Iarasi : sugestii fara argumente. Simt aici ideea lui Heidegger insa – dar va asigur ca nu am sugerat ca omul este animal plus inca ceva. Omul e, daca vreti, Dasein, dar totusi are o corporalitate care il mentine in ontic, in ciuda deschiderii lui ontologice.” Reafirm inca o data exigenta cu privire la asprimea care ar trebui s-o desfasurati cu privire la mult prea grabnica entitate-izare (daca mi-e permis barbarismul! Totusi voi da si sinonime: obiectivare, reificare). Ce gandim noi prin corp? De unde provine acest termen? Ce semnificatii are? Exista intr-adevar corp exact in felul in care-l gandim noi? Iarasi ma vad nevoit sa apelez la mistica seculara pomenita mai sus: nu contest ca ceva ni se petrece si ca pot, ostensiv, indica prin termenul corp catre acel ceva care ni se petrece! Dar de la aceasta simpla indicare si pina la afirmarea existentei reale a corpului trebuie sa trecem conceptul de “corp” prin proba celui mai aspru pozitivism care ne sta in putinta! Sa nu mai admitem nici un concept care nu a fost supus testelor mai intai.

    “V-ati inselat si aici, am raspuns obiectiilor si nu ma intereseaza ce zic prietenii, ma intereseaza sa recunoasteti dvs. ca v-ati grabit, ati criticat prea repede un text care nu merita ironii. In plus am avut prilejul sa va arat ca lucrurile care intr-un eseu par doar „trantite” au fost de fapt si gandite, si ca doar necesitatile comprimarii au facut ca unele lucruri sa para pur si simplu neargumentate.” Inca nu am criticat textul dv.. Recunosc ca mi-e dificil: ma sufoca din start titlul: sensul ultim al culturii! Pe gustul meu ar fi fost mai simplu: un sens (anumit, adica unul din cele multele posibile) al culturii. Dar de’! Asa e ! Cand vrei sa iesi in spatiul public trebuie sa scandalizezi cu orice pret ca sa atragi atentia asupra ta. O stiu tot de la Nietzsche: orice pas public facut trebuie sa duca la compromiterea ta, altfel n-ai sansa de a te singulariza prin monstruozitate (Ecce Homo, Centaurus, 1991, p. 14)

    “Deci scopul dvs. este sa va salvati diferenta?” Nu stiu daca ar trebui sa mi-o salvez, pentru ca asta ar presupune ca aceasta diferenta ar exista deja si pe deasupra ar mai trebui si salvata; nu stiu nici daca ar trebui cumva sa mi-o caut si cum sa mi-o caut. Dar ma bucur s-o constat atunci cind mi se intampla prin vreun prilej.
    “Daca eu voi interpreta corect pe Nietzsche.” – nu cred ca exista interpretari corecte sau inexacte pentru un autor sau altul, ci doar interpretari care incearca si reusesc sau nu sa adune intr-o maniera coerenta cit mai multe din aspectele gandirii acelui autor-ganditor. Nu atat exactitatea, corectitudinea, sau precizia analizei unui paragraf sau altul conteaza, si aceasta cu atat mai putin la Nietzsche. Daca incerci sa te supui “lucrului”, sa patrunzi, vorba lui Hegel, in concretul lucrului atunci cind lucrul este in cazul de fata scrierile lui Nietzsche, tocmai obiectivitatea si impartialitatea sunt cele mai paguboase orientari si care se prezinta cu riscul cel mai mare de a rata concretul determinatiilor lucrului insusi. “Pina la urma nimeni nu poate afla din lucruri, inclusiv din carti mai mult decit stie deja. Pentru lucrurile la care n-ai acces printr-o experienta traita, n-ai nici urechi” (EH, op.cit. p. 31)

    „Tot ce ma intereseaza insa este, repet, adevarul, si sinceritatea cautarii lui frontale. ”
    Pe mine ma intereseaza nu atat adevarul cit mai ales presupozitiile valoroase pentru mine, intr-atat de valoroase incat nu pot renunta la ele fara riscul de a ma autodesfiinta, si care datorita acestei urgente le tin drept sau au statut de adevar. Cred ca sunt dintre cei care si-au pierdut dreptul la luciditate, intrucit nu mai cred ca ar exista un grad zero al luciditatii, situata in insasi adevarul lucrurilor, si care sa nu fie afectata de istoricitatea presupozitiilor valorice la a caror intersectie se constituie locul a ceea ce am putea numi in chip provizoriu si intre ghilimele: “luciditate”

  13. In primul rand nu ar trebui sa va iritati. Dvs. ati inceput toata discutia printr-un atac la persoana (cand ati sugerat ca am ales sa fac ce fac in vederea unui sentiment al valorii personale – daca acesta exista, el vine ca efect colateral, nu ca prim motor al actiunii mele). Deasemenea, sunt convins ca textul acesta, anume, nu merita Asadar va raspund sugestiilor care refuza sa devina argumente.
    1. Daca filosofia nu are drept sarcina adevarul, dvs. in numele a ce ma criticati? De dragul artei si al propriei diferente incantate de sine ? Ce stiti dvs. si eu nu stiu? Ce ati vazut dvs. si eu nu am vazut? E posibil sa stiti ceva ce eu nu stiu, dar tocmai asta e dovada ca dvs. aveti un acces superior la ceva de ordinul fiintei care mie imi scapa. Altfel, daca nu ati presupune ca e de datoria dvs. sa ma corectati, adica sa ma aduceti pe calea adevarului, de ce ati mai itnerveni intro-o discutie? Putem sa definim adevarul in diferite feluri, de la coerenta la aletheia, dar, in orice caz, si dvs. il presupuneti de fiecare data cand interveniti intr-un dialog. Daca credeti ca stiti mai mult decat Platon, Aristotel, Leibniz, Kant, Hegel sau chiar Heidegger ca filosofia NU are drept scop contemplarea adevarului, astept un tratat convingator, nu bravade deconstructioniste sub acoperirea anonimatului.
    2. Ma bucur ca va amuzati de afirmatiile mele netestabile. Din lista de exemplificari rezulta insa altceva: ele sunt, eventual, nedovedite in textul meu, dar nu netestabile in principiu. Lucru foarte diferit.
    a) Teza privitoare la autonomizarea intelectiei categoriale in fata arhetipului este o concluzie care rezulta din cel putin patru analize redutabile pe care le-am asumat ca premise pentru dezvoltari de alt ordin :
    i) critica iluminismului in Fenomenologia Spiritului;
    ii) intreaga dialectica a sacrului si a profanului din opera lui Mircea Eliade (text deja publicat de mine) si
    iii) critica constiintei in opera lui C.G. Jung (text in curs de aparitie);
    iv) in fine, am avut in vedere si teza uitarii Fiintei prin exercitiul ontic al cunoasterii din opera lui Martin Heidegger.
    Toate aceste analize converg si nu doar ca afirmatia nu este netestabila, dar este chiar covarsitor coroborata. Asta este una din trasaturile determinante ale modernitatii si dvs., datorita probabil obstacolelor ridicate de o simpla formulare, o negati in mod superficial.
    b) : “o bună parte din suma „prejudecăţilor” aparţine tocmai spontaneităţii arhetipale pre-categoriale a inconştientului colectiv, participând deci la tezaurul înţelepciunii arhetipale milenare”

    – aici va rog sa consultati mai ales Jung, Eliade, Durand, dar si, o sursa comuna a lor, Filosofia Mitologiei a lui Schelling respectiv Prelegerile de Filosofie aReligiei si Estetica lui G.W.F. Hegel. Ati vrut surse, le aveti. Sper sa le si consultati inainte sa dati de pamant cu rezultatele unor cercetari serioase care nu mai sunt insa la moda. Chiar si un spirit analitic precum Husserl admite existenta acestor structuri comprehensive ante-categoriale. Din nou – sunt acuzat din multe parti de „rationalism” – doar pentru faptul ca nu accept ca sofismul ar fi „locul adevarului” (cf. Rorty sau Lyotard). Aici insa e vizibil ca exista structuri mai profunde decat intelectul care trebuie luate in considerare (cf. Si textul meu despre Dialectica intelectului si a imaginatiei).
    c) „ nu am stiut unde anume si la care realitate sa raportez ideea ca “spiritul este graţie”.
    Aceasta este o metafora. Ea comenta citatul lui Hegel care spunea ca „ceea ce este greutatea pentru materie, este libertatea pentru spirit”, adica o proprietate definitorie, nu una contingenta. Ideea de gratie introduce sugestia: imponderabilitatii ascensionale si a caracterului, sa spun asa, de Ereigniss al survenirii spiritului prin libertate. Si intradevar, exercitiul libertatii nu apartine conexiunii seriei naturale ci sur-vine, este intotdeauna efectul incomprehensibil al unei alte lumi pe care Kant o numea in Critica ratiunii practice lume suprasensibila.

    3. „Dar sunt de acord, nu argumentez nimic: daca as fi facut-o ar fi trebuit sa intru in logica Dv., sa devin reactiv si sa fiu dependent de cele pe care le afirmati”.

    Ati fost reactiv, devreme ce ati reactionat, dar din pacate nu ati intrat in logica. Nu logica mea – logica argumentului, pe care nu eu am inventat-o. In loc sa faceti o critica imanenta a propozitiilor mele, acuzandu-ma de inconsistenta, dvs. Ati presupus ca detineti un adevar ascuns, propriu diferentei dvs., si ati sugerat permanent ca eu sunt ratacit de la calea cea buna – atunci cand nu sunt un simplu plagiator al unor surse ocultate.

    4. „Or, daca ti-ai castigat dreptul de a privi in alte directii, altfel, este posibil sa nu mai resimti nevoia unui pro sau contra fata de una sau alta din afirmatiile cuiva ale carui prioritati nu mai sunt (si) ale tale”.

    Ma bucur ca puteti privi in alte directii. Dar, in lipsa unei munci de constructie care sa dovedeas a efectiv unde anume priviti, si de ce directia aceea merita luata in considerare, dvs. Nu faceti decat sa negati tezele mele fara sa propuneti nimic in loc.
    Si daca aveti dreptul de a privi in alte directii, de ce ati privit tocmai in directia textului meu? De ce ati asumat o atitudinea contra textului meu? Va arogati lucruri pe care nu le-ati facut. In realitate ati privit tocmai in directia aceasta, si ati avut o pozitie opusa pozitiei mele. Degeaba imi spuneti acum ca prioritatile mele nu sunt ale dvs., nu eu v-am chemat la dialog, dvs. ati reactionat. Tot ce va rog e sa fiti consecvent cu aceasta optiune, nu sa dezertati cand va sunt infirmate sugestiile. A propos – nu ati raspuns punctual tuturor obiectiilor mele, 1 la 1. Presupun ca nu va intereseaza? Foarte bine. Atunci de ce tineti sa imi mai scrieti totusi? Nu suport lipsa de disciplina a dialogului, o vad ca o lipsa de cavalerism – nu doar ca lipsa de rigoare. Va recomand textul despre Schizofrenia diferentei (versiunea lunga), ca sa vedeti cum tratez eu o polemica, pana la capat, spre deosebire de jurnalistii care isi dau coate si se zgarie cu ironii, in loc sa se confrunte direct barbateste.
    5. „ De ce ar trebui eu sa va contrazic credinta Dv ca adevarul se obtine prin contemplare, sau faptul ca Dv credeti ca ganditi filosofic, adica sesizati raporturile dintre idei si dintre idei si real (asta ca si cum realitatea ar fi ceva dat si nu un construct stupid pornind de la un anume inteles a lui rei)” .

    Intradevar, puteti sa nu ma contraziceti. Dar daca tot ati facut-o, aratati-mi de ce filosofia nu ar avea legatura cu adevarul (nu sugerati cu superioritate esoterica faptul ca dvs. Ati depasit acea epoca). Spuneti cu ce ar avea ea legatura, atunci. Deasemenea, ideea dvs. munchauseniana ca realitatea ar fi un construct este complet falsa. Este drept ca noi putem interpreta diferit aspectele multiple ale realului. Dar interpretarea se refera la ceva ce dvs. nu ati decis si nu puteti nici construi, nici deconstrui. Daca credeti ca realitatea e un construct semantic pornit de la un cuvintzel, „rei”, incercati sa va aruncati de pe bloc: sa vedem, dvs. veti cadea pe beton sau pe cuvantul beton. ( a propos – germanii vorbesc de Wirklichkeit: si ei tot de la cuvantul rei au pornit sau de la altul? Si ce semnifica aceste cuvinte nu se afla cumva in afara puterii noastre de dispozitie?)
    Ce este acest idealism subiectiv semiologic? Dvs. chiar intelegeti ce ati spus? Credeti ca traiti intr-un dictionar sau intr-o lume? Credeti ca e deajuns sa radeti cu superioritate emfatica de fizicienii ontici ca sa si evadati din structurile tari ale realului? Ati depasit dvs. legea gravitatiei si noi nu stim ? Ati ajuns pe Luna? In vis probabil, dar nu realiter. Deci va rog treceti putin prin fizica, si mai vorbim apoi de realitate. Ce, va credeti in Matrix? Am raspuns acestei sugestii intr-un capitol din cartea mea despre Criza antropologiei si sarcina ei originara (Ed. Eikon, 2005), (Paralogismele relativismului epistemologic) asa ca nu mai insist aici. Dar nu vreau sa mai aud lozinca aceasta relativista pana cand nu reusiti sa imi dovediti ca dvs. puteti manipula realitatea la fel de usor cum manipulati cuvantul rei.

    6. „Cu privire la 5. n-o sa va spun cum anume inteleg eu vointa de putere la Nietzsche intrucat nu mai am suficienta vanitate adolescentina incat sa pot pretinde ca am inteles acest “concept” mai bine decit a facut-o Nietzsche insusi (asa cum NU faceti Dv. cu Kant, Hegel, Schopenhauer, Rorty, Foucault, Derrida, Deleuze, pe care se pare ca pretindeti ca i-ati inteles fara rest de vreme ce va permiteti curajul de a critica pe cite unul sau altul in numele unora sau altora) Va ofer in schimb sursa afirmatiei mele anterioare: M. Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, Humanitas, 2005, pp. [11, 12] 23, 24. S-ar putea sa observati in paginile mentionate ca tocmai sensul in care folositi Dv. vointa de putere este respins de Heidegger din capul locului. (Va mai ofer asadar inca un autor pentru insatiabila Dv apetenta polemica [dar ce zic eu polemica!?!, scuze!, Dv. chiar criticati in numele Adevarului])”.

    Deci: ma acuzati ca n-am inteles conceptul de vointa de putere, pentru a imi comunica acum ca nici dvs. nu ati inteles acest concept. Multumesc, asteptam o revelatie.

    Eu nu pretind ca i-am inteles fara rest pe numitii filosofi. Dar pretind ca am inteles suficient – mai putin din cei mari, mai mult din cei mici. Astept de la dvs. sa imi aratati punctual, nu cu acuze generice emfatice, ce anume nu am inteles din Rorty, din Derrida, din Foucault sau Deleuze – asta e diferenta dintre noi. Eu am muncit pe texte, am scris pentru fiecare autor invocat cel putin un text si i-am criticat responsabil, in nume propriu.
    Dvs. nu ati dovedit ce anume nu am inteles eu din fiecare, pe puncte, sugerati retoric ca eu cu adevarul meu absolut ii critic pe toti. In realitate, eu explicitez propriile lor pozitii inconsistente, asa cum vi le-am relevat pe ale dvs. Eu nu detin adevarul absolut. Dar cred ca exista grade accesibile ale unui Adevar inaccesibil si acestea sunt deschise verificarii. De fapt, orice om care deschide un dialog accepta aceastsa presupozitie, inclusiv dvs. Daca credeti ca totul e iluzie, si sunteti sigur de asta, eu personal nu vreau sa fac parte din solipsismul dvs fantasmatic si o sa ma comport liber.
    In fine, ar trebui sa stiti ca daca Nietzsche-le lui Heidegger este mai mult Heidegger decat Nietzsche, si nu vorbim acum despre ce a facut Heidegger (autor pe care inca il respect) cu Nietzsche, ci despre Nietzsche pur si simplu. In general Heidegger a ridicat nivelul lui Nietzsche atunci cand l-a comentat. Asa ca nu cu Heidegger voi polemiza acum, acesta e un alt nivel.

    7. „Va urez sa vehiculati cit mai mult conceptul acesta de creatie, autocreatie. Eu nu cred ca “neantul” s-a incordat, pentru ca s-ar putea ca: ex nihilo nihil fit. Dar Dv. nu si nu!!!: creatio ex nihilo!!!|

    Ati raspuns ceva acum ? Nimic. Daca nimicul nu creeaza, atunci dvs. existati din eternitate, sau nu existati deloc ? Erati aici dintotdeauna, sau nu erati de niciodata? Dvs. nu ati aparut, ca noi toti? Ma mir ! V-ati autocreat? Iar revenim la baronul Munchausen. Evident ca daca ceva a aparut, nefiind inainte, a aparut din nimic. Problema este cine sau ce l-a produs pe om, devreme ce el nu s-a autocreat.

    8. „ Cine a afirmat ca exista materie? care pe deasupra ar mai fi si oarba? daca exista materie nu ar trebui oare s-o concepem cit mai impersonal cu putinta? De ce s-o personalizam atribuindu-i caracteristici antropomorfe? Si eu cred ca omul nu-si poate fi in nici un fel proprie sursa, origine, cauza, principiu! Ma incurc insa teribil la afirmatia Dv. cum ca ar exista un raport real de intemeiere, si ca existenta s-ar datora Cuiva (eventual Altcineva-ul la care faceati referire)”

    Materia oarba e tocmai o metafora care vrea sa dez-antropomorfizeze materia pe care evolutionistii o presupun cumva teleonomica.
    Daca respingeti un Altcineva, si credeti ca totusi sursa omului nu e in el insusi, atunci ramane ca veniti sau din neantul creator, sau dintr-o materie presupus eterna. Din neant ati spus ca nu veniti. Ramane atunci materia. Daca omul nu isi este sursa siesi, atunci el vine sau din materie, sau din neant, sau dintr-o sursa Inteligenta incomprehensibila.

    9. „ Meschina e doar comparatia cu animalul pe care a facut-o nu mai stiu eu care antic (exprim aici exigenta de a concepe omul pornind cumva doar de la el insusi si nu printr-o definitie prin gen proxim si diferenta specifica dezonoranta). Ramine de discutat daca faptul de a avea instincte, a manca carne si a putrezi in mormant sunt, mai intai, exact in felul in care credem noi ca sunt, si apoi daca, pe deasupra, ar mai fi si meschine”

    Iarasi : sugestii fara argumente. Simt aici ideea lui Heidegger insa – dar va asigur ca nu am sugerat ca omul este animal plus inca ceva. Omul e, daca vreti, Dasein, dar totusi are o corporalitate care il mentine prizonier in ontic, in ciuda deschiderii lui ontologice.

    10. „Cum va simt un redutabil logician si dialectician (ca doara nu degeaba pomeniti de Hegel!!) stiu ca nu veti posta aceste replici pentru ca trebuie sa lasati impresia prietenilor Dv ca ati reusit inca o data sa inchideti cu succes discutia (caci, nu-i asa!?!, discutie poate fi aceasta, adica cu cineva care nu argumenteaza nimic?). Dar faptul ca nu veti posta nu elimina totodata si faptul ca aceste randuri sa fi fost deja scrise!”

    V-ati inselat si aici. Pentru ca v-ati aprins. Am raspuns obiectiilor si nu ma intereseaza ce zic prietenii, ma intereseaza sa recunoasteti dvs. ca v-ati grabit, ati criticat prea repede un text care nu merita ironiile dvs. protejate de anonimat. In plus am avut prilejul sa va arat ca lucrurile care intr-un eseu par doar „trantite” au fost de fapt si gandite, si ca doar necesitatile comprimarii au facut ca unele lucruri sa para pur si simplu nejustificate. Fiecare propozitie este insa deschisa discutiei – dar la un nivel superior. Eu nu sunt dogmatic, dar astept ca provocarea sa aiba o anumita altitudine, si sa vad ca problemele mele sunt gandite mai profund, de undeva de deasupra nivelului meu – atunci as fi inclinat armele cu respect, dar inca nu a fost cazul.

    11. „ Fireste, astept si textul despre Nietzsche, va fi pentru mine inca un prilej de a-mi testa diferenta!!! Multumesc”

    Deci scopul dvs. este sa va salvati diferenta? Asta e tot ? Nu este sa accedeti la adevar – la acea parte accesibila a adevarului ? Daca eu voi interpreta corect pe Nietzsche, ce veti face? Veti sustine ca albul e negru? Porniti de la un principiu subiectiv, nu de la unul obiectiv. Problema dvs. ar trebui sa fie „ ce spune de fapt Nietsche”, si daca eu am inteles ce spune sau nu. Dar dvs. implicati o dimensiune subiectiva: nevoia dvs. de a fi diferit. Eu nu am nimic nu dvs. Vreti sa fiti diferit? Diferiti linistit. Dar cand intrati intr-un dialog, va rog sa o faceti cu scopul de a afla adevarul – despre o idee, despre un text, sau – de ce nu – despre lucrul insusi.

    Va urez un an nou plin de impliniri si adevar, si sa ma iertati daca m-a iritat iritarea dvs. care era de fapt rezultatul iritarii mele fata de iritarea dvs. initiala.
    Tot ce ma intereseaza insa este, repet, adevarul, in limitele in care el este accesibil, si sinceritatea cautarii lui frontale, mai mult decat afisarea diferentei personale. Cred ca puterea unei individualitati deriva din gradul ei de acces ei la fiinta si la adevar. Astfel, e deajuns sa cauti in mod autentic ca intelegi, si diferenta personala se va adauga. Altfel, tocmai cel ce-si cauta diferenta si-o va pierde !

  14. 1. „Spre deosebire de Dv eu cred insa ca sensul existentei, sau, reformulat, al valorii personale este cu adevarat primul motor, si nu numai pentru Dv., si aceasta pentru ca cred ca exista o satisfactie care insoteste orice pozitie, chiar una asa zis obiectiva, neutra, impartiala, impersonala”
    Sensul existentei e altceva decat sensul valorii personale. Sensul existentei este desigur primul motor, altfel nimic nu ar mai avea…sens. Dar ca sa tematizezi sensul existentei trebuie sa iesi din micutzul eu si sa te confrunti cu ceea ce este obiectiv. Aproprierea a ceea ce este obiectiv iti poate crea satisfactii – dar maretia rezida in a urma ceea ce este adevarat sau bine chiar si atunci cand nu mai ai satisfactii personale. Dvs. riscati, punant aceste satisfactii in centrul fiintei, sa creditati un hedonism existential, care urmareste numai ceea ce ii convine sufletzelului, ceea ce-l SATISFACE.

    3. „In primul rand, recunosc ca mi-ar fi foarte greu sa va critic. Critica autentica, este intr-adevar asa cum spuneti Dv. guvernata de presupozitia adevarului. Scuze, chestia asta cu presupozitia adevarului imi apartine: pentru Dv. adevarul este criteriul indiscutabil, incontestabil al oricarei critici posibile si al oricarei filosofii. Ce-ar fi sa lasam stiintei sarcina asta a adevarului si noi sa ne ocupam cu altceva!?!”
    Domnule : nu intelegeti ca dvs. nu ati dovedit 1. ca filosofia nu ar avea legatura cu adevarul si ca 2. acesta ar fi doar apanajul stiintei. Tot faceti trimiteri esoterice: sa ne ocupam cu altceva. Cu ce anume, v-am intrebat? Precizati care-i sarcina filosofiei. Cum adica „ce-ar fi sa”… ? Asa vrem noi, azi dimineatza? Va rog sa fiti serios !
    4. „Prin urmare, sunt de acord, nu am acces la ceva de ordinul fiintei, nu stiu mai mult decit Dv., nu am vazut ceea ce Dv nu ati vazut, nu vreau sa va corectez ori sa va aduc pe calea adevarului, si mai presus de orice nu cred ca aici si in vreo alta parte fac filosofie”.
    Dixit !
    5. „Filosofia e afacerea filosofilor: imi lasati dreptul sa sper ca ceea ce fac eu aici aspira cel putin la rang de polemica?”
    NU. Polemica priveste filosofia, chiar daca noi nu suntem filosofi. Dar si polemica trebuie sa aiba reguli de adecvare, doar nu vorbim despre orice, ci despre ceva anume. Si ma intreb ce fel de polemica este aceea fara adevar? Confruntare stilistica? Cine scrie mai bine? Cine da citate mai multe? Cine are eul mai autentic? Ce aveti in vedere cu polemica? Nu vedeti ce absurd e sa polemizezi in afara unui orizont comun al adevarului ? Ce schimbam propozitii asa de dragul opozitiei? Suntem carcotasi sau cercetatori ?

    5. „Ma intrebati de ce am intervenit in aceasta discutie? (…) Am citit, zic eu, fragmente din articolele Dv. si mi-am zis: ia uite, un tip curajos care se ia la tranta 1 la 1 cu patriarhii postmodernismului. Ia sa incerc si eu sa provoc alte dificultati, (sa vedem mai intai daca sunt eu in stare sa provoc dificultati!) sa vedem in ce directii si cit de bogata va fi proliferarea propriilor decizii! Sa sporim asadar primejdiile, poate astfel vom spori in creativitate raspunsurile (…) In plus, nu am cum sa nu recunosc ca pentru mine personal contactul cu textele dv. provoaca un fel de coerenta si un anumit fel de luciditate, dupa cum imi favorizeaza posibilitatea de a privi in directii in care, destinal, nu am cum sa privesc: imi lasati bucuria asta? De asemenea, pe linga tipul anumit de luciditate si coerenta, textele Dv, precum si replicile, imi provoaca o voluptate a ratacirii prin labirint: cum sa nu fiu recunoscator prin atentie celui care imi ofera, chiar involuntar, o asa placere!?! Sa mai adaug, oare, si speranta ca intr-o zi sa dobanditi si Dv. o asemenea voluptate astfel incit singuratatea mea sa fie relativ consolata ?”
    Deci scopul era sa provocati mai multe dificultati. Prea crede tipul asta ca le stie pe toate. Asta pot sa inteleg, ar fi ceva maieutic, daca nu ar fi decat o joaca. Pentgru ca Socrate scoatea afirmatie prin intermediul negatiei, dar dvs. v-ati oprit in general la pozitii negative de pur refuz fara alternative clare. Din acest joc al negativului poate rezulta o elaborare, desigur – daca eu mi-am gandit propozitiile si sunt dispus sa le explicitez. Totusi, daca eu va inteleg, trebuie si dvs. sa ma intelegeti. Dupa ce stai cativa ani pe textele unor Deleuze sau Derrida, nu mai ai voluptatea ratacirii: ai voluptatea axialitatii. Din contra, eu am ajuns sa il iubesc pe …Frege ! Pot eu sa sper ca veti ajunge sa iubiti Critica ratiunii pure?
    6. „ tocmai faptul ca sunt un anonim, eventual si marginal imi da si liberatatea si dreptul si curajul. Iar scrierea unui tratat nu este intotdeuna o dovada a adevarului: sa ne gandim doar la ridicolul Filosofiei Naturii a lui Hegel sau a lui Schelling!”
    a) Nici un temei: anonimatul si marginalitatea nu sunt conditii suficiente ale libertatii si ale curajului. De cand anonimatul e un curaj? Curaj este sa iti asumi, in nomine proprio, adevarul pe care altii nu au curajul sa-l rosteasca. Deasemenea, exista marginali si anonimi care nu sunt nici liberi si nici curajosi, precum exista si nemarginali care sunt liberi, nu vad nici o stringenta. Din contra anonimatul va poate de-responsabiliza, pentru ca ce scrieti nu ramane in contul dvs. personal.
    b) Afirmatia despre ridicolul Filosofiei Naturii a lui Hegel si Schelling vine din surse americane, de filosofie analitica (permiteti-mi sa ghicesc, din orizontul dvs. problematic : din cate pot eu deduce sunteti student la filosofie in Bucuresti, sau ati fost prin zona).
    As dori sa va fac atent la urmatorul aspect mai putin cunoscut: ambele tentative s-au dorit o depasire a fizicii newtoniene sau a chimiei si biologiei pozitiviste. Acum, aceste tentative sondau intr-o zona plina de sensuri care veneau dinspre alchimie, dar – mai ales la Hegel- acestea erau profund disciplinate de o abordare sistematica. Limbajul este foar diferit de tot ce putem noi intelege, si un fizician cu o formatie normala nu poate avea acces. Filosofii, deasemenea, nu sunt nici ei suficient de pregatiti pentru a integra o astfel de interdisciplinaritate. Ar trebui un om cu formatie logica, hegeliana, alchimica, fizica (newtoniana si cuantica) pentru a aborda asemenea texte. Va rog – din respect pentru acele mii de pagini sa nu denigrati acele texte pana cand nu aveti acest inventar minim de competente. Vreau doar sa va spun ca problemele de logica puse de mecanica cuantica, ale dualitatii subiect-obiect puse de Heisenberg, apar deja la Hegel si chiar daca efortul lui nu a fost integral retinut de paradigma dominanta, de aici rezulta un triumf al capacitatii predictive a filosofiei, si o libertate a gandului filosofic impotriva stiintei determinate pe care dvs. ar trebui sa o elogiati ! De altfel, exista o bibliografie „revizionista” care subliniaza aceste merite impotriva unui oprobriu al comunitatii stiintifice. Acelasi lucru si in matematica: Gauss nu il putea suporta pe Hegel, datorita celor 200 de pagini de filosofie a matematicii care nu faceau nici un sens pentru epoca lui Gauss. Insa aceste texte contin deja bazele teoriei multimilor prin care Georg Cantor va unifica matematicile, fiind un elogiu indirect la adresa lui Hegel (detestat si de Russel tot datorita limitelor gandirii analitice in fata logicii speculative). Asadar – mai usor cu „demolarea” lui Hegel, pana cand nu ati traversat Stiinta logicii…

    7. „E posibil ca teza asta, conform careia pe linga intelectul categorial s-ar putea sa mai existe si structuri trancendentale arhetipale, pe care le-au explorat Eliade, Jung, sa fie perfect coroborata pentru Dv., pentru mine este insa lipsita de relevanta: daca astfel de structuri arhetipale ar exista, si ar fi vii si active, iar noi, si gandirea noastra am urma inevitabil traseele acestor “arhetipale ganduri” ce rost ar avea sa le aducem la suprafata, adica la aperceptie? Si ce sansa de reusita ar avea o asemenea operatie? Ar mai fi aperceptia intr-adevar o aperceptie daca aceste structuri ar fi active, cine sau ce anume ar gandi prin aceste “ganduri arhetipale”. Ar fi o teza dezgustatoare pentru libertatea gandirii daca teza asta ar fi apodictic adevarata!!! Si apoi, cum s-ar putea deduce, in sens kantian, prezenta acestor tipuri de “categorii arhetipale” in judecatile noastre? [aceasta digresiune puteti s-o neglijati])”
    Nu o voi neglija – tocmai aceasta este o problema asupra careia putem in fine gandi impreuna, si poate sa ne intelegem asupra unor puncte care nu apartin nici unuia dintre noi. Va recomand pentru elaborari asupra relatiei ARHETIPAL – CATEGORIAL textele mele despre Dialectica intelectului si a imaginatiei, cel despre Idolatria retoricii si inceputul celui despre Eliade (doar pentru nuantari care faciliteaza discutia).
    As mentiona si faptul ca existentialii lui Heidegger sunt astfel de structuri de comprehensiune ante-categoriala. Acum, acestea nu modifica structurile gandirii, ci modifica raportul la mundaneitate. Eu separ clar planul categorial de cel arhetipal sau existential. Ca sa fiu inteles: faptul ca potrivit legilor de structura ale inteligibilului 2 + 2 = 4, asta este un element imun la influenta existentialilor (de pilda grija nu poate modifica acest lucru – desi grija, ca raportare la cele ontice exista si are propria ei relevanta; la fel, arhetipul matern exista si este eficace, in sens jungian, fara ca acesta propozitie sa fie afectata). Altfel spus, exista, in arhitectonica fiintei umane un nivel Frege (i-as spune platonic), al inteligibilului, in care, cu expresia lui Wittgenstein, logica este das Gerust der Welt. Apoi exista un plan infra-intelectual, al existentialilor sau al arhetipurilor, care tin deu n raport afectiv la lume, sau inconstient.
    Dvs. nu trebuie sa va speriati ca existentialii sau arhetipurile „gandesc” in locul aperceptiei noastre. Noi suntem cumva determinati de aceste structuri pe care nu le-am decis (grija, vina, das Man-ul, sau arhetipul matern,patern, anima-animus), si ar fi un eroism van sa credem ca am scapat deja de ele. La fel, legile logicii sunt deja structurate inainte ca noi sa aparem pe scena. Dar asta nu inseamna o robie fatala.
    In toate cazurile, libertatea nu rezulta din negare si „ocolirea” acestor structuri obiective pe care noi nu le-am decis (sau limite deja puse), ci din depasirea lor cu tot cu ele – concept hegelian drag lui Noica, si reformulat in conceptul lui Liiceanu de libertate gravitationala.
    Impresia mea este ca dvs. doriti, negand aceste limite, sa obtineti direct o libertate negravitationala, una care nu are absolut nici o opreliste. Dar noi nu am evadat inca din chingile existentialilor, ale arhetipurilor sau din legile logicii. Insa libertatea este ceva ce se cere obtinut. Noi vrem amandoi libertate. Tot ce spun eu este ca libertatea nu este numai posibilitatea de a privi in alte directii, ci este efectul unui travaliu dificil, prin care noi apropriem sensul de fiinta al existentialilor, arhetipurilor sau logicii.
    Ce sens are deci sa aducem la aperceptie aceste structuri arhetipale sau existentiale? Tocmai eliberarea noastra: o necesitate obscura lucreaza in fiinta noastra. Aducerea ei la cunostinta ne elibereaza. Asta face Heidegger, pentru care iesirea din das Man-ul inautentic este o adevarata odisee, care debuteaza cu Ruf des Gewissens, trece la starea de hotarare anticipatoare, pentru a culmina cu venirea Sinelui catre Sine (paragraful 64 sau 65, nu mai tin minte exact – paragraful culminativ care este si cel mai hegelian – a se vedea Fenomenologia, capitolul final). Acelasi lucru cu Jung, individuatia era procesul prin care, aducand la constiinta actiunea inconstienta a arhetipurilor, noi puteam sa evitam actualizari defectuoase, maladive ale lor, pentru a avea o maturizare reusita, deci pentru a obtine libertatea. Am doua texte pe Jung cam lungi si greu publicabile, dar o sa le vedeti. Oricum, cred ca m-am facut inteles partial.
    “Aceasta este o metafora. Ea comenta citatul lui Hegel care spunea ca „ceea ce este greutatea pentru materie, este libertatea pentru spirit”, adica o proprietate definitorie, nu una contingenta. Ideea de gratie introduce sugestia: imponderabilitatii ascensionale si a caracterului, sa spun asa, de Ereigniss al survenirii spiritului prin libertate. Si intradevar, exercitiul libertatii nu apartine conexiunii seriei naturale ci sur-vine, este intotdeauna efectul incomprehensibil al unei alte lumi pe care Kant o numea in Critica ratiunii practice lume suprasensibila. ”
    8. “Ereigniss al survenirii” ??? e un pleonasm deliberat menit unei testari a cunostintelor mele sau este o eroare de culegere?”.
    Nu, Evenimentul nu contine semantic ideea de survenire, in mod apodictic, desi eu cred ca nu poate fi decat o survenire. La Heidegger, era prerogativa fiintei, sa spunem. Dar la Deleuze, cand il foloseste, datorita faptului ca nu are transcendenta, da impresia ca Evenimentul vine de undeva de jos, din „libertatea oarba a haosului. De aceea, la el e un fel de infra-venire, nu survenire. Astfel, am precizat ca sa nu se confunde cu inflatia de „evenimente” din operele lui Deleuze, Lyotard sau Bataille (la Bataille heidegereala este asa de comica incat faptul ca proletarul obosit dupa o zi de munca bea un pahar de vin este un mare Ereigniss, o clipa de suveranitate !). Inflatia insa aduce devalorizare. Pentru mine, un Ereigniss este totusi o strafulgerare, un luminis in ratacire si acest lucru este foarte rar si mai ales nu e dat cand vrea Bataille, exact dupa o zi de munca ! Ma rog, asta nu e o polemica cu dvs., ci imi explic precautia. Totusi, sa nu coboram sub Heidegger. Mai degraba sa urcam prin el la Hegel.
    9. „ Frumuselul de Kant: a sustinut o lume suprasensibila in ciuda faptului ca in dialectica transcendentala nu se putea decide nici sa afirme dar nici sa infirme vreuna din capetele antinomiei privitoare la inceputul lumii!!! Ca de! Trebuia sa salveze cumva credinta in dauna stiintei! Dar daca paralogismele, antinomiile si idealurile nu pot fi nici confirmate nici infirmate, de ce am opta pentru una in defavoarea alteia? Pe ce temei? Aha, pentru ca din credinta intr-o anumita lume suprasensibila rezulta efecte benefice? Si nu in ultimul rand: cum mai poate fi respectabila o critica care admite idealuri conducatoare ale criticii dar nu are structural posibilitatea de a le supune unui examen critic ? Nu sunt oare Adevarul, Binele si Frumosul idei ale ratiunii la fel de egale in rang cu ideea de suflet nemuritor, libertate si Dumnezeu?”
    Kant este mai riguros decat credeti. El spune ca desi antinomiile sunt probleme ale ratiunii teoretice pur, libertatea este o problema a ratiunii practice. Libertatea nu are nevoie sa fie argumentata, libertatea se produce efectiv ante-teoretic, fiind independenta fata de antitetica ratiunii pure. De aceea invocarea asa-zisei tradari a Criticii ratiunii pure nu are putere, e o schimbare totala de planuri. Acum : devreme ce conexiunea cauzala este legea fenomenelor, libertatea este puterea de a initia o serie cauzala sau alta. Dar aceasta putere nu apartine conexiunii cauzale a fenomenelor – ea este o conditie de posibilitate a permutarii seriilor cauzale. Deci libertatea este transcendentala, adica apartine unei ordini doar inteligibile, care intra in fenomen, dar nu apartine fenomenului. La fel: cu Kant va rog – e prea complex sa-l terminati intr-o fraza. De pilda afirmati ca Binele nu ar fi o idee a ratiunii, precum cele trei (sufletul, lumea si Dumnezeu). De fapt chiar este o idee a ratiunii, dar a ratiunii practice. In ce priveste frumosul, cf. Critica facultatii de judecata, unde este disociat frumosul de sublim si este argumentata transcendentalitatea ambelor, dar nu ca forma a ratiunii teoretice sau practice, ci ca regula a judecatii de gust. Deci inainte de critica – putina informare, Kant nu este eseistul Nietzsche unde lucrurile sunt clar-obscure si pot sta mereu altfel.

    10. „am un prag de toleranta extrem de crescut, prin urmare am nevoie de “excitanti” puternici care sa reuseasca sa depaseasca in intensitate paralizia provocata de ideea ca de vreme ce totul e deja facut, ce-as mai avea eu demn de facut? Sau cu o vorba a lui Nietzsche, ca tot am un raport livresc si prin delegatie la lume (asta ca si cum un raport imaculat, pur contemplativ, nemediat, nici macar de sensul de “contemplatie”, ar fi posibil!!!): daca as sti ca exista cu aievea Zei, cum as putea suporta eu sa nu fiu Zeu. Asadar, nu exista zei! (pe undeva prin Asa racnit-a Zarathustra, p. 143, Humanitas, 1994.)”
    Nu totul e deja facut. Dar nu totul este la dispozitia noastra, pentru refacut. Exista limite obiective, structurale, pe care trebuie sa le depasim dar cu tot cu ele, si nu cu impresia ca totul e construct si deci apartine subiectivitatii mele (deci ca totul ar fi in capul meu). Am presupus doar ca aveti un raport livresc (da, prin delegatie, dixit Noica) pentru ca trebuie sa recunoasteti ca in primul mesaj mi-ati dat aproape numai citate si surse. Daca nu e asa, mai este o speranta. Nimeni nu a vorbit de raport contemplativ imaculat, nemediat. Important nu e sa nu citesti carti, desigur, ci sa te raportezi la ideea si lucrul insusi invocate mai presus decat la text. Textul este un vehicul al paradigmei, a ceea ce trebuie vizat.
    Dezamagitor nombrilismul copiloid al lui Nietzsche. Nu argument, numai epatare. Argumentul ad buricum: zei nu exista, pentru ca muschii mei vrea sa fiu si eu zeu. Pai cum sa fie Zeu cand nu s-a creat pe sine, ci a fost nascut – de altcineva- si va muri ca noi toti ! Cat bovarism in nietzsche, ma mir ca va impresioneaza asemenea propozitii sarlatanesti, de un voluntarism proiectiv minuscul. Ce ne spune Nietzsche e ca el n-ar chef de zei, de ciuda ca el nu e zeu ! Eu nu vreau sa fiu zeu, pentru ca stiu ca sunt doar om, nu vreau sa ma gonflez mai mult decat imi permit limitele. Eu vreau sa scot ce e mai bun din mine, nu sa devin bovaric altceva decat sunt. Altfel spus- revenind la textul meu : gradul libertatii mele deriva din gradul fiintei mele. Ai atata libertate cata fiinta ai. Nietzsche vrea o libertate prea mare pentru o fiinta prea mica. Nu poate accepta gandul ca e doar om, si de aceea nu isi actualizeaza libertatea posibila ci viseaza la o libertate imposibila si apoi cade in depresii deoarece ramane fara nimic. Repet: cum poate lumea admira o asemenea lipsa de luciditate ontologica?
    Ati spus bine: racnit-a, asta este, o racneala disperata si utopica/

    11. „Poftim: ma enerveaza la culme sa vad pe cineva sustinand ca formele cu durata relativa (arbori, animale, plante, sisteme solare…categorii ale intelectului…, etc.) inaltate (habar n-am cum!) ca lume, ca univers, ar fi dovada ordinii morale imanente lumii, dovada unui sens catre care se indreapta intregul univers sau dovada a faptului ca “totul se afla pe maini bune”, si nu reusesc sa depistez care este sursa acestei enervari”.
    Aici amestecati regnurile: arborele creste si moare. Formele intelectului nu prea: credeti ca acum 3000 de ani 2+2 faceau 5? Sau ca peste 3000 de anii teorema lui Pitagora va fi diferita, deoarece a imbatranit? Aici aveti nevoie de o cura de Frege, ca sa nu vorbesc de elemente de matematica, adica de nucleul structurilor intelectuale. Deci: raspundeti: chiar nu vedeti nici o diferenta intre miscarea regnurilor si imobilitatea inteligibilului? Chiar credeti ca o puteti ignora pentru ca asa vreti? Puteti dvs. schimba ceva in „sintaxa logica” (Wittgenstein). Trebuie sa fiti mai atent aici, ca sa nu zic mai mult.
    Ca acest lucru va enerveza (iata ce criterii raman operante cand eliminam criterium veritatis)? Sa va spun un banc semnificativ, dar nu-l luati personal si tematic. Stiti care e diferenta dintre nevrotic si psihotic? Nevroticul spune: „Of, 2+2=4. Psihoticul spune: Da, 2+2=4, dar asa ma enerveaza ca imi vine sa explodez !”
    Acum : in ce masura ordinea inteligibila dovedeste ordinea morala, eu nu am trecut asa repede de la una la alta. Pentru ca sub ordinea inteligibila („supralunara” cum ziceau frumos medievalii) exista si o dezordine a devenirii, si mai jos chiar un haos, pe care il putem atinge daca-l dorim. Iar ordinea morala tine de sens, nu de sintaxa. Greseala existentialistilor e ca dintr-o criza personala a sensului, ei se razbuna pe ordinea inteligibila, crezand ca printr-o calomniere, ea dispare. Eu privesc ordinea inteligibila ca pe un indiciu ca sensul merita sa fie cautat, nu ca pe o dovada peremptorie – pentru ca libertatea tine de o zona semantica, in care sensul individualitatii mele in aceasta ordine trebuie gasit, nu e gata facut, ci e rezultatul gasirii sinelui meu de catre sine.
    Este o credinta ca totul se afla pe maini bune. Fiecare crede asta in mod personal. Eu cred ca sunt si maini bune, dar si virusi activi in univers, asa ca nu am o viziune edulcorata asupra ansamblului. Cred ca este ordine, dar si fisuri, cred ca este sens, dar si umbre ale absurdului. Ca este bine, dar si neghina care infesteaza ceva ce trebuia sa fie altfel. Deci nu e asa de simplu. In orice caz, nu admit ca o criza personala sa devina argument impotriva inteligibilului. Pentru asta trebuie un Platon, un logician, un matematician, un muzician, care sa discute ce este cu inteligibilul – cu ceea ce nu se vede dar poate fi gandit si care, surprinzator, are legi obiective care ma depasesc. Muzicianul nu inventeaza el octava, care e un dat matematic (tine de frecvente riguroase): dar el depaseste aceasta limita cu ea cu tot si produce armonie. Cum puteti sa-l admirati pe Nietzsche care l-a opus pe Bizet lui Wagner, datorita unei nevroze strict personale?

    12. Noi suntem cei care depindem de interpretarile noastre prin intermediul carora ne “raportam” la ceva…ca ceva. De ce am privilegia interpretarea “realitate”, precum si toate sensurile prin care gandim ceva ca fiind real, in dauna altor interpretari ? si de ce, in consecinta, am aseza interpretarea “realitate” ca fiind temeiul tuturor celorlalte interpretari?
    Din nou : negati ceva fara sa aratati de ce, si cum stau lucrurile altfel. Desigur: de ce sa nu negam interpretarea bazata pe realitate, doar putem ! Putem insa doar in dictione, nu realiter. Care alte interpretari? Iar ma lasati in ceata. Va irita ca eu privilegiez interpretarea „realitatii” in dauna unor alte interpretari pe care nu le numiti. Eu spun doar ca, efectiv, nu ati construit dvs. totul, si lucrul insusi va limiteaza si interpretarea nu poate nega obiectivitatea datului. Am dat un exemplu realist.

    13. „Dar nu este deloc un idealism subiectiv semiologic, ci doar un mic exercitiu reflexiv de luciditate. Daca ar fi asa ceva, adica idealism subiectiv semiologic, ar trebui sa rationez astfel: doar subiectul are realitate, iar realitatea este un construct al subiectului, deci subiectul este la originea propriei sale realitati. Or, Causa Sui este, si pentru mine, o contradictie grosolana”
    Ati spus ca realitatea e un construct. Cine a construit-o : eu sau dvs.? Sau fiecare are realitatea lui proprie in cap? Eu cred ca, husserlian vorbind, exista structuri intentionale concordante care atesta structuri obiective invariante. Pornind de la ele noi variem interpretari, dar numai in limite prescrise de realul insusi.
    Da – causa sui, aplicata la ceva de ordin finit este o contradictie: autocreatia lui Nietzsche este o absurditate de acest ordin. Dar aplicata la ceva de ordin Infinit, ea exprima in limbajul nostru cauzal, caracterul singular al Zeului de a nu fi prin altul, ci de a fi numai prin sine – si asta nu e contradictoriu.

    14 „ Mai putin folosirea termenului ontic, pe care l-ati mai folosit si in expresia “exercitiul ontic al cunoasterii”: din felul in care am inteles eu termenul asta, Heidegger, il foloseste pentru a face diferenta dintre ceea ce este mai intai si cel mai adesea, adica in/de prima instanta (adica o privire naturala netematizata fenomenologic), de ceea ce este obiectul tematic al unei tematizari explicite, adica ontologice. Dar s-ar putea sa fi inteles eu eronat!”
    Da: ontic nu este numai ceea ce se da privirii naturale neteoretizate. Pentru Heidegger inclusiv matematicul si fizicul (desi acte teoretice) apartin onticului, desi eu nu sunt de acord cu asta. Practic numai Dasein-ul care se raporteaza la fiinta, nu la fiintari (adica inclusiv la ontologii regionale stiintifice) atinge nivelul ontologic. Repet: acest capitol e complicat, rezervat unei discutii superioare celei care-i priveste pe postmoderni. Dar, ca lamurire preliminara, exista ceva ontologic si in actul teoretic, si anume in conceperea lui platonica, drept act noetic (spre deosebire de cel dianoetic). O sesizare noetica nu mai este o simpla posesiune ontica a fiintarilor, ci o contemplare e esentelor inteligibile ale fiintarilor, prin care evadam din ontic. Or si matematicienii si fizicienii, cand descopera legile inteligibilului si legile fenomenului, descoper universalii, nu fiintari subzistente. Deci nu sunt pur ontici.

    15. “Deci va rog treceti putin prin fizica, si mai vorbim apoi de realitate”, ca si cum fizica ar fi posibila in absenta intelesului de “fizic” care ii si intemeiaza domeniul: intrebati orice fizician: ce inseamna de fapt “fizic”? sau pe orice biolog, ce inseamna de fapt viata: vor veni de fiecare data cu niste credinte filosofice de toata frumusetea! O fi asta o sarcina a filosofiei?”
    Iarasi: acesta nu este un argument. Eu nu am spus ca fizicienii au intelesul fizicului. Acesta este teritoriul filosofiei (dar inteles inseamna intelesul a ceva, deci adecvare a intelesului la structura realului – vedeti cum presupuneti adevarul !). Tot ce spun : fizicienii sunt depozitarii cunoasterii noastre privitoare la structura realului fenomenal: legi, proprietati ale lucrurilor, raporturile dintre ele etc. Acestea NU deriva din nici un fel de inteles: nu intelesurile construiesc aici realul, ci noi ne adecvam teoriile la provocarile realului. Este superficial sa ecartati teritoriul fizicii cu un simplu filologism. Noi reusim sa manipulam structurile realului fenomenal pentru ca le descoperim (nu inventam !) legitatile. Newton a inventat legea gravitatie? Deci pana la el oamenii nu cadeau daca se aruncau de la etaj ? Nu vedeti ca noi am adaptat mecanismele noastre semantice la structuri obiective pe care nu le-a decis „vointa de putere” sau „vointa de cunoastere” ? Oricat am vrea noi, legea gravitatiei functioneaza, nu mai vorbiti despre decizie acolo unde noi nu decidem nimic. Fizica nu este filologie. Aici ne supunem obiectului ca sa-i descoperim proprietatile, nu inventam obiecte, ca noi nu suntem artisti, iar lumea nu e panza noastra pe care pictam fiecare dupa capriciul lui subiectiv, dimineatza intr-un fel, seara in altfel.

    16. “de ce filosofia nu ar avea legatura cu adevarul” – tocmai ca cu adevarul are cea mai mare legatura, numai ca raportul cu adevarul este cu totul altul decit cel pe care-l credeti Dv: ca ar fi deja dat, si prin urmare nu ar trebui decat sa reajustam conceptele noastre pina ce relatiile dintre concepte vor fi reflectarea exacta a raporturilor dintre lucruri. [Ma siliti sa rostesc abjectii spinoziste si sa-mi fie rusine de mine!!!!] Oricum, ceea ce este scandalizant, sau ca sa diminuez, ceea ce ma scandalizeaza este faptul ca constat o deosebita acribie si rigoare logica in chestionarea precisa a tuturor termenilor pe care le folosesc postmodernii, dar nu dovediti aceeasi asprime cu privire la termenii pe care Dv. insiva ii folositi!!!”
    Deci va contraziceti : ma ironizati ca presupun legatura filosofiei nu adevarul, fara sa imi spuneti de ce nu are legatura cu el, sau cu ce altceva ar avea, iar acum veniti cu o noua teza: adevarul nu e ce cred eu ! Am spus: ce este adevarul putem discuta, dar nu-l excludeti din start.
    Dar din nou, nu ne spuneti ce o fi, el, adevarul, in noua revelatie. Eu nu stiu cu cine discut, odata e alba, apoi neagra. Degeaba declarati ca nu ma corectati – iata tocmai o faceti, si din nou, din primsma unei relevatii interioare pe care noi, cei cu logica, nu o putem intelege, si de aceea o tineti doar pt. Dvs.
    DECI: CE E ADEVARUL DACA NU ESTE ADECVARE?
    Deci: nu nu sunt riguros cu termenii mei. Eu sunt de acord ca ei trebuie discutati, dar, dovada dvs. pentru aceasta acuza este ca nu am inteles ce e adevarul. Ca intotdeauna: o acuzatie fara probe. Spuneti-mi ce e adevarul, in conceptia dvs., si aratati-mi de ce nu sunt riguros cand folosesc termenul de adevar. Deocamdata m-ati acuzat fara sa dovediti nimic. Ati insinuat doar ca lucrurile sunt profunde, si am obosit sa va tot amintesc ca trebuie sa va probati afirmatiile, ca aici nu facem poezie.
    17. “Daca respingeti un Altcineva, si credeti ca totusi sursa omului nu e in el insusi, atunci ramane ca veniti sau din neantul creator, sau dintr-o materie presupus eterna.” O a treia posibilitate de gandire este exclusa, ba chiar si a patra! Dv ziceti: ori neant ori materie! Eu zic: ma abtin sa gandesc ca ceea ce ni se petrece ar fi tocmai materie in sensul in care o afirmati! Si atunci, vine a patra optiune: insemna ca ma complac intr-un soi de mistica seculara!!! Si atunci, ziceti Dv: dar asta e un idealism subiectiv de joasa speta!! Iar eu voi zice: stiu ca nu pot face abstractie de “gandirea” mea, dupa cum gandirea nu poate face abstractie de conceptele prin care gandeste, caci altfel cum ar mai putea fi gandire. Iar eu voi zice: or, fiecare dintre conceptele prin care gandirea gandeste este afectat de istoricitate si de valoare, chiar si conceptul de materie”
    Foarte confuz. Putem vorbim despre tipul de materie avut in vedere, dar nu ati deschis o noua optiune, ci ati variat optiunea „materie”. Probabil o fi materie spirituala, daca tot nu exista legi ale gandirii si totul e posibil ! Clarificati-va, si apoi clarificati-ma !
    In fine, daca toate conceptele sunt atinse de istoricitate, si aceasta idee relativista e atinsa de istoricitate. Maine nu va mai fi valabila !
    18. „ Orice licean citeste Nietzsche, daca e sa ne intrecem in judecati de valoare, pentru ca Nietzsche reuseste sa spuna intr-un aforism ceea ce altii spun intr-o carte, sau ceea ce altii nu spun intr-o carte . Dar, admir in continuare umorul Dv.: “daca Nietzsche poate fi citit in cateva zile, aceste carti cer ani integi de aprofundare, din cauza asta orice licean citeste Nietzsche si putini studenti de la filosofie ajung la cartile mari”: ca si cum efortul in intelegerea unui autor sau altul se poate cuantifica valoric prin durata acestui efort, precum efortul si durata ar fi semnele clare ale profunzimii, si, inevitabil, ale adevarului! Poate autorii care necesita mai mult efort sunt doar confuzi, asta ca sa preiau un argument al Dv. din textul cu privire la Deleuze. Ce sa mai zicem de Hegel, care la batranete zicea despre Fenomenologia Spiritului, ca numai Duhul Sfant o mai poate intelege!!! Nu-mi amintesc acum sursa.
    Aici putem discuta in gol oricat. Cert este ca daca maine ar trebui sa sustinem fiecare o conferinta despre Asa grait-a Zarathustra si despre Stiinta logicii (doar sectiunea Calitate), eu as putea descrie in 8 ore, pe text, ce se petrece in ambele carti, cu derivari riguroase, pe cand dvs. ati putea vorbi despre Nietzsche, dar va asigur ca v-ati bloca in primele pagini din Stiinta logicii.
    Acum : dificultatea poate deriva din neclaritate si din hiper-complexitate. Nietzsche e un filosof pentru omul de rand, care mai nimereste un aforism, dar in esenta tranteste zece banalitati nejustificate, care-i vin din viscere fara mediere dianoetica. E un filosof POPULAR, pentru cei care se asfixiaza cand intra in turbionul hegelian al gandirii sau in structura cibernetica a gandirii kantiene.
    Nu are rost sa discut in gol, pentru ca stiu ca nu ati zabovit nici pe Kant, nici pe Hegel si lucrati cu o vulgata accesibila. Nu are rost sa ne mintim. Desigur, efortul nu e singurul semn al adevarului. Dar cred mai mult, cu Hegel, ca adevarul – repet: gradele accesibile ale adevarului – rezulta dintr-o munca a conceptului, dintr-o cultivare a sensibilitatii prin concept decat dintr-o efuziune contingenta a unei subiectivitati asertorice care spune ce simte, si crede ca ceea ce simte e adevarat doar pentru ca este propria lui simtire, intr-un nominalism al bunului plac care se crede aforistica inevitabila.
    “Iarasi : sugestii fara argumente. Simt aici ideea lui Heidegger insa – dar va asigur ca nu am sugerat ca omul este animal plus inca ceva. Omul e, daca vreti, Dasein, dar totusi are o corporalitate care il mentine in ontic, in ciuda deschiderii lui ontologice.” Reafirm inca o data exigenta cu privire la asprimea care ar trebui s-o desfasurati cu privire la mult prea grabnica entitate-izare (daca mi-e permis barbarismul! Totusi voi da si sinonime: obiectivare, reificare). Ce gandim noi prin corp? De unde provine acest termen? Ce semnificatii are? Exista intr-adevar corp exact in felul in care-l gandim noi? Iarasi ma vad nevoit sa apelez la mistica seculara pomenita mai sus: nu contest ca ceva ni se petrece si ca pot, ostensiv, indica prin termenul corp catre acel ceva care ni se petrece! Dar de la aceasta simpla indicare si pina la afirmarea existentei reale a corpului trebuie sa trecem conceptul de “corp” prin proba celui mai aspru pozitivism care ne sta in putinta! Sa nu mai admitem nici un concept care nu a fost supus testelor mai intai.
    19. „Inca nu am criticat textul dv.. Recunosc ca mi-e dificil: ma sufoca din start titlul: sensul ultim al culturii! Pe gustul meu ar fi fost mai simplu: un sens (anumit, adica unul din cele multele posibile) al culturii. Dar de’! Asa e ! Cand vrei sa iesi in spatiul public trebuie sa scandalizezi cu orice pret ca sa atragi atentia asupra ta. O stiu tot de la Nietzsche: orice pas public facut trebuie sa duca la compromiterea ta, altfel n-ai sansa de a te singulariza prin monstruozitate (Ecce Homo, Centaurus, 1991, p. 14).
    Imi pare rau ca va sufoca titlul. Va recomand o butelie cu oxigen, prinde bine, si eu o folosesc cand citesc Deleuze. Dar sincer, gustul dvs. nu e un criterium veritatis (vedeti ce ramane cand eliminati logica? Gustul dvs., deci bunul plac care se crede libertate cand este de fapt numai arbitrarietate).
    Eu am spus: sensul ultim al culturii, pentru ca am vrut sa elimin din peisaj toti filologii care-si admira platitudinile prin reviste, si sa le arat ca un adevarat act de creatie este unul destinal, si ca daca noi nu suntem Mozart, trebuie sa tacem si sa avem pietate fata de marii creatori, nu sa decidem ca arta mare a murit, pentru ca sa poata incepe desfraul mediocritatilor si comedia tragica a nulitatilor care se numeste „cultura romana contemporana”. Sensul creator al culturii nu e unul din sensurile culturii, ci e sensul ultim. Fara asta, esti un simplu „observator cultural”, asta era sensul, si nu trebuia sa va irite, pentru ca nu e un sens pe care eu l-am inventat ca sa ies in evidenta, ci este ceea ce am invatat de la marii creatori.
    Eu nu am intrat in viata publica pentru a scandaliza, ci pentru ca am fost scandalizat. Era mai bine in biblioteca cu Hegel si in sala de concerte cu Bach !
    Citatul din Nietzsche este dezonorant: marele aristocrat inchipuit este un specialist in propria lui imagine, un specialist in marketing pe care il interesa cum sa dea bine pe scena. Nu intelegeti ca omul asta era o farsa patetica, pentru care totul tinea de autoetalare, profetul lui insusi, un narcisiac megaloman care calca pe adevar ca sa ii triumfe mustata artistica ! Ma simt insultat de ideea ca eu vreau sa scandalizez. Eu vreau sa scandalizez cand spun ca pisoarul este o prostie buna pentru anarhistii infantili, dar Kunst der Fugue este un monument al spiritului uman? Eu vreau sa scandalizez cand spun ca arta sau este destinala sau este capriciu? Eu sunt scandalizat de invazia poneilor rozosini cu zwastica ce se cred arta minunata, cand este deajuns sa privesti domul din Koln sa ti se inmoaie picioarele si sa te miri ca a fost posibil ca omul sa fi realizat asa ceva ! Eu scandalizez sa copiii care se intrec in traznai numai pentru a fi luati in seama, cand eu spun ca opera lui Wagner este una fatala, inspirata, care te inghite in oceanul ei de substanta fara sa vrei, oricat te-ai impotrivi? Va rog sa nu ma mai insultati comparandu-ma cu Nietzsche si cu copiii lui descreierati !

    20. “Daca eu voi interpreta corect pe Nietzsche.” – nu cred ca exista interpretari corecte sau inexacte pentru un autor sau altul, ci doar interpretari care incearca si reusesc sau nu sa adune intr-o maniera coerenta cit mai multe din aspectele gandirii acelui autor-ganditor. Nu atat exactitatea, corectitudinea, sau precizia analizei unui paragraf sau altul conteaza, si aceasta cu atat mai putin la Nietzsche. Daca incerci sa te supui “lucrului”, sa patrunzi, vorba lui Hegel, in concretul lucrului atunci cind lucrul este in cazul de fata scrierile lui Nietzsche, tocmai obiectivitatea si impartialitatea sunt cele mai paguboase orientari si care se prezinta cu riscul cel mai mare de a rata concretul determinatiilor lucrului insusi. “Pina la urma nimeni nu poate afla din lucruri, inclusiv din carti mai mult decit stie deja. Pentru lucrurile la care n-ai acces printr-o experienta traita, n-ai nici urechi” (EH, op.cit. p. 31)
    Iar va contraziceti. Ati deschis discutia certandu-ma ca nu am inteles corect notiunea de vointa de putere. Va rog, consecventa. Daca nu exista interpretari corecte, atunci e haos interpretativ total: Nietzsche e totuna cu Spinoza, iar Deleuze e Parmenide. Tocmai adunarea coerenta a aspectelor dominante ale unei gandiri este interpretarea corecta. Nuantele sunt minore.
    Obiectivitate inseamna sa nu incarci obiectul cu parerile tale subiective, ci sa te dai lui. Iar trairea subiectiva rezulta tocmai din proprietatile obiectului trait: daca tu razi cand asculti Tristan si Isolda, nu ai inteles nimic. Daca exulti cand asculti Mozart, ai inteles ceva. Nu dictam noi prin trairi experientei: sa zisa experienta subiectiva, cand e traire autentica este tocmai viata obiectului in noi. Cand nu noi traim ci el traieste in noi. Restul este dat cu parerea.
    21. “Tot ce ma intereseaza insa este, repet, adevarul, si sinceritatea cautarii lui frontale. ” Pe mine ma intereseaza nu atat adevarul cit mai ales presupozitiile valoroase pentru mine, intr-atat de valoroase incat nu pot renunta la ele fara riscul de a ma autodesfiinta, si care datorita acestei urgente le tin drept sau au statut de adevar.
    Deci e clar pana la urma : inlocuim adevarul cu sufletzelul nostru drag. Jos cu adevarul, sus cu mine. Eu sunt centrul lumii, totul e in vederea mea, totul se invarte in jurul meu si eu iau ce vreau din fiinta, ceea ce e pe gustul meu – el insusi variabil. Nimic nu are sens, pentru ca eu sunt inceptul si sfarsitul. Totul e relativ pentru ca eu sunt absolut. Totul e atins de nulitate, deoarece eu sunt chintesenta fiintei.

    Frumoasa alternativa. Va urez solipsism placut !

  15. excelent, cu o obiectie, animalul. animalitatea nu este dupa mine, ori animalitatea mea nu este, ca sa nu supar pe nimeni, asa simpla… circumscrisa, finita. inteligenta este poate, in forma ei sprintar umana, ceva lateral, caduc, nefiresc, tragic in trunchiul de intensitati si revelatii continui care constituie animalitatea. animalul nu este cel mai rau lucru care ti se poate intampla, poate ca animalul este chiar o forma de cultura inalta, la care nu am ajuns pentru ca umanitatea ne face de ras in cutele si mizeriile nefiintei umane…

    glumesc desigur,

    spor dom profesor

  16. Buna ziua, multumesc pentru comentariu.

    In gluma este ceva serios si just. Animalitatea nu este ceva rau in sine: ea este buna din inceputt. Animalitatea e rea cand apare – ca sa zic asa – la om, adica atunci cand un om se comporta potrivit impulsurilor, nu potrivit reflexiei sau constiintei.

    Schopenhauer aduce o viziune profunda despre animalitate in filosofia moderna. El subliniaza ca pacea pe care o poti gasi in privirea unui animal este expresia unui suflet nescindat de experienta legii morale. Animalul, spre deosebire de om, nu poate fi rau. El pur si simplu este, chiar atunci cand, precum carnivorii se exprima in mod „criminal”.

    Dar – tocmai de aceea, animalul nu poate fi nici bun, pentru ca actioneaza in acelasi fel automat, nevinovat pentru ca ne-deliberat.

    Astfel, omul poate fi si sub-animalic, sa spun asa, dar poate fi si supra-animalic.

    Cruzimea libera a lui Jack Spintecatorul este vinovata, spre deosebire de cruzimea tigrului, nereflectata, potrivita naturii. Dar creatia muzicala a lui Mozart depasieste in complexitate si frumusete cele mai desavarsite triluri pe care vreo pasare le poate emite.

    Deci as reformula putin : animalul isi exprima natura in mod direct, nemediat, nereflectat, si este dincoace de bine si de rau. Cultura este mediere, cultivarea unor facultati, a intelectului si a vointei, care duce la formarea cunoasterii, a caracterului si produce ceea ce numim „civilizatie”. Deci – pentru a accepta sugestia dvs. : exista si un exercitiu cultural care apare ca fiind inferior animalitatii, datorita adeziunii la malefic, in special – lucru de care animalele sunt structural incapabile.

    Cultura, in concluzie, poate fi la randul ei sub-animalica sau supra-animalica, pe cand animalul este totdeauna natural, este ceea ce este, nu devine catre ceva „superior”, cre o forma superioara a constiintei de sine.

    Mein Kampf este un exemplu de cultura utilizare infra-umana, sub-animalica a facultatilor umane. Vinovatia este cu atat mai mare cu cat constiinta a fost mai constienta, ca sa zic asa, de problema.

    Spor !

  17. trebuie sa recunoasc, distictia pe care o faceti e justa. ma intreb doar daca aceasta izgonire din facultati – ca s-o numesc asa -, a animalului din om nu este un fel de Main Kampf al omului pentru animal…

    spor si dumneavoastra…

  18. Buna. am fost ocupat si nu am putut raspunde.

    Inteleg sugestia, dar o consiliere la moderatie si depasirea „primului impuls” nu poate sa duca tocmai la „un Mein Kampf al omului pentru animal”, desi formularea e frumoasa – cred insa ca e potrivita pentru un gnostic ce uraste propria carnalitate.

    Eu nu propun deci o „solutie finala”, o eliminare a animalului din om. In textul meu Sacrificiul, Legea si Exceptia, am formulat mai clar, impotriva lui Nietzsche ideea ca dorinta nu coincide cu libertatea. Deci eliberarea animalului din noi (al carui motor e dorinta) nu rezulta intr-un grad superior de libertate, ci intr-o aservire mai mare.

    Animalitatea are un rol arhitectonic bazal, energiile ei sunt vitale pentru a sustine suprastructurile spiritului. Ele nu trebuie smulse si sterilizate, ci trebuie reorientate ascendent. Nu cred deci ca o desangvinizare si o devitalizare ar rezolva ceva.

    Deci ideea de „depasire a animalitatii” ar trebui inteleasa hegelian : depasirea animalitatii cu tot cu ea. Ea trebuie transmutata cumva la un nivel superior, astfel ca „barbaria nemijlocita a carnii”, in sensul cel mai pozitiv, sa devina „barbarie mijlocita a spiritului”.

    Sper ca formularea e mai satisfacatoare acum.

    CEle bune !

  19. animalul e multumit acum de formularile la care s-a ajuns…

  20. Ce frumos!!!! „Animalitatea nu este ceva rau in sine: ea este buna din inceput” – se discuta despre bunatatea sau rautatea animalului inainte de a cerceta animalitatea animalului, daca o fi existand asa ceva! of, rigoare!!!!

  21. marghioltza,

    se discuta de fapt aplicabilitatea predicatului animalitatii la fiinta care este omul. aceasta a fost contestata.

    nu agreez aceasta heideggereala, cu fenomenul fenomenului si animalitatea animalitatii. cand aveti esential de spus, astept o contributie, nu o gesticulatie superior emfatica.

    nu mai invocati o intelepciune ascunsa, o directie privilegiata pe care de fapt nu o probati sau nu o urmati. aratati-mi ce nu am vazut si mai discutam.

    nu mai mimati deci rigoarea pana cand nu ii saturati criteriile.

    am justificat in text de ce „animalitatea e buna din inceput” – si asta este o determinatie a animalitatii animalului, adica a fiintei lui : aceasta bunatate, pe care Hegel o numeste Unschuldigkeit – deci nevinovatie – vine din caracterul constiintei animale de a nu fi scindata de legea morala, adica de cunoasterea bivalenta pe care numai omul, care a muscat din Pomul cunoasterii o detine: cunoasterea binelui si a raului.

    Esenta viului, pe de alta parte, este sistemul inchis, autoreflectat, capabil de auto-replicare. Dar viul in genere are o autoreplicare orizontala, adica pe linia genetica a speciei (spre deosebire de mineral care este corp, dar nu este organism, nu are nici reactie si nici reproductie).
    Abia omul, care nu paraseste acest liniament reproductiv genetic, deschide un nivel nou, al creatiei, oarecumva vertical, in planul spiritului (nu al biologiei).

    Astfel, omul este intotdeauna in elementul vietii, in procreatie, dar poate accede si la elementul spiritului, la creatie.

    In termenii lui Noica, viul simplu este deci doar o devenire intru devenire, pe cand viul uman poate castiga o devenire intru fiinta.

    Se mai poate aprofunda. Dar astept contributii esentiale de la dvs. , omul cu exigente radicale.

  22. Adica, animalul nu poate lua decizii cu privire la sine, nu poate fi nici asa si nici altfel, si din aceasta pricina el nu poate fi creator, adica nu poate sta si in altfel de raporturi cu sine. Pe cand celalalt al animalului (ca mi-e jena sa scriu om) are posibilitatea de a alege cum sa fie si mai ales poate face asta mediat prin sensurile pe care cultura i le pune la dispozitie. Pai daca, eu, celalalt al animalului, pot alege si pot infaptui ceea ce am ales, de ce sa aleg sa ma raportez la mine insumi si la „animalitate” prin acest sens de animal? Cu ce e mai justificat „animalul” decit, eu stiu, „mineralul” sau „vegetalul”? Omul e o vegetala bleumarine nu un animal rational. Dar probabil ca exigenta cu privire la temporalitatea propriei raportari la sine va este cu totul straina de vreme ce haladuiti printre nisipurile miscatoare ale unui hegelianism turbat! si ca sa ajungem si la radacina: de ce m-as raporta la animal ca fiind animal, si doar atat?
    Dar mi-e clar, Dv. va convine animalitatea din enorm de multe motive si mai ales acela al unei coerente discursive in care avem un „ce” in plus fata de animalitate, si anume creatia care infrunta animalitatea, o invinge, o depaseste, o suprima, o sublima prin creatie, ca si cum „animalitatea” n-ar fi suficient de sublima! Incercati o raportare la „animalitate” fara medierea realizata de acest sens (de animal) si veti vedea ca e destul de dificil sa mai spui ceva despre animalitate (cum ca ar fi buna sau rea, ca e reproductiva genetic pe orizontala, si ca, al naibi culme!, mai accede si la spiritualitate prin creatie, ca si cum spiritualitatea ar fi Binele in sine, prin care noi in sfarsit am fi asemenea Dumnezeului creator). Prezenta „animalului” v-ar deveni astfel suficient de stranie incit sa n-o mai etichetati cu usurinta si dexteritate pentru nevoile Dv. discursive.

    Daca Heidegger arunca cu orizontul temporalitatii peste definitiile umanului (stiti bine pe unde, nu mai dau trimiteri) cred c-o facea tocmai pentru a pune in discutie limitarea a ceea ce gandim noi prin uman, si sa incerce o altfel de gandire a umanului. Heiderâgâiala mea, incerca de asemenea o problematizare a „animalitatii” pe care o folosim cu prea mare usurinta fara sa mai si stim cu siguranta ceea ce este deocamdata, si dupa parerea mea, doar inca o sarcina! Dar stiu sigur ca un astfel de proiect: animalitatea ca sarcina nu are cum sa va priveasca!

  23. Marghioltza

    in primul rand pana cand nu raspunzi la cele 20 de puncte restante de la a caror clarificare ai dezertat, nu iti mai acord nici o secunda, pentru ca doar sofistii deschid mereu fronturi laterale atunci cand le este baricadata calea prin argumente.

    Acum, este vizibil ca esti nervos. Probabil de aceea nu ai citit mai nimic nu atentie, si recitzi din nou fragmente incoerent smulse din Heidegger.

    Asta se numeste Heidegereala. Cat despre degenerarea verbala la care te pretezi, te rog, nu insista.

    Acum ARGUMENTE:

    1. si mie mi-e jena sa zic om cand ma gandesc la manelisti de pilda. Dar sunt mandru sa spun om cand ma gandesc la Beethoven. Intelegi diferenta ? Vezi cat de jos, dar si cat de sus poate fi omul ?

    2. Noi avem chimie in noi (e.g. carbon). In somn, atat animalul cat si omul ating un prag vegetativ. Deasemenea, omul are un nivel pur animalic (aceleasi functii de relatie ca orice animal) dar are ceva mai mult.

    3. Trebuie sa intelegi ca aceasta scara functioneaza pe principiul contradictiei unilaterale : mineralul neaga vegetalul (adica nu il incape, nu-l cuprinde), vegetalul nu neaga mineralul. Vegetalul neaga animalul, animalul nu neaga vegetalul. animalul neaga omul, omul nu neaga animalul.

    4. animalitatea nu descrie omul, ci descrie deci numai o latura a umanitatii (daca ai ajuns la o revelatie personala conform careia omul nu ar fi tocmai om, contribuie cu ea la patrimoniul intelepciunii – pana atunci gesticulatia ta e cea a unui puber care a aflat ca Heidegger avea retineri la ideea de humanitas, dar nu stie detalii…).

    5. „omul e vegetala bleumarine nu animal rational”

    Data viitoare nu iti mai tolerez asemenea grozavisme – mai ales tinand cont ca ai dezertat de la disputa serioasa acum o luna, si ai lasat deschise lucruri grele. Daca vrei sa faci pe grozavul, ia greutatea conceptului asupra ta, aici nu e gara Costinesti sa te balacesti cu astfel de copilarii dadaiste !

    Eu nu am afirmat ca omul e „animal (doar) rational”. Asta o proiectezi tu via Heidegger, luptand in gol, cu umbre.

    Omul este o fiinta arhitectonica, ce are si inconstient, si imaginatie, si sensibilitate, si intelect. Asta rezulta din tot ce am scris pe acest blog, nu mai caricaturiza inutil.

    Am raspuns in decembrie la ideea heideggeriana preluata de tine ca omul ar fi un „ce” plus „ratiune”. Eu nu simplific lucrurile asa, cauta-ti alti adversari, si citeste atent raspunsurile pe care le concep, altfel nu are rost sa ti le mai ofer.

    6. „Ca si cum animalitatea nu ar fi suficient de sublima”.

    Da, un porc in cotetz e foarte sublim.

    Din nou :

    Daca ai stii definitia sublimului (forjata in Evul Mediu si implinita in idealismul german) ai stii de ce animalitatea nu poate fi „sublima” (ci cel mult frumoasa), dar nu am timp sa te alfabetizez.
    Vezi macar Critica facultatii de judecata si trage concluziile.

    7. „Incercati o raportare la “animalitate” fara medierea realizata de acest sens (de animal)”

    Incearca tu asta, ca numai tu stii ce ai in cap ! Ti-am mai spus : nu mai tine pentru tine toata intelepciunea asta, arata-ne si noua ce tot invoci, ce mistere ai elucidat. Pana una alta, animalitatea e animalitate, si eu am dat cateva determinatii accesibile.

    Daca ai altele – arata-le. Daca nu sunt bune ale mele – neaga-le. Dar nu iti aroga depasiri epocale pe care nu le poti explicita.

    8. „mai accede si la spiritualitate prin creatie, ca si cum spiritualitatea ar fi Binele in sine, prin care noi in sfarsit am fi asemenea Dumnezeului creator”

    Marghioltza, tu te joci, si nu te voi mai lua in serios.

    Cand ai vazut tu un purcel sa scrie Doktor Faustus? Sau o ratza sa compuna o simfonie ?
    tu esti complet orbit de patima polemica incat sa nu mai raspunzi de ce scrii ?

    Tu ai citit memoriile unui tantzar ? Ai intrat intr-o catedrala ridicata de niste canguri ?
    Termina cu puberalitatea asta nelinistita, stai joc, calmeaza-te si gandeste.

    EVIDENT ca, desi Beethoven mananca, transpira, doarme, face copii etc. la fel ca un animal, el a facut CEVA MAI MULT.

    UND NOCH ETWAS cum scrie Hegel.

    Acest ceva mai mult este tocmai CREATIA, calitativ diferita de procreatie (specifica si vegetalului, si animalului).

    Intradevar, este privilegiul regal al geniului de a aduce fiinta acolo unde nu era, fiind astfel un analogon prin participatie al Celui care a scos existentza din nimic.

    Ai inceput polemica aparand omul de „insulta” pe care i-as fi facut-o aratand ca el are o animalitate care trebuie depasita, si o termini patetic vorbind despre sublimul si stranietatea animalitatii. Hotaraste-te, nu fii un gica-contra de duzina.

    9. Ba da, proiectul meditarii asupra animalitatii ma priveste. Dar eu am gandit ceva despre ea, in ultimele 6 comentarii, tu inca esti in pragul mirarii – ce profunda o fi ea, animalitatea !!!

    si pana cand sa regandim noi doi sensul animalitatii, eu zic sa treci un pic prin Schelling, Hegel si Schopenhauer, sa vedem deocamdata ce s-a gandit, si apoi iti astept marea revolutie.

    CONCLUZIE :

    1. raspunzi la punctele restante din decembrie
    2. eviti cuvinte si expresii degradate
    3. ne indici clar ce stii tu exact incat sa negi ceea ce eu as fi gresit.

    Si atunci esti binevenit.

    Pana atunci : carantina.

  24. “Sensul existentei e altceva decat sensul valorii personale. Sensul existentei este desigur primul motor, altfel nimic nu ar mai avea…sens. Dar ca sa tematizezi sensul existentei trebuie sa iesi din micutzul eu si sa te confrunti cu ceea ce este obiectiv. Aproprierea a ceea ce este obiectiv iti poate crea satisfactii – dar maretia rezida in a urma ceea ce este adevarat sau bine chiar si atunci cand nu mai ai satisfactii personale. Dvs. riscati, punant aceste satisfactii in centrul fiintei, sa creditati un hedonism existential, care urmareste numai ceea ce ii convine sufletzelului, ceea ce-l SATISFACE.”

    1. Interesanta conditie pentru posibilitatea de a tematiza sensul existentei: iesirea din eu si confruntarea cu obiectivitatea lumii. Aici exprimarea Dv. mi se pare defectuoasa: cum s-ar putea iesi din Eu? Mai ales cind nu mai poti crede ca asa ceva, precum eul, ar avea o existenta reala, de entitate substantiala, nemuritoare. (De ce sa nu recunoasteam: conceptele de eu, subiect, subiectivitate sunt forjate in modernitate pe trunchiul prejudecatii milenare a sufletului nemuritor). Apoi, “apropierea a ceea ce este obiectiv” este posibil numai in masura in care acest orizont de sens “obiectivul” este tinut din capul locului nu numai ca valid, valabil, adevarat, ci si ca prioritar urgent. O fi insemnand asta matematica? Poate! Eu ma stradui sa investighez asta. Dumneavoastra spuneti insa ca obiectivul este din capul locului deja dat si infiintat, neavand nici cea mai mica indoiala cu privire la acest aspect. Drept sa spun, acest aspect mi se pare dezgustator pentru cineva precum sunteti dumneavoastra, adica cineva care se revendica insistent tocmai de la gandirea celui care a avut curajul sa introduca simtul istoric in filosofie, Hegel adica. Pentru mine este dezgustator sa continui sa afirmi ca obiectivul este obiectiv, fara ca acest concept de obiectiv sa fie tematizat ca atare, ca gand adica, si ca orice gand n-ar fi afectat de contingenta existentei celui care gandeste, sau ca gandul ar avea o existenta proprie, [niciodata investigata (nici macar de Kant: stiti bine ca acesta este reprosul sau intrebarea lui Heidegger: cum exista categoriile in eul transcendental)] care evolueaza indiferenta la vreun agent ganditor… . Cat priveste maretia, asa cum o definiti dumneavoastra, este superba: mai cer doar dreptul de a hotari pe cont propriu ceea ce este cu adevarat maret, spre exemplu: sa te trezesti in fiecare dimineata cu gandul ca daca Pamantul ar fi fost cu vreo zece kilometri mai departe de Soare existenta umanitatii nu ar fi fost posibila, si universul ca intreg n-ar fi pierdut nimic; mareata este atunci posibilitatea de admira gratia unei frunze, sublimul nimicului ei. Cat priveste “satisfactia” mi se pare ca ganditi insuficient asupra acestui concept. In felul in care l-am exprimat satisfactia privea deopotriva si o teorema matematica: si aici avem de a face cu un gen de “satisfactie”, si anume satisfacerea axiomelor. Si apoi intreb: pe dumneavoastra nu cumva va satisface Hegel si va face sa juisati in sarbatoarea gandirii? Si acum, intrand pe un alt teren: satisfactia este legata intotdeauna de o seductie valorica: Hegel va promite extrem de multe, si de aceea cititi mai curand Hegel decit Nietzsche, sau Frege mai mult decit Deleuze, si aceasta dincolo de incintarea care rezulta implicit din parcurgerea si intelegerea piramidei numita Stiinta Logicii. Dar a transforma parcurgerea Stiintei Logicii intr-un criteriu al puterii si al competentei gandirii… .

    “Domnule : nu intelegeti ca dvs. nu ati dovedit 1. ca filosofia nu ar avea legatura cu adevarul si ca 2. acesta ar fi doar apanajul stiintei. Tot faceti trimiteri esoterice: sa ne ocupam cu altceva. Cu ce anume, v-am intrebat? Precizati care-i sarcina filosofiei. Cum adica „ce-ar fi sa”… ? Asa vrem noi, azi dimineatza? Va rog sa fiti serios !”

    2. Domnule, dumneavoastra nu intelegeti ca tocmai “logica dovezii” este cea care l-a evacuat pe Dumnezeu din lume? De ce devine, la Kant, Dumnezeu un ideal, printre altele, al ratiunii pure? Kant si Hegel voiau sa recupereze avansul stiintei fata de metafizica si filosofie si sa faca filosofia sa fie stiintifica, la fel de stiintifica precum era stiinta matematica a naturii newtoniana. (Pina si Marx se voia pe atunci un fel de newton pentru socialului. S-a platit asta cu varf si indesat). Or, cum putea bunul Dumnezeu sa se coboare intr-atat incit sa devina fenomen si sa fie examinabil intr-o experienta obiectiva? Intelesul restrictiv al lucrului, al obiectului si conditiile de certitudine puse de Descartes sunt cele care in cele din urma au favorizat evacuarea divinului. Sa mai spun oare ca celelalte doua critici ale lui Kant incearca sa restabileasca cite ceva din socul reprezentat de critica ratiunii pure? Ca a doua critica postuleaza Idealul, iar noi trebuie sa ne comportam ca si cum acel ideal ar exista aievea pentru ca altfel legea n-ar putea avea autoritate?. Si ca in a treia critica mie mi s-a parut ca I. Kant aproape se roaga de artisti pentru ca acestia sa-i livreze un chip a lui Dumnezeu, pentru ca altfel legea morala ar fi lipsita de continut, adica ar fi precum conceptul fara intuitie? Si pentru ca tot imi cereti insistent sa va spun care este sarcina filosofiei: filosofia are ca sarcina seductia. Nu voi argumenta: logica argumentului nu mi se pare suficient de seducatoare.

    “Dixit !”

    3.Eeee, dixit! Spuneti dixit la o autoironie
    flagranta.

    “Polemica priveste filosofia, chiar daca noi nu suntem filosofi. Dar si polemica trebuie sa aiba reguli de adecvare, doar nu vorbim despre orice, ci despre ceva anume. Si ma intreb ce fel de polemica este aceea fara adevar? Confruntare stilistica? Cine scrie mai bine? Cine da citate mai multe? Cine are eul mai autentic? Ce aveti in vedere cu polemica? Nu vedeti ce absurd e sa polemizezi in afara unui orizont comun al adevarului ? Ce schimbam propozitii asa de dragul opozitiei? Suntem carcotasi sau cercetatori ? “

    4. Polemica, conform noii sarcini a filosofiei, are drept scop seductia. Dumneavostra deocamdata nu reusiti sa ma seduceti in asa fel incit sa accept sa privesc in directiile pe care Dv. le considerati nu numai prioritare si urgente, ba chiar demne de maretie sau chiar Maretul. Imi promiteti prea putin sau promiteti prea putin prin cele pe care le spuneti. Sau, altfel spus, “lucrurile la care as avea dreptul sa sper” care rezulta din cele pe care le afirmati imi par prea mici: imi promiteti adevarul, imi promiteti comunicarea si inteligibilul, imi promiteti cunoasterea absoluta si spiritul. As putea concede spunand ca polemica se duce intotdeauna cu privire la acele valori absolute pe care trebuie sa le mentinem din capul locului ca satisfacatoare.

    “Deci scopul era sa provocati mai multe dificultati. Prea crede tipul asta ca le stie pe toate. Asta pot sa inteleg, ar fi ceva maieutic, daca nu ar fi decat o joaca. Pentgru ca Socrate scoatea afirmatie prin intermediul negatiei, dar dvs. v-ati oprit in general la pozitii negative de pur refuz fara alternative clare. Din acest joc al negativului poate rezulta o elaborare, desigur – daca eu mi-am gandit propozitiile si sunt dispus sa le explicitez. Totusi, daca eu va inteleg, trebuie si dvs. sa ma intelegeti. Dupa ce stai cativa ani pe textele unor Deleuze sau Derrida, nu mai ai voluptatea ratacirii: ai voluptatea axialitatii. Din contra, eu am ajuns sa il iubesc pe …Frege ! Pot eu sa sper ca veti ajunge sa iubiti Critica ratiunii pure?”

    5. Ce treaba am eu cu sperantele Dv. private? Nu permit nimanui sa spere ceva pentru mine. As putea zice ca nici mie nu-mi permit deocamdata sa sper ceva pentru mine. Iar in ceea ce priveste iubirea mi-o voi rezerva pentru o femeie si nu mi-o voi irosi cu capodoperele incomprehensibilului de genul criticii ratiunii pure sau al stiintei logicii. Pentru acestea imi este suficient dispretul.

    “a) Nici un temei: anonimatul si marginalitatea nu sunt conditii suficiente ale libertatii si ale curajului. De cand anonimatul e un curaj? Curaj este sa iti asumi, in nomine proprio, adevarul pe care altii nu au curajul sa-l rosteasca. Deasemenea, exista marginali si anonimi care nu sunt nici liberi si nici curajosi, precum exista si nemarginali care sunt liberi, nu vad nici o stringenta. Din contra anonimatul va poate de-responsabiliza, pentru ca ce scrieti nu ramane in contul dvs. personal.”

    6. Cum ziceam adineaori, deocamdata nici mie nu-mi permit sa sper ceva pentru mine. Or, cred ca daca iti interzici sa mai speri ceva despre tine ai bune sanse de ati deveni anonim tie insati, chiar daca in fond ramai in interdictie sau cu interdictia. Si se pare ca nu ma insel deloc cu privire la seductie ca sarcina a filosofiei, iata o mostra chiar la Dv.: “Curaj este sa iti asumi, in nomine proprio, adevarul pe care altii nu au curajul sa-l rosteasca”. In ce consta seductia aici? In faptul definiti intr-un anume fel curajul, precum si in faptul ca investiti curajul cu un prestigiu valoric mare. De fapt curaj insemna pina la urma sa-ti devii anonim si straniu tie insuti nemailuind nimic ca fiind de la sine inteles (spun asta ca sa nu raman dator cu vreo seductie).
    “b) Afirmatia despre ridicolul Filosofiei Naturii a lui Hegel si Schelling vine din surse americane, de filosofie analitica (permiteti-mi sa ghicesc, din orizontul dvs. problematic : din cate pot eu deduce sunteti student la filosofie in Bucuresti, sau ati fost prin zona).”
    7. Iata din nou o mostra de seductie: incercarea de minimalizare a interlocutorului!. Dar ati ghicit bine, sunt student in anul trei la filosofie in Bucuresti. Acest fapt imi rapeste cu totul orice autoritate pentru cele pe care le spun: sunt inca imatur, n-am citit inca Stiinta Logicii si Critica ratiunii pure, si altele. Dar daca dumneavoastra va convine…fie!
    “Vreau doar sa va spun ca problemele de logica puse de mecanica cuantica, ale dualitatii subiect-obiect puse de Heisenberg, apar deja la Hegel si chiar daca efortul lui nu a fost integral retinut de paradigma dominanta, de aici rezulta un triumf al capacitatii predictive a filosofiei, si o libertate a gandului filosofic impotriva stiintei determinate pe care dvs. ar trebui sa o elogiati !”
    8. Nu. Si o sa va raspund cu felul in care i-a raspuns Kant lui Eberhard (apudd, M. Heidegger, Timpul imaginii lumii, Paideea, ’98, p. 131): este ilicit sa recunoasteti probleme de mecanica cuantica la Hegel, pentru ca puteti face asta numai in masura in care sunteti inzestrat cu elemente de metafizica cuantica ulterioare lui Hegel. (Kant raspundea lui Eberhard astfel: cum se face ca nu s-a vazut deja dinainte de aparitia CRP faptul ca filosofia lebniziana contine o critica a ratiunii, ci a putut fi vazuta o astfel de critica abia dupa ce critica ratiunii pure a fost pusa pe lume?)
    “Asadar – mai usor cu „demolarea” lui Hegel, pana cand nu ati traversat Stiinta logicii…”
    8. Inca o data, din respect pentru dumneavoastra, nu mai faceti afirmatii fara acoperire. Eu nu afirm nici ca am citit, nici ca n-am citit stiinta logicii. Dar dumneavoastra nu aveti de unde sti nici daca am facut-o nici daca n-am facut-o! Aaaa, ca se vede asta din modul meu de gandire? Pentru acest compliment v-am mai multumit deja. Cit priveste incercarea dumneavostra de a ma seduce sa citesc Filosofia Naturii a lui Hegel sau Schelling voi rezista cu incapatinare, si voi spune ca aceasta tentativa este nesatisfacatoare. Deci, nu vreau sa citesc aceste carti, mi-e de ajuns ca ati facut-o Dv.. De ce sa-mi mai irosesc si eu timpul?
    “Nu o voi neglija – tocmai aceasta este o problema asupra careia putem in fine gandi impreuna, si poate sa ne intelegem asupra unor puncte care nu apartin nici unuia dintre noi. Va recomand pentru elaborari asupra relatiei ARHETIPAL – CATEGORIAL textele mele despre Dialectica intelectului si a imaginatiei, cel despre Idolatria retoricii si inceputul celui despre Eliade (doar pentru nuantari care faciliteaza discutia).
    As mentiona si faptul ca existentialii lui Heidegger sunt astfel de structuri de comprehensiune ante-categoriala. Acum, acestea nu modifica structurile gandirii, ci modifica raportul la mundaneitate. Eu separ clar planul categorial de cel arhetipal sau existential. Ca sa fiu inteles: faptul ca potrivit legilor de structura ale inteligibilului 2 + 2 = 4, asta este un element imun la influenta existentialilor (de pilda grija nu poate modifica acest lucru – desi grija, ca raportare la cele ontice exista si are propria ei relevanta; la fel, arhetipul matern exista si este eficace, in sens jungian, fara ca acesta propozitie sa fie afectata). Altfel spus, exista, in arhitectonica fiintei umane un nivel Frege (i-as spune platonic), al inteligibilului, in care, cu expresia lui Wittgenstein, logica este das Gerust der Welt. Apoi exista un plan infra-intelectual, al existentialilor sau al arhetipurilor, care tin de un raport afectiv la lume, sau inconstient.”
    9. Foarte frumos, dar voi insista: vreau un exemplu concret de judecata in care sa-mi dovediti existenta, prezenta si activitatea acestor arhetipuri! Unde se afla arhetipul anima-animus in 2+2=4? (exagerez fireste in scop euristic!). Apoi, spuneti ca: “existentialii lui Heidegger sunt astfel de structuri de comprehensiune ante-categoriala” – sa inteleg de aici ca categoriile se mentin pe spezele existentialilor, ca sunt doar modificari ale existentialilor…ca existentialul inglobeaza categorialul ca o specie a sa?, altfel spus ce anume ganditi in acel ante din expresia ante-categorial cind va referiti la existentiali ?.
    “Dvs. nu trebuie sa va speriati ca existentialii sau arhetipurile „gandesc” in locul aperceptiei noastre. Noi suntem cumva determinati de aceste structuri pe care nu le-am decis (grija, vina, das Man-ul, sau arhetipul matern,patern, anima-animus), si ar fi un eroism van sa credem ca am scapat deja de ele. La fel, legile logicii sunt deja structurate inainte ca noi sa aparem pe scena. Dar asta nu inseamna o robie fatala.
    In toate cazurile, libertatea nu rezulta din negare si „ocolirea” acestor structuri obiective pe care noi nu le-am decis (sau limite deja puse), ci din depasirea lor cu tot cu ele – concept hegelian drag lui Noica, si reformulat in conceptul lui Liiceanu de libertate gravitationala. Impresia mea este ca dvs. doriti, negand aceste limite, sa obtineti direct o libertate negravitationala, una care nu are absolut nici o opreliste. Dar noi nu am evadat inca din chingile existentialilor, ale arhetipurilor sau din legile logicii. Insa libertatea este ceva ce se cere obtinut. Noi vrem amandoi libertate. Tot ce spun eu este ca libertatea nu este numai posibilitatea de a privi in alte directii, ci este efectul unui travaliu dificil, prin care noi apropriem sensul de fiinta al existentialilor, arhetipurilor sau logicii.
    Ce sens are deci sa aducem la aperceptie aceste structuri arhetipale sau existentiale? Tocmai eliberarea noastra: o necesitate obscura lucreaza in fiinta noastra. Aducerea ei la cunostinta ne elibereaza. Asta face Heidegger, pentru care iesirea din das Man-ul inautentic este o adevarata odisee, care debuteaza cu Ruf des Gewissens, trece la starea de hotarare anticipatoare, pentru a culmina cu venirea Sinelui catre Sine (paragraful 64 sau 65, nu mai tin minte exact – paragraful culminativ care este si cel mai hegelian – a se vedea Fenomenologia, capitolul final). Acelasi lucru cu Jung, individuatia era procesul prin care, aducand la constiinta actiunea inconstienta a arhetipurilor, noi puteam sa evitam actualizari defectuoase, maladive ale lor, pentru a avea o maturizare reusita, deci pentru a obtine libertatea”.
    10. Cam alambicata maniera de a argumeta definitia de scoala a libertatii ca necesitate inteleasa. Voi spune doar ca: de vreme ce necesitatea nu poate fi in nici un fel escamotata, si la fel limitele libertatii gravitationale, mi se pare ilicit sa le mai gandesc pe acestea ca necesitati obscure sau ca limite de vreme ce ele imi constituie libertatea. Dar se pare ca Dl. Liiceanu n-a avut urechi pentru o remarca a lui A. Dragomir si anume ca trebuie incercata o maniera de a exprima pozitiv libertatea si de a nu o mai concepe din perspectiva eliberarii. Catre ce poate fi depasita necesitatea? Cind intelegi necesitatea n- depasesti, ci doar cel mult o poti accepta, dar si aceasta in limitele cunoasterii… etc. Insa umbra sufletului intemnitat in corp se pare ca va mai dainui mult timp incolo. Prefer mai curand acceptiunea nietzscheana, si anume ca sufletul, constiinta sunt doar epifenomene ale corpului. Este scandalizanta, si de aceea are sarcina explicita de a regandi si sufletul si corpul…
    “Kant este mai riguros decat credeti. El spune ca desi antinomiile sunt probleme ale ratiunii teoretice pur, libertatea este o problema a ratiunii practice. Libertatea nu are nevoie sa fie argumentata, libertatea se produce efectiv ante-teoretic, fiind independenta fata de antitetica ratiunii pure… .“
    11a. Cu alte cuvinte actiunea, deci binele, nu are de-a face deloc cu adevarul si cunoasterea. Ele se pot desfasura si in absenta a ceea ce este adevarat de vreme ce actiunea poate realiza binele ante-teoretic. (Seductie: cea mai inalta actiune este pina la urma gandul! Cred ca nu avem alt mijloc de a actiona bine decit acela de a gandi bine iar o actiune se poate totusi desfasura numai in cadrul unei anticipatii.) Cum ramane atunci cu relatia adevar-cunoastere-libertate? Sa inteleg ca ratiunea practica nu are de a face cu adevarul, adica, mai pe scurt spus, ca binele nu are de a face cu adevarul? Sau, mai precis, poate: ca actiunea se poate lipsi de adevar de vreme ce ea poate infaptui binele? Sau poate ca totusi a doua critica nu sta sub semnul binelui, ci tot sub al adevarului: parca Noica spunea pe undeva ca de fapt a doua critica ar trebui intitulata Critica ratiunii Pure Practice, ceea ce ar insemna ca este vorba despre adevarul apriori al ratiunii practice, adica despre adevarul binelui!?!
    “devreme ce conexiunea cauzala este legea fenomenelor, libertatea este puterea de a initia o serie cauzala sau alta. Dar aceasta putere nu apartine conexiunii cauzale a fenomenelor – ea este o conditie de posibilitate a permutarii seriilor cauzale. Deci libertatea este transcendentala, adica apartine unei ordini doar inteligibile, care intra in fenomen, dar nu apartine fenomenului.”
    11b. Conexiunea cauzala este lege a fenomenelor doar pentru ca cauzalitatea este o categorie a intelectului, o functie a intelectului in judecati. Daca libertatea este puterea de a initia o serie cauzala atunci insemna ca eul transcendental este nu este supus seriilor cauzale in nici un fel…, altfel spus eul transcendental este un eu generic nemuritor nesupus conditionarilor cauzale…., etc,. (As putea continua cu artificiozitati de acest gen: ma impiedica insa ideea ca Kant le-a gandit pentru a salva libertatea si autonomia subiectului pentru ca fara aceasta nimeni nu ar mai putea fi considerat moral si nici o actiune n-ar mai putea fi etichetata ca intetionata si deci pedepsita.)
    “De pilda afirmati ca Binele nu ar fi o idee a ratiunii, precum cele trei (sufletul, lumea si Dumnezeu). De fapt chiar este o idee a ratiunii, dar a ratiunii practice.”
    11c. Intrebarea mea a fost: cum mai poate fi respectabila o critica care admite idealuri conducatoare ale criticii dar nu are structural posibilitatea de a le supune unui examen critic ? Nu sunt oare Adevarul, Binele si Frumosul idei ale ratiunii la fel de egale in rang cu ideea de suflet nemuritor, libertate si Dumnezeu?” Explicitez: specificati exact unde anume prin vreo Critica se pune sub semnul criticii adevarul? Adevarul ramane valoarea, idealul conducator al criticii fara ca acest ideal sa fi fost pus sub semnul intrebarii. Caci daca este Ideal al ratiunii, atunci este ideal pentru ca depaseste limitele unei experiente posibile. Iar daca depaseste limitile experientei posibile atunci s-ar putea sa fie la fel de gol precum sunt conceptele fara intuitii. Asta nu inlatura defel faptul ca adevarul ca ideal este constitutiv pentru critica, desi el ar trebui sa ramana doar regulativ.
    ”Nu totul e deja facut. Dar nu totul este la dispozitia noastra, pentru refacut. Exista limite obiective, structurale, pe care trebuie sa le depasim dar cu tot cu ele, si nu cu impresia ca totul e construct si deci apartine subiectivitatii mele (deci ca totul ar fi in capul meu)”.
    12. De acord. Cu precizarea ca nimic nu sta la dispozitia noastra pentru refacut. Repet: nimic nu este un construct al subiectivitatii: ceva poate fi construct doar in masura in care ar exista puterea de a infiinta ceva din nimic. Or, n-am afirmat in nici una din replicile schimbate vreo enormitate de genul ca un lucru este infiintat prin interpretarea “lucru”, ca realitatea este infiintata prin interpretarea “realitate”… daca s-ar petrece asa ceva atunci am avea intelect arhetipal, adica am infiinta lucrul atunci cind il gandim, reprezentam, interpretam. Tot ceea ce am incercat sa spun, dar se pare ca am facut-o impropriu, este ca interpretarea “realitate” este un orizont de acces pe care trebuie sa-l mentinem din capul locului ca valid pentru ca in intimitatea acestui orizont de acces sa putem obtine ceva de genul realului.
    “Dezamagitor nombrilismul copiloid al lui Nietzsche. Nu argument, numai epatare. Argumentul ad buricum: zei nu exista, pentru ca muschii mei vrea sa fiu si eu zeu. Pai cum sa fie Zeu cand nu s-a creat pe sine, ci a fost nascut – de altcineva- si va muri ca noi toti ! Cat bovarism in nietzsche, ma mir ca va impresioneaza asemenea propozitii sarlatanesti, de un voluntarism proiectiv minuscul.”
    13. Cu privire la voluntarismul proiectiv minuscul a lui Nietzsche: din nefericire Nietzsche in ciuda multor afirmatii splendide gandeste in continuare ca un crestin, chiar daca este ultimul dintre marii crestini. Si culmea, el ramine crestin tocmai datorita unui voluntarism proiectiv urias: cere ceea nici macar un zeu n-ar putea cere de la sine!
    ”Aici amestecati regnurile: arborele creste si moare. Formele intelectului nu prea: credeti ca acum 3000 de ani 2+2 faceau 5? Sau ca peste 3000 de anii teorema lui Pitagora va fi diferita, deoarece a imbatranit?”
    14. Multe specii de animale au disparut pina acum. Presupunand ca si omul ar dispare, universul ca intreg n-ar pierde nimic. Ce s-ar petrece atunci cu formele intelectului?
    “Deci: raspundeti: chiar nu vedeti nici o diferenta intre miscarea regnurilor si imobilitatea inteligibilului?”
    15. As putea raspunde daca mi-ar fi proprie intrebarea. Dar sunt atat de multe elemente greu de acceptat in aceasta intrebare incit nu stiu daca mi-ar deveni proprie vreodata. Ca de exemplu: intrebarea Dv. accepta implicit ca: exista regnuri, ca acestea sunt afectate de miscare, ca exista inteligibil, si ca acesta este imuabil, imobil, si ca in plus ar mai exista si o diferenta intre inteligibilul imuabil si o miscare a regnurilor.
    “in ce masura ordinea inteligibila dovedeste ordinea morala, eu nu am trecut asa repede de la una la alta. Pentru ca sub ordinea inteligibila („supralunara” cum ziceau frumos medievalii) exista si o dezordine a devenirii, si mai jos chiar un haos, pe care il putem atinge daca-l dorim. Iar ordinea morala tine de sens, nu de sintaxa. Greseala existentialistilor e ca dintr-o criza personala a sensului, ei se razbuna pe ordinea inteligibila, crezand ca printr-o calomniere, ea dispare. Eu privesc ordinea inteligibila ca pe un indiciu ca sensul merita sa fie cautat, nu ca pe o dovada peremptorie – pentru ca libertatea tine de o zona semantica, in care sensul individualitatii mele in aceasta ordine trebuie gasit, nu e gata facut”
    16. In sfarsit citeva randuri respirabile prin interogativitatea lor.
    “Cum puteti sa-l admirati pe Nietzsche care l-a opus pe Bizet lui Wagner, datorita unei nevroze strict personale?”
    17. Nietzsche l-a opus pe Bizet lui Wagner nu datorita unei nevroze personale, ci mai curand dintr-un capriciu polemic si deliberat jignitor. La un moment dat, foarte exact, Wagner a inceput sa-i miroase lui Nietzsche a crestin. Heidegger zicea mai mult chiar: ca rivalitatea dintre Nietzsche si Wagner ar putea deveni inteligibila ca necesitate a istoriei noastre (TIL, ed. cit., p. 60). Wagner prin Parsifal revine la nostalgia divinului, ceea ce lui Nietzsche i-a aparut ca o tradare a tuturor discutiilor pe care le-au avut impreuna, si mai ales ca o tradare a tragicului. In fine, pe scurt, Nietzsche merge la Bayruth, si i se pare ca Parsifal, duhneste de crestinism.
    “12. Noi suntem cei care depindem de interpretarile noastre prin intermediul carora ne “raportam” la ceva…ca ceva. De ce am privilegia interpretarea “realitate”, precum si toate sensurile prin care gandim ceva ca fiind real, in dauna altor interpretari ? si de ce, in consecinta, am aseza interpretarea “realitate” ca fiind temeiul tuturor celorlalte interpretari? Din nou : negati ceva fara sa aratati de ce, si cum stau lucrurile altfel. Desigur: de ce sa nu negam interpretarea bazata pe realitate, doar putem ! Putem insa doar in dictione, nu realiter. Care alte interpretari? Iar ma lasati in ceata. Va irita ca eu privilegiez interpretarea „realitatii” in dauna unor alte interpretari pe care nu le numiti. Eu spun doar ca, efectiv, nu ati construit dvs. totul, si lucrul insusi va limiteaza si interpretarea nu poate nega obiectivitatea datului. Am dat un exemplu realist.”
    18. O nuanta: nu interpretare bazata pe realitate, ci interpretarea “realitate” este asezata ca baza. Repet: am afirmat cumva ca prin interpretare este infiintat vreun lucru? Spun doar ca “obiectivitatea datului” este o interpretare prin care noi proiectam din capul locului ceva ca fiind dat obiectiv, si care reprezinta o cale de acces prin care “ne eliberam” catre aceasta “obiectivitate a datului”. Nu ma irita deloc faptul ca Dv. privilegiati interpretarea “realitate”: este dreptul oricui sa-si experimenteze lumea pe care o poate experimenta in lumina acelor orizonturi de sens pe care le accepta. Repet: nimeni nu construieste nimic, nimeni nu poate crea nimic pentru ca totul se desfasoara pe un teren infiintat deja, iar aceasta infiintare nu este opera a vreounui subiect, nici macar a unui subiect absolut: creatia este posibila doar ca alegere, constructia este posibila doar ca alegere; alegerea nu infiinteaza nimic, este mai curand o maniera de orientare a privirii prin decupajele realizate prin orizonturi de sens. (N-o sa va mai ascund faptul ca lucrez, ca sa spun asa, cu “jumatati de masura” pentru ca stiu ca ceea ce devine evident cuiva pe cont propriu, sau ca ceea ce invata cineva pe cont propriu, intrece intotdeauna in intensitate si ardoare ceea ce poate invata de la altii.)
    “Ati spus ca realitatea e un construct. Cine a construit-o : eu sau dvs.? Sau fiecare are realitatea lui proprie in cap? Eu cred ca, husserlian vorbind, exista structuri intentionale concordante care atesta structuri obiective invariante. Pornind de la ele noi variem interpretari, dar numai in limite prescrise de realul insusi.
    Da – causa sui, aplicata la ceva de ordin finit este o contradictie: autocreatia lui Nietzsche este o absurditate de acest ordin. Dar aplicata la ceva de ordin Infinit, ea exprima in limbajul nostru cauzal, caracterul singular al Zeului de a nu fi prin altul, ci de a fi numai prin sine – si asta nu e contradictoriu.”
    19. Am spus intr-adevar ca realitatea este un construct. Continui sa cred ca asa si este. Dar in timp ce eu zic ca realitatea este un construct, adica un orizont de sens afectat de contingenta si istoricitate, prin care alegem o maniera de a ne raporta la/intr-un “teren infiintat deja, si nu de catre noi insine”, Dv. considerati ca acest “teren neiinfiintat de noi insine” este datul obiectiv, structura obiectiva invarianta, realul insusi. Autocreatia lui Nietzsche este intr-adevar o absurditate prin aceea ca imagineaza o eterna reintoarcere ca manieră pentru ca vointa să se poata vrea pe sine ca voinţă. Altfel spus, Nietzsche intentioneaza un soi de autocreatie, dar constata totodata faptul ca asa ceva este imposibil, si de aceea imagineaza subterfugiul numit eterna reintoarcere.
    “Oricat am vrea noi, legea gravitatiei functioneaza, nu mai vorbiti despre decizie acolo unde noi nu decidem nimic. Fizica nu este filologie. Aici ne supunem obiectului ca sa-i descoperim proprietatile, nu inventam obiecte”
    20. Foarte exact: ne supunem la ceva ca fiind “obiect” ca sa descoperim ceva ca fiind “proprietati” – tocmai aceasta carenta de filologie (cum zice Nietzsche) face fizica nestiintifica. Nici o cunoastere nu este posibila fara proiectarea dinainte ori fara anticiparea realizata printr-un orizont al cautarii si cercetarii. Altminteri, si aceasta o spunea deja Aristotel, „nu se poate cunoaste daca nu cumva ceea ce este cautat a fost sau nu gasit”. Aici construim, inventam, suntem „creatori” putem varia interpretarile si de aceea aceste interpretari sunt si decizii.
    „DECI: CE E ADEVARUL DACA NU ESTE ADECVARE?”
    21. Eu ma intreb daca ne putem intreba asa: „ce este” in loc de “ce inseamna”? Ma mai intreb daca este prioritar sa ma intreb cu privire la ceva numit “adevar”? Ma intreb de asemenea daca nu cumva acceptand adevarul ca fiind adecvare ma situez din capul locului intr-o anumita situatie? Dar ca sa nu raman dator va voi livra definitia lui Heidegger: adevarul este faptul de a lasa sa fie fiintarea.
    “In fine, daca toate conceptele sunt atinse de istoricitate, si aceasta idee relativista e atinsa de istoricitate. Maine nu va mai fi valabila !”
    22. In sfarsit m-ati dat gata cu acest paradox al autoreferentialitatii: daca totul este relativ, atunci si afirmatia ca “totul este relativ” este relativa. Sunt de acord. Mai ramine sa vedem ce gandim prin afirmatia “totul este relativ”, si daca ceea ce gandim prin aceasta afirmatie nu este de asemenea afectat de relativitate. Poate ca tocmai faptul ca maine nu va mai fi valabila in acelasi fel afirmatia spune ceva despre istoricitatea conceptului. Poate ca istoricitate insemna libertatea de a intelege pina si “relativitatea” mai curnad asa decit altfel.
    “Cert este ca daca maine ar trebui sa sustinem fiecare o conferinta despre Asa grait-a Zarathustra si despre Stiinta logicii (doar sectiunea Calitate), eu as putea descrie in 8 ore, pe text, ce se petrece in ambele carti, cu derivari riguroase, pe cand dvs. ati putea vorbi despre Nietzsche, dar va asigur ca v-ati bloca in primele pagini din Stiinta logicii…. Nu are rost sa discut in gol, pentru ca stiu ca nu ati zabovit nici pe Kant, nici pe Hegel si lucrati cu o vulgata accesibila. Nu are rost sa ne mintim.”
    23. Ma simt umilit. Cita generozitate din partea Dv.!!! Ati reusit sa ma faceti sa-mi fie rusine de mine!
    “Citatul din Nietzsche este dezonorant: marele aristocrat inchipuit este un specialist in propria lui imagine, un specialist in marketing pe care il interesa cum sa dea bine pe scena. Nu intelegeti ca omul asta era o farsa patetica, pentru care totul tinea de autoetalare, profetul lui insusi, un narcisiac megaloman care calca pe adevar ca sa ii triumfe mustata artistica ! Ma simt insultat de ideea ca eu vreau sa scandalizez. Eu vreau sa scandalizez cand spun ca pisoarul este o prostie buna pentru anarhistii infantili, dar Kunst der Fugue este un monument al spiritului uman? Eu vreau sa scandalizez cand spun ca arta sau este destinala sau este capriciu? Eu sunt scandalizat de invazia poneilor rozosini cu zwastica ce se cred arta minunata, cand este deajuns sa privesti domul din Koln sa ti se inmoaie picioarele si sa te miri ca a fost posibil ca omul sa fi realizat asa ceva ! Eu scandalizez ca copiii care se intrec in traznai numai pentru a fi luati in seama, cand eu spun ca opera lui Wagner este una fatala, inspirata, care te inghite in oceanul ei de substanta fara sa vrei, oricat te-ai impotrivi? Va rog sa nu ma mai insultati comparandu-ma cu Nietzsche si cu copiii lui descreierati !”
    24. Din nou ma simt umilit. Halal orgoliu! Departe de mine gandul de a va compara cu Nietzsche!!! Dumneavostra sunteti noul Hegel. Ce spun eu, Hegel? Hegel a murit! Dumneavostra sunteti VLAD MURESAN!!!

  25. n-as vrea sa intru in polemica, nici nu intru, doar as pune o problema de principiu: ce are omul in plus fata de animal? in afara unor argumente metafizice si a unor functiuni pretinse, omul nu e radical diferit, nu are o dimensiune in plus, are doar o prelungire a dimensiunii de inceput. omul e un animal care e mai animal decat toate animalele, asa cum animalele sunt umane, dar mai putin. cu sau fara hegel, cam asta am vrut sa zic, spor in continuare.

  26. diferenta dintre noi si un cimpanzeu este mai mica decat diferenta dintre un cimpanzeu si o albina. rezulta ca suntem animale, logic vorbind… altfel albinatatea albinei ar fi mai diferita decat cimpanzeitatea cimpanzeului in raport cu umanitatea fata de cimpanzeu, deci umanitatea ar fi ca si concept al diferentei inutila. umanitatea nu sugereaza o diferenta eficienta in raport cu animalitatea diferitelor animale. daca ne-am intreba: cum arata o catedrala a cangurilor, vom gasi poate in mitea cangurului ceva care sa fie catedrala lui. daca catedrala e universala, se raporteaza la dumnezeu care este peste tot, catedrala e si in mintea cangurului

  27. Acum: sa nu trecem asa de usor peste asa-zisele argumente metafizice.

    In Analitica transcendentala, Kant arata ca specificul unei constiinte de sine de tip uman este capacitatea de a formula judecata „Eu gandesc”. Aceasta este o preconditie transcendentala fundamentala a oricarei experiente umane posibile. Animalul nu are aperceptie.

    DEasemenea Husserl arata ca eul transcendental nu este o parte a lumii (fizice sau biologice) ci un corelat al ei.

    Deci trebuie sa ne fie clara diferenta dintre empiric si transcendental: dintre ceea ce se petrece de fapt, si conditiile de posibilitate ale experientei care sunt in noi.

    Argumentul ca albina si cimpanzeul difera mai mult decat omul si cimpanzeul este o iluzie empirica: cromozomial vorbind pare sa fie asa.

    Cantitativ asa par sa stea lucrurile. Dar calitativ, poate esentiala este tocmai „mica diferenta”.

    Deoarece, nici albina, nici cimpanzeul nu au Eu transcendental, nu au functii judicative, deci nu au limbaj, si deci nici nu creeaza. Ele simt, e drept, ca si oamenii, dar mai obscur – deoarece la om pana si sentimentele au o componenta cognitiva.

    Asadar, diferenta nu e biologica (adica la nivelul taranei) ci e transcendentala (adica la nivelul suflului de viatza).

    Eu nu am cautat o catedrala in mintea cangurului, cine stie, sa o caute cine vrea si cum poate. Cand o gaseste, dati-mi un link. Pana una alta, eu am vizitat catedralele din Franta si acolo am vazut ce poate omul si nu pot cangurii.

    Desigur, Dumnezeu este pretutindeni si sunt sigur ca si animalele au raportul lor special cu Dumnezeu. DAR asta nu inseamna ca se raporteaza in mod egal, pe acelasi nivel ontologic, cu acelasi tip de acces metafizic.

    Omul este chip si asemanare – animalul si ingerii nu sunt !

  28. sa fim seriosi, si un iepure are o dinamica a reprezentarilor despre sine mai bogata decat un om, faptul ca omul poate duce pana acolo gandul in situatia de a pronunta „eu gandesc” – e o caricatura, acest moment de suprema constiinta nu spune nimic, e gol. gandirea nu e un proces diferit, in sensul substantei gandirii de ceea ce se petrece in creierul unui delfin, poate geometria gandirii ca sa spun asa difera. momentul eu gandesc are o istorie care trece dincolo de nasterea omului, intr-o forma de gol vital.

    in ce priveste eul transcedental, sigur ca discutia, purtata la nivelul asta, la care nu avem de fapt o reprezentare consistenta a procesului de reprezentare a cangurului, caci despre el vorbeam, deci nu putem spune cat de transcedentala este spaima lui, noi presupunem ca animalele sunt forme diminuate, paupere a ceea ce se petrece in noi la nivelul simtirii. e o eroare imensa. animalele au stari, procese de o complexitate si de o intensitate necunoscuta noua. de fapt animalele gandesc, daca vrem sa luam asa, pieptis, discutia, numai ca ele nu aleg in sine ceea ce face de fapt diferenta dintre noi si ele, adica plictisul.

    creierul de cangur e mai transcedental decat cel omenesc, daca am pune spaima si elanul care sunt in acel creier, daca le-am pune intr-un creier uman, ar exploda. daca am pune gandirea noastra, momentul de gandire intr-un creier de cangur, el ar muri de plictis. oamenii nu sunt animale care au o dimensiune in plus, eul transcedental, ci care au o dimensiune in minus, exact eul transcedental, care lipseste la oameni, evident, ar trebui doar un pic modificata, updatata definitia acestui eu…

    glumesc, m-am jucat un pic cu cuvintele, mie imi plac animalele, as vrea ca ele sa vorbeasca

  29. Ma bucur ca iubiti si cainii vagabonzi. Din pacate, ei nu vorbesc. Dar atentie ! Limba nu este ceva complet diferit de gandire ! Ei nu vorbesc PENTRU CA nu gandesc !

    Gandirea inseamna sa poti asocia doua concepte prin medierea verbului a fi : animalul vede un copac verde, dar omul poate spune : copacul este verde.

    Diferenta este imensa : prima este o intuitie, a doua este o judecata. Omul poate deci ajunge la general, nu este fixat pe particular. Omul accede prin gandire la universalii, deci la legi.

    Omul poate disocia mental subiectul „copac” de predicatul „verde”, le poate analiza separat. Apoi poate compune rationamente, pornind de la doua judecati. El poate face mai departe polisilogisme, inductii, transductii, analogii, calcule, ipoteze si verificari experimentale.

    Nici cangurul, nici iepurele nici simpaticul delfin nu ating acest nivel.

    Acum : as vrea sa nu terminati asa de repede cu „Eu gandesc” – el nu e culminatia gandirii, ci este conditia ei de posibilitate. Un computer calculeaza mai performant decat un om, dar nu gandeste tocmai pentru doar programatorul avea aperceptie, adica Eul constient ca el este centrul focal al diversului sensibil care i se prezinta.

    Mie imi plac discutiile, dar nu agreez eliminarea facila a unei astfel de probleme fara parcurgerea lui Kant sau a lui Husserl.

    „Eu gandesc : caricatura, acest moment de suprema constiinta nu spune nimic, e gol. gandirea nu e un proces diferit, in sensul substantei gandirii de ceea ce se petrece in creierul unui delfin”

    Momentul „eu gandesc ” e gol : tocmai asta este maretia omului. Spre deosebire de animale, fixate pe procesarea senzorialului concret, tintuite deci de concret si incapabile de abstract, omul poate IN PLUS sa intoarca gandirea din fiinta-pentru-altul a experientei in fiinta-pentru-sine a autoexperientei. Omul poate intoarce intentionalitatea dinspre perceptia exterioara a alteritatii inspre perceptia interioara a identitatii. Omul poate avea mai mult decat o senzatie sau alta : el se poate avea pe sine, ca tema, ca obiect al gandirii, tocmai cand ajunge sa spuna : Eu gandesc.

    Problema animalelor este deci ca au capul mereu plin cu altceva (cu senzatii) si nu pot accede printr-o ruptura de nivel la auto-constiinta. Imaginati-va un caine care se opreste din latratul furibund si spune : cine sunt eu ? Sau un tigru care, in timp ce sfasie o caprioara are un acces de luciditate si spune : Gandesc, deci exist. Sau un porc care se uita la cocina si i se face rusine de sine.
    Gandirea este fundamental diferita de asocierea reprezentarilor din creierul unui delfin. Gandirea era la baza un Eu constient de sinteza diversului in conformitate cu reguli structurale. Gandirea poate oferi, in plus fata de experienta si reprezentari, apodicticitate – in sensul ca ajunge la ea, o descopera (ceea ce animalul nu intelege ! sa vad un animal care intelege de ce 2 plus 2 fac 4 !)

    Cred ca intram, cu astfel de imagini, in imperiul desenelor animate.

    Apoi : argumentul cu spaima si elanul cangurului nu ating discutia, deoarece eu nu sustin ca animalele nu au STARI, deci ca nu simt – chiar intens raportul la lume. Dar de aici nu deriva ca ele gandesc:

    „De fapt animalele gandesc, numai ca ele nu aleg in sine ceea ce face de fapt diferenta dintre noi si ele, adica plictisul”

    Iarasi : nu explicati de ce si cum gandesc ele – ci spuneti tocmai ca nu avem acces la interiorul lor.

    Si din multiplele delimitari ale omului de animal retineti numai una, una „existentialista”.

    In realitate, plictisul nu e posibil fara judecata „Eu gandesc”, acea prin care eul uman se poseda pe sine ca tema sau obiect al gandirii. Astfel, eul poate devaloriza complet diversitatea lumii, si se poate retrage in sine, in timp ce campul constiintei se „goleste”, indiferent la orice reprezentari, devalorizate si ignorate. Doar un eu se poate plictisi. Pentru ca plicsitul este tocmai excesul si hibrisul ranite ale eului in raport cu lumea.

    Nu stiu cu ce ati masurat ca spaima cangurului ar fi mai mare decat spaima unui condamnat la moarte . Eu spun ca spaima creste cu cat spatiul cognitiv e mai mare : animalul nici macar nu stie exact de ce se teme. El e reflex .

    Afirmatia ca eul transcendental e ce avem noi in minus fata de animale este iresponsabila. ma intreb de ce va mai semnati ? Numele e eticheta aplicat unui Eu. Va irita ca aveti un Eu ? Ca sunteti o persoana, in loc sa fiti un Azorel ? Faceti o reclamatie, poate vi se schimba incadrarea ! Cum sa spuneti asa ceva, cand nu exista nimic din ce faceti intr-o zi care sa nu fie asociat cu invariantul transcendental care este centrul focal al tuturor experientelor noastre constient. Daca nu ati putea spune „eu gandesc” atunci ar exista in dvs. un divers pe care nimeni nu l-ar gandi ! ca intr-o camera de luat vederi, unde exista imagini, dar nu exista un eu care sa le gandeasca.

    Nu stiu gandirea cui anume l-ar plictisi pe cangur : a lui Euclid ? a lui Aristotel ? a lui Kant ? a lui Einstein ? A lui Leibniz ? Sau a lui Dostoievski ?

    Mofturos cangurul dvs.

    Pana una alta, puneti la un loc mecanica cuantica,teoria relativitatii, calcului infinitezimal, teoria multimilor, cibernetica etc. si vedeti ce nu pot sa faca animelele.

    Deasemenea, tot Eul transcendental este directorul libertatii – ceva ce animalele nu au. Pentru ca trebuie sa stii si sa vrei pentru a fi liber. Animalele au dorinta, dar nu au vointa !

    In fine, omul creeaza : aprofundati Kunst der Fugue, Mattheus Passion, Simfonia Alpilor, Tristan si Isolda, si mai vorbim apoi despre inferioritatea omului fata de animal. PrivitiCatedrala din Koln si nu o sa mai discutam despre catedrale ipotetice fantastice din capul vreunui cimpanzeu.

    m-am saturat de doctrine in care gansacul si purcelul sunt superiori lui Bach si lui Borges, intelegeti ?

    Azorel nu este Sfantul Toma. Sa terminam odata cu ideologia asta agrozootehnica ce detesta bipedul vertical si cerebral in favoarea patrupedului orizontal si stomacal.

    momentul eu gandesc are o istorie care trece dincolo de nasterea omului, intr-o forma de gol vital

  30. domnule Muresan, aveti o sarcina usor de indeplinit in aceasta discutie iar in treacat fie spus baza lecturilor mele, chiar si husserl, chiar si kant a fost definitiv zguduita de halucinogene in care – poate ca nu e adevarat, dar nu face obiectul discutiei aceasta – , arhitectura mentala am descoperit-o ca si ne-kantiana, ne-hussserliana. acesti indivizi isi foloseau o mica parte din creier pentru a da seama pentru o mica parte din ei, cu bravura, cu merite postume, cu ce vreti.

    mai este evident ca nu pot pune intr-o discutie la rascruce de alt subiect tot argumentul pe care il voi formula altundeva, dar ceea ce vrea sa zic, pana una alta, e ca gandirea ca atare e diferita de cea ce numim in mod civil, cotidian, omeneste gandire, aceea este doar o functie a gandirii, la moda ca sa zic asa.

    lucrurile pe care le-ati numit, nu combat impotriva lor, sunt valabile. intrebarea e: admiteti o semnificatie visului, care e ea, e la fel de complicata? si pisicile viseaza domnule Muresan, deci au eu transcedental. doar ca e in alta parte a creierului, ca sa zic asa.

    rusinea ori alte bazaconii omenesti sunt lucruri inutile, nu putem sa ne urmcam pe postament cu astfel de lucruri. in fata unui paun cu coada desfacuta, primitivului ii e rusine de sine, ca e om, ca nu are pene. deci rusinea nu e atingerea cu virtuozitatea a vreunei coarde cognitive. in acel moment, ceea ce se petrece in creierul paunului e gandire, ceea ce se petrece in creierul primitivului, e abandon.

    gandirea trebuie sa reflecte universul, sa puna lucrurile in ordine, sa fie o gandire a lumii – sau daca nu, nu e nimic decat insiruirea de imagini din orice creier de soarece.

    faptul ca maimutele nu au inferente, ca nu se recunoasc in oglinda etc, e foarte adevarat. problema e cand se ajunge la urmatoarea dilema: de ce sa le aibe? care e rostul acestor operatii? ne pregateste gandirea mai mult pentru viata? gandirea pe care o avem acum, ne ajuta sa ne ucidem in masa, sa ne curatam de noi. gandirea ne va ingropa, sunt functiuni in gandirea umana, drumuri care ne arunca in neant.

    micile frugalitati cerebrale ale cangurului, il salveaza de fiecare data. si da, ca sa va spun in mod sincer, as prefera sa fiu un leu in kenia decat un om. cred ca e mai frumos. nu tin la gandirea mea atat de mult. mai am si alte lucruri, domnule Muresan

    va salut, interesant la d-voastra pe blog

  31. gandirea, daca e reflexie, trebuie luata cu baza ei, adica ce duce pana in gandire, cotorul gandirii. si astfel, ca si reflexie, ceea ce numim gandire nu e decat un gen oniric compromis, insidios, care se suprapune peste functiunile noastre concrete, animalice.

    aceleasi straturi onirice le poti provoca si intr-un creier de animal, la alta latitudine. pisici pe LSD ati vazut? sunt pe youtube. ala e inceputul gandirii. nu eul transcedental al lui kant. Kant nu stia ca in creierul nostru e secrretat DMT. altfel isi incepea critica altfel sau facea o critica a gandirii impure.

    mai cred intr-adevar, ca si dumneavoastra, in om – desi ca sa spun cinsit, cred ca rad si vacile de noi, si ele sunt fericite ca nu sunt oameni, asa cum suntem si noi ca nu suntem vaci – vacile ne stiu firavi si cam idioti, fara blana si fara sa stim mirosul ierbii bune. noi luam in raport cu vacile aceleasi atitidini gresite pecum ni se par noua si vacile ca iau.

    deci cred in om, in sensul ca poate ca este o gandire de descoperit si noi am putea, mai degraba decat alte animale, descoperi-o. este undeva, dar nu o stie nimeni. salturile anatomice ale creierului sunt insa de mirare, lupta nu e data, dupa mine, cine stie ce se petrece cu vreo ciuperca halucinogena prin creierul uni cimpanzeu, ca ii trezeste vreo capacitate cerebrala de zece ori mai mare decat a omului. si sa vezi atunci ce vor rade maimutele de noi

    gandirea e o floare, un soi de orhidee pe care o purtam in creieri. un boschete de orhidee, si omul, cu mandria lui pentru gandirea care de fapt nu a facut decat sa spulbere splendori si sa dea seama de mizerie, omul e un boschetar.

    dincolo de ceea ce numiti gandire stau bunurile care va fac fericit sau nefericit domnule Muresan. gandirea nu e inca nimic din ce suntem, si sa recunoastem, in noi – gandirea e cea mai proasta dintre facultati

    deci gandirea e opusul gandirii.

  32. Pt. Marghioltza

    Aş vrea să indic, drept rezultate ale acestei polemici două retractări pe care le-aţi formulat pe parcursul dictuţiei. Aţi început negând că filosofia ar avea drept scop adevărul, dar aţi revenit contrazicându-vă. Apoi, aţi afirmat că realitatea este un construct, după care aţi ajuns să spuneţi că nimeni nu construieşte nimic. Pentru mine acestea sunt bunuri câştigate, oricâte nuanţe retorice aţi dori să mai adăugaţi. Acestea, pe lângă argumente pe care le-aţi eludat reprezintă limita poziţiei asumate de dvs.
    Deasemenea, dvs. aţi început discuţia, negând propoziţiile mele, după care, în faţa argumentelor aţi dezertat spunând ba că aveţi dreptul să priviţi în alte direcţii, sau că nu vă e proprie întrebarea etc. Acestea sunt mostre de sofism clar prin care nu faceţi decât să vă autoînşelaţi.
    De altfel, neseriozitatea dvs. este decisivă, când, convertiţi o neputinţă strict subiectivă într-un gest de superioritate prin care vă permiteţi să « dispreţuiţi » Critica Ratiunii Pure şi Stiinta Logicii (aici nu diferiti deloc de Florin Salam sau de ultrasii Stelei).

    Adevărul :

    1. Aţi ironizat pretenţia mea de a şti că « sarcina filosofiei ar fi contemplarea adevărului ». Nu şi pt. Dvs., care sugeraţi « Ce-ar fi să lăsăm ştiinţei sarcina asta a adevărului, şi să ne ocupăm cu altceva ».
    2. Apoi v-aţi contrazis flagrant : «de ce filosofia ar avea legătură cu adevărul ? tocmai că cu adevărul are cea mai mare legătură».

    Realitatea :

    1. întâi : “ca şi cum realitatea ar fi ceva dat, şi nu un construct stupid pornind de la un anume înţeles al lui rei) »
    2.Apoi, aţi întors-o : « nici un lucru nu depinde şi nici nu este înfiinţat prin vreo interpretare a noastră » (…) nimeni nu construieşte nimic, nimeni nu poate crea nimic, pentru că totul se desfăşoară pe un teren înfiinţat deja ».

    Acum voi trece la ultima dvs intervenţie.

    1. “cum s-ar putea iesi din Eu? Mai ales cind nu mai poti crede ca asa ceva, precum eul, ar avea o existenta reala, de entitate substantiala, nemuritoare”.

    Iar lucraţi cu o vulgata ieftină. Aflaţi că primul care a criticat paralogismul substanţialităţii subiectului a fost Kant. Deasemenea, nu puteţi vorbi de prejudecata nemuririi sufletului până când nu dovediţi mortalitatea lui.
    Deşi fenomenul se află în interiorul sferei de conştiinţă ca modalitate în care ceea ce este obiectiv apare, există accente intentionale prin care atenţia cade sau pe ceea ce este subiectiv în fenomen, sau pe ceea ce este obiectiv în fenomen. Asta înţeleg prin a ieşi din eu : a te concentra pe ceea ce, în tine, nu vine din tine şi nu îţi aparţine decât ca ex-perienţă (care vine tocmai de la limita, deci de la confruntarea eului cu ceea ce nu este el însuşi, dar îl limitează).

    2. „acest orizont de sens “obiectivul” este tinut din capul locului nu numai ca valid, valabil, adevarat, ci si ca prioritar urgent” „spuneti insa ca obiectivul este din capul locului deja dat si infiintat, neavand nici cea mai mica indoiala cu privire la acest aspect”.

    Domnule, acesta e un sofism al vulgatei şi heidegerelii. De fiecare dat. Obiectivul nu este obiectiv pentru că orizontul meu de sens îl ţine ca valid. Iarăşi vorbiţi ca şi cum validitatea a ceea ce nu este Eul este rezultatul Eului. Legea gravitaţiei este obiectivă pentru că Georgel nu poate comenta şi face pe grozavul – el va cădea cu siguranţă dacă se aruncă de pe bloc, şi Heidegger nu poate face nimic împotriva acestui fapt. Adevărul a cea ce se află opus mie, în afara mea, nu derivă din capul meu, sau al dvs. Există ceva în afara mea care nu are legătură cu interpretările mele. Dacă dvs. inventaţi o interpretare conform căreia dvs. sunteţi exceptat de la legea gravitaţiei, veţi vedea câtă putere au interpretările dvs. ! Da, nu am nici o îndoială că nu totul e în capul meu, că există ceva dat pe care nu am puterea să îl modific cu interpretările mele. De altfel, şi dvs. aţi recunoscut mai sus că „că totul se desfăşoară pe un teren înfiinţat deja », astfel că nu ştiu de ce mai stau de vorbă cu dvs. Când vă comportaţi sofistic, ca alba/neagra. Ori e , ori nu e. Odată spuneţi că totul e dat, apoi mă acuzaţi că eu cred că totul e dat. Clarificaţi-vă, nu vă jucaţi de-a polemica.

    3. „mi se pare dezgustator pentru cineva precum sunteti dumneavoastra, adica cineva care se revendica insistent tocmai de la gandirea celui care a avut curajul sa introduca simtul istoric in filosofie, Hegel adica”

    Acesta e o vulgată după Hegel, nu Hegel.Aflaţi că pe lângă faptul că a introdus istoria în logică, Hegel a introdus – recurent – şi logica în istorie, aceasta fiind o dubla mişcare, prin care accentul cade succesiv pe obiectiv şi pe subiectiv, pentru ca unitatea lor să fie văzută simultan, după parcurgerea de către gândire a ambelor laturi (istoric şi logic). Astfel, Hegel parcurge şi momentul sesizării a ceea ce este obiectiv dat, pentru a arăta cum noi însuşim în mod subiectiv ceea ce este dat. Însă, într-un al treilea moment este explicitat şi ceea ce, în modul aproprierii noastre diverse, subiective, aparţine, la o altă scară structurii obiectivului (care predetermină şi limitele de variaţie posibilă ale abordărilor subiective ale obiectivului, care devin o istorie prin care obiectivul se desfăşoară în diversitatea subiectivităţilor, fără a rămâne alienat în ele).

    4. „Pentru mine este dezgustator sa continui sa afirmi ca obiectivul este obiectiv, fara ca acest concept de obiectiv sa fie tematizat ca atare, ca gand adica, si ca orice gand n-ar fi afectat de contingenta existentei celui care gandeste”.

    Obiectivul e un gand care reflectă o structură rigidă ireductibilă la subiectivitatea mea. Subiectivul e un gand care reflectă o structură reductibilă la mine. De pildă spunem că e o părere subiectivă aceea că norii sunt frumoşi. Dar e o propoziţie justă aceea că apa are compoziîia apei este H2). Nu vedeţi nici o diferenţă? Totul e gând ? Totul e DOAR în capul nostru ? Toate gândurile au acelaşi raport cu ceea ce reflectă? Nu există nici un gând care să fie neafectat de existenţa celui care gândeşte ? De ce un fizician american şi unul joponez se înţeleg perfect, deşi au orgolii personale şi culturale, sunt în locuri diferite? Pentru că ecuaţiile funcţionează şi aplicaţiile au confirmări experimentale. Iar dvs. folosiţi rezultatele acestor gânduri tocmai pt că ele nu sunt afectate în conţinutul lor de existenţa celor care le gândesc.

    5. „Or, cum putea bunul Dumnezeu sa se coboare intr-atat incit sa devina fenomen si sa fie examinabil intr-o experienta obiectiva?”
    Noi nu discutăm aici cum l-a „izgonit” logica dovezii pe Dumnezeu din istorie. Asta e o discuţie subiectivă despre ce au avut oamenii chef să facă. Iată ce se întâmplă pentru că nu citiţi – şi nici nu vreţi să citiţi Kant şi Hegel, lucru vizibil de la o poştă, pentru că nivelul dvs. abordării e unul de manual, nu de text ! In Stiinţa logicii, la capitolul despre argumentul ontologic, Hegel atrage atenţia că Nedeterminatul nu poate fi tratat ca fenomen, şi că argumentul ontologic nu face deloc aşa ceva. Fenomenul ţine de conjuncţia intelectului cu intuiţia, argumentul ontologic nu presupune că totalitatea predicatelor poate fi dată în intuiţie. Va rog parcurgeţi textele invocate.

    6. Nu ati inteles nimic din distinctia făcută intre categorial şi arhetipal, dacă cereti un exemplu concret in care sa apară arhetipul anima-animus în judecata 2+2=4. Sunteti complet pe dinafară, şi nu mă mir, dacăc pentru dvs. logica este nerelevantă (deci nu o studiem), iar Eliade, Jung sunt la fel „nerelevanţi”. Acum : dacă sunt logician, nu vă convine. Dacă doresc să aduc discuţia pe terenul structurilor ne-intelectuale, dvs. eludaţi ignar autori de această anvergură probabil pentru că nu aveţi chef şi de ei, şi doar Nietzsche trebuie citit.
    Acum : tocmai că asta spuneam că acestea sunt planuri separate, şi că arhetipalul nu afectează categorialul. La Heidegger există tendinta de a deriva categorialul din existential, dar sunt limite serioase ale posibilităţii de a deriva categorialul din existential.
    Deci : existenţa unui complex matern la matematician nu afectează teoremele pe care acesta le foloseste. Cel mult, o conjunctură arhetipală şi existenţială poate favoriza alegerea unei preocupări, mai degrabă decât a alteia, dar sturcturile categoriale au o autonomie proprie. Aste era de inteles. Dacă aveti obiectii, trebuie să oferiti dvs. exemple despre cum Das Man-ul afectează calculul propozitional. Astept cu interes. Si vă rog, când aveţi rezultate solide, oferiţi-le domnului Mircea Dumitru să le evalueze.
    Trebuie să intelegeti, altfel spus, că ceea ce predă Mircea Dumitru nu derivă din ceea ce predă Gabriel Liiceanu: Frege nu derivă din Heidegger, logica nu derivă din existential. Si nu trebuie negat nici analitica transcendentală, nici analitica existenţială, ci trebuie sesizată unitatea lor arhitectonică, locul lor propriu, intr-o riguroasa topica transcendentală care să acorde fiecărei componente locul ei propriu, nu locul celeilalte.
    7. Nu mai insist. Mai faceti o improvizatie pe Kant, dar până când nu văd acolo conceptul în locul vulgatei, nu are rost să imi pierd timpul cu alfabetizări.
    Din faptul că libertatea este ante-teoretică, vreti să deduceţi ca acţiunea nu are legătură cu cunoaşterea, deci binele nu are legătură cu adevărul. Acest lucru este fals : şi la Kant, şi în sine. Pentru că aţi pierdut din vedere esenţa libertăţii, bivalenţa ei. Ea poate fi exercitată şi in conformitate cu binele, şi in conformitate cu răul. Deci libertatea are latitudinea să se eschiveze de la bine, asta e natura ei fracturată.
    Dar pentru ca acţiunea să urmeze binele, trebuie ca ea să cunoască binele. Libertatea are deci o structură cognitivă (ce spune Kant este că ea e independentă de argumentele noastre). Anselm numeste Libertas Major acea libertate care era cu tot cu adevărul, pe când libertas minos este dor libertatea de optiune, aflată inca in beznă, deci in afara adevărului, si de aceea deschisă inspre rău.

    8. Il acuzati pe Kant că are o critică, dar nu are o critică a adevărului, pe care il presupune din start. Foarte corect. Pentru că dacă eliminăm adevărul, nu mai există nici o critică posibilă (critică inseamnă tocmai separarea a ceea ce e corect de ceea ce e fals). Astfel, fără adevăr nu avem critică ci dogmatism compact şi orb. Numai dvs. vă permiteţi să trageti oamenii la răspundere pentru că nu inteleg bine, gresesc etc. si sa pretindeti că nu exista adevăr. Asta inseamnă să nu gandesti in timp ce vorbesti. Kant era lucid, stia ca nu exista critică in lipsa adevărului. Dvs. promiteti eliberarea de adevăr prin profunzime interogativă, dar va comportati ca si cum ati detine adevărul. Este un sofism banal. Fără adevăr, singura atitudine coerenta este tăcerea.
    9. Pentru a va demistifica sofistica pana la capat, va mai expun un paragraf ca sa vedeti cum procedati dvs. cand nu mai aveti răspuns. La intrebarea mea că „nu vedeti nici o diferenţă intre mişcarea regnurilor şi imobilitatea inteligibilului ?” Dvs. va eschivaţi cu aparenţa unei interogativităţi grave. Acesta intrebare nu va e proprie, spuneti !!! (ignoratio elenchi : aţi deschis discuţia răspundeţi, nu va fandosiţi ca o domnişoară, fiţi bărbat nu fugiţi de răspundere!)
    „sunt atat de multe elemente greu de acceptat in aceasta intrebare incit nu stiu daca mi-ar deveni proprie vreodata. Ca de exemplu: intrebarea Dv. accepta implicit ca: exista regnuri, ca acestea sunt afectate de miscare, ca exista inteligibil, si ca acesta este imuabil, imobil, si ca in plus ar mai exista si o diferenta intre inteligibilul imuabil si o miscare a regnurilor”
    Acum : dvs. ati enumerat regnurile, si acum jucaţi rolul scepticului, cum că rengurile ar fi adevăruri implicite. Domnule, m-am săturat de minciuna asta.
    Regurile există, consultaţi un manual nenorocit de biologie, vedeţi că un vegetal diferă de un animal, nu mai jucaţi teatrul celui profund care nu are dogme. Puneţi intelectul la contribuţie. Apoi: regnurile se mişcă. Si vegetalul moare, si animalul moare. Nu e clar ? Nu vă e clar ? Sunteti atât de dezorganizat mental să nu intelegeti asta, sau va jucati de-a polemica ?
    Comparaţi aceste structuri biochimice cu structurile inteligibile de tipul 2+2=4. V-am intrebat, dar ati evitat : propozitia asta imbatraneste ? Maine va fi diferită? Peste 200 de ani va da 5 ? Chiar dacă ar muri toti oamenii, propozitia asta va sta neclintită, chiar dacă nu va fi nimeni să o rostească, structura continutului exprimat astfel va rămane aceeasi. Asta este imobilitatea inteligibilului.
    Scepticismul dvs. absurd nu vede diferente intre un motan si aceasta propozitie. Ambele sunt la fel de trecătoare. Azorel este la fel de trecător ca si Teorema lui Pitagora. In lumea dvs. suprarealistă tringhiul, odată cu trecerea timpului devine patrulater, fiind relativ la epoca in care ne aflăm. Deasemenea, calcularea ariei depinde de omul care o gandeste. Aceeasi suprafata poate fi mai mica sau mai mare in functie de starea de spirit a celui care calculează. Etc. Ma opresc aici.
    9. Ajung la semnificaţia angajamentului dvs. „filosofic” :
    Ce este deci filosofia, dacă nu este căutarea adevărului ?
    „Filosofia are ca sarcina seductia. Nu voi argumenta: logica argumentului nu mi se pare suficient de seducatoare” (…) Polemica, conform noii sarcini a filosofiei, are drept scop seductia”
    Frumos. Am terminat cu argumentele, acum e timpul pentru dictatura bunului plac, dogmatismul descreierat al gustului. Fiecare face ce-i place, doar să seducă şi să aibă rating, să îl voteze toţi seduşii. Trebuie retorică, trebuie cumva ameţit publicul, această femeie proastă care nu are intelect, dar stă gură cască şi aşteaptă „filosoful” bine îmbrăcat să îl seducă.
    Folosiţi asta pentru paradigma feminină a auditoriului ! Bărbaţii ştiu logică, şi nu se uită la volănaşe şi farduri, ci la conţinut şi la bază.
    Este degradant să contrapui aşa ceva sarcinii veritative a filosofiei. De ce să seduci ? Ca să ai public? Să ieşi în evidenţă ? Cu ce să seduci ? Pictăm lucrurile cât mai excitant, să trezim interesul femeilor adormite? Nu vă daţi seama ce prostituare promovaţi ? Să facem totul pentru a spăla creierii auditoriului, să le zicem cât mai bine, aşa, cum vrea publicul, să ne pliăm pe capriciile lui, să-i dăm ce vrea el ca să fie sedus şi cucerit de farmecul nostru minunat. Să exersăm în oglindă, să stăpânim arta linguşelii, până când fraierii pică în plasă şi i-am sedus. ESTETISM DEGRADANT, lipsit de deminitatea gândirii. Nu e de mirare că el vine de la un om care se mândreşte că nu vrea să citească Hegel, Schelling şi Kant ! Perseveraţi ! Deveniţi un don juan al publicului, seduceţi tot ce mişcă ! Vă doresc exact ce vă doriţi şi dvs. !
    DAR ! Tocmai cel care vrea să seducă, acela nu va putea face asta, acela îşi va pierde frumuseţea, pentru că a pus manipularea gustului mai presus decât adevărul ! Problema este că există şi o seducţie a minciunii, şi o seducţie a adevărului, depinde pe care o folosiţi.
    Satisfacţia care provoacă seducţia este însă, în al doilea caz, reflexul întâlnirii adevărului, iar nu scopul gândirii. Gândirea care, prin munca ei sinceră atinge grade accesibile ale realului, oferă înţelegerea, iar seducţia este sefectul colateral al strălucirii proprii adevărului.
    Dar a pune seducţia ca principiu este un cec în alb pentru orice manipulare a papilelor gustative, oarbe şi subiective, pentru care nici nu are rost să faci un efort. Gâdilaţi dvs. poporul, înregimentaţi-vă în industria divertismentului care flatează masele, deoarece programul dvs. nu diferă decât gradual de manelizarea care reduce totul la seducerea publicului şi la rating, în locul gândirii aspre şi aride care nu linguşteşte ci spune adevărul cu preţul prăbuşirii rating-ului !
    Confundaţi negustorii cu Templul, asta faceţi !

  33. Vlad, îmi permit să te corectez în două locuri – singurele.
    Primul: animalele nu au dorinţă, ci pulsiuni. Dorinţa este infinită motiv pentru care nu se satisface printr-un obiect determinat, deci aparţine unui registru strict uman. Animalele nu dovedesc vreo lipsă de satisfacţie după ce nevoile biologice le-au fost rezolvate. Poate că există o reflexie sau o urmă – discutabilă – a dorinţei la animal într-un singur context: când se joacă.

    Doi: îi spui lui „marghiolitza” că singura atitudine coerentă în faţa lipsei adevărului este tăcerea. Nu poţi să vorbeşti despre coerenţă cuiva care nu crede în ea. Nu poţi decât să-l ignori, dacă e să fim noi coerenţi. Dacă angajezi astfel de polemici în care te vezi pus în situaţia de a alfabetiza literalmente oamenii este numai pentru a-i semnala omului care mai e – încă – vertebrat de o urmă de adevăr absurditatea la care se expune. Căci, în fond, pentru cel care rămâne fără adevăr şi alegerea tăcerii ţine şi ea tot de o atitudine coerentă. De fapt, orice ar face sau nu ar face acela care neagă existenţa adevărului cade sub predicatul coerenţei. Chiar existenţa lui, simpla lui prezenţă este tot o coerenţă. Şi suprimarea acestei prezenţe ar face incoerenţa să se comporte coerent.
    Pe scurt, incoerenţa factuală, care să nu ia act de existenţa coerenţei, falsitatea totală care să nu ia act de existenţa adevărului şi să nu cadă sub presiunea lui nu este posibilă, iar imposibilitatea ei este pecetluită şi sub raportul relaţiei sale cu Imposibilul ca Supradeterminare Suprainteligibilă.

  34. În sfârşit, mă corectez şi pe mine: Hegel mai are o referinţă la animalitate şi raportul său cu ceea ce îl depăşeşte – conştiinţa – într-un alt context decât jocul: atunci când animalul vine în contact cu moartea (unui semen sau a unui om) şi îşi proferează strigătul său nearticulat. E ca şi cum animalul intuieşte acel necunoscut fundamental care a cuprins pe cel odată viu şi ar striga într-o pură anticipaţie a acestui necunoscut.

    Pe moment nu-mi amintesc unde scrie Hegel asta.

  35. În sfârşit, închei cu adaosul că o totală lipsă a unei pozitivări coerente, chiar sub aspectul factualităţii pure, poate eventual să ne ademenească, dar într-o cheie de cu totul alt ordin în care nu mai intră în joc problema anarhiei sau a lipsei sensului, atunci când facem vorbire despre rădăcina Dumnezeirii. Adică despre factualitatea nemijlocirii pure ca anterioritate absolută a (ne)Începutului. Doar acolo am putea încerca să gândim vreun fel de a „scăpa” de „presiunea” de nesuportat pentru anarhiştii gândirii, a inteligibilului, a adevărului, a coerenţei. Dar asta înseamnă desfiinţarea absolută şi pentru noi, cred că nu greşesc, moartea spirituală.

    Dar, la bani mărunţi, şi ipoteza asta cade. Cât de anterior poate fi Dumnezeu Lui Însuşi pentru a nu vorbi decât de pura factualitate, atât timp cât această pură factualitate este ea însăşi prin simpla ei aflare deja luminată de Coerenţa Absolută? E şi aici, cred, incapacitatea noastră de a nu ne lăsa în voia logicii determinate în care să trebuiască să discernem între „momente” diferite ale Interiorităţii Absolute: ceva indistinct şi negenerat de vreo distincţie, APOI ceva în care să apară distincţia şi care e diferit de indistinctul originar. Însă în Dumnezeu nu există privaţie: deci distincţia este, într-un fel sau altul, în chiar sau prin chiar Indistinctul Însuşi: cu alte cuvinte, este Indistinctul Însuşi, de aceea doar El o dă, doar prin El ea poate fi avută şi ceva poate fi perceput, ceva poate avea vreo urmă de inteligibilitate.

    Mă opresc aici. E o explorare care se poate arăta confuză când e silită la limitele unei expuneri oarecum rapsodice, precum secţiunea de comentarii a unui blog.

  36. nu stiu ce e mai interesant: articolul sau comentariile :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s