Derrida şi deconstrucţia dreptului

            În Forţă de lege, Jacques Derrida aplică deconstrucţia în domeniul dreptului, deoarece majoritatea criticilor au sesizat că aici devine clară structura aberantă a destabilizării tuturor categorilor opozitive. Îmi propun să pun în evidenţă polemică limitele deconstrucţiei pe acest caz bine circumscris (dreptul) pentru oricine este dispus să urmarească liber şi atent aporiile discursului care vede pretutindeni aporii, maladie pe care aş diagnostica-o drept aporită cronică.

             Se poate aplica deconstrucţia la drept?
 
            Prima atitudine ar fi că deconstrucţia nu poate să întemeieze dreptatea, deoarece ea nu ar trebui să fie decât o permanentă destabilizare a noţiunilor polar opuse proprii metafizicii (cum este şi cea dintre dreptate şi nedreptate).
            De ce? Deoarece odată deblocat, mecanismul care suspendă opoziţiile trebuie să fie încoronat printr-o rejecţie logică obligatorie (nici, nici). Ea trebuie să nege totul, dar nu poate afirma nimic:
           „Boala deconstrucţiei, aceea de care ea suferă sau de care suferă cei pe care ea îi face să sufere, constă, poate tocmai în absenţa oricăror reguli, norme, criterii de distingere în chip neechivoc, între drept şi dreptate (s.n.)” .
            Dacă exigenţa unei libertăţi mai profunde decât cea autorizată printr-un edict pozitiv se revendica de la un drept natural, deci de la o libertate transcendentală în forma legii (Kant), libertate care precede formal şi material orice instituire pozitiv autorizată, deconstrucţia pretinde să suspende şi această distincţie întemeietoare pentru modernitate.
           „O interogare deconstructivă începe tocmai prin a destabiliza sau a complica opoziţia dintre nomos şi physis, altfel spus opoziţia dintre lege, convenţie, instituţie, pe de o parte, natură pe de altă parte, cu toate opoziţiile pe care ele le condiţionează, de exemplu aceea dintre dreptul pozitiv şi dreptul natural (diferanţa fiind tocmai deplasarea acestei logici opoziţionale); o interogare deconstructivă care începe, aşa cum s-a şi întâmplat, prin a destabiliza, a complica şi a readuce la paradoxurile ce le caracterizează nişte valori precum cele ale propriului şi ale proprietăţii, în toate registrele lor, cea a subiectului şi deci a subiectului responsabil, a subiectului de drept şi a subiectului etic, a persoanei juridice şi morale, a intenţionalităţii etc.” .
             Surprinzator: în loc ca subiectul liber şi responsabil sa fie axioma oricarei justiţii posibile, şi veritabil criteriu al unei ordini pozitive care participă la justiţie, deconstrucţia va chestiona şi acest pretins subiect liber şi responsabil. Totuşi: acest subiect nu este afirmat  (în jus naturalis) drept baza fermă a dreptului decât pentru a fi sever controlat şi evaluat cu privire la gradul de conştiinţă şi de voinţă al exercitării acestei libertăţi care întemeiază responsabilitatea.
             Dacă libertatea voinţei şi cunoaşterea intelectului sunt condiţiile transcendentale ale oricarui raport posibil la lege (singurele care justifică instituţia sancţiunii, ca răspundere pentru fapta liber consimţită), atunci excepţiile de neîntrunire a exerciţiului cumulat al voinţei cu intelectul (care produc gradele variate ale intenţiei şi culpei), deci – sintetic- exerciţiul conştient şi consimţit – ergo responsabil al faptei, exclud sau suspendă pedeapsa (formele impunităţii). Altfel spus: acestea trebuie acceptate postulativ pentru a fi doar apoi limitate sub forma diverselor grade de incapacităţi juridice. 

             Agnosticism juridic abdicativ
 
            Derrida nu oferă un  răspuns direct la suspiciunile celor care se întreabă ce mai ramâne posibil şi realizabil în termenii dreptăţii după suspendarea tocmai a distincţiei dintre dreptate şi nedreptate. De fapt el se retrage permanent, în numele unei tot mai ascunse profunzimi, pretins inaccesibile celor care mai lucrează încă într-o logică binară:
            „La aceste întrebări, puse în această formă („sau, sau”, „da sau nu”) nu voi putea să dau nici un fel de raspuns” . Sau „mă pregătesc sa demonstrez că nu se poate vorbi direct despre dreptate, că dreptatea nu poate fi tematizată sau obiectivată, că nu se poate spune asta e drept şi încă şi mai puţin eu sunt drept fără a trada pe loc, prin chiar acest fapt dreptatea, chiar daca nu şi dreptul” .
             Prin urmare, dreptatea este atât de transcendentă, absconsă şi inaccesibilă, încât tocmai pretenţia de a o aduce (chiar şi punctual) în lume, deci de a o determina (măcar într-un singur caz local), ar fi cu necesitate o apriorică trădare a ei. Numesc această doctrină agnosticism juridic abdicativ.
             1. Derrida amestecă aici dreptul cu etica: nimeni nu va spune până la capăt „eu sunt drept”, într-un mod global. O conştiinţă elementară a finitudinii va preveni mereu prezumţia unei autojustificări complete: şi aceasta este prima lecţie a oricărei ontologii. Dar asta nu înseamnă că, în contexte determinate, eu nu pot fi drept în judecarea unei situaţii – mai ales când aplic criterii obiective, şi nu caut o îndreptaţtire egologică de sine.
             2. Una este să spui că tu nu eşti identic cu dreptatea, şi alta este pretenţia mult mai lucidă şi în orice caz moderatş ca aici şi acum, tu poţi actualiza dreptatea printr-un calcul riguros, şi respectând o procedură obiectivă (în loc sa ramâi paralizat, din exces de „profunzime interogativă” într-un steril agnosticism etic, ce nu mai sesizează forţa si evidenţa lucrării răului radical în lume).         

             Simplu spus: faptul că eu nu sunt în mine însumi drept, în calitate de fiinţă finită, deci decalată şi fiinţial profund îndatorată unei „dreptăţi infinite”  – asta nu este suficient pentru a fonda teza unei imposibilităţi a dreptăţii de a se actualiza, punctual şi prin mine, eventual, în situaţii locale determinate. Tocmai pentru că eu nu sunt coincident dreptatea – deci nu sunt automat îndreptăţit, mă face să pot experimenta intersecţii punctuale cu dreptatea. Astfel eventuala mea dreptate este doar participaţia mea la o dreptate obiectivă care transcende eul meu failibil.
 
            Geneza hermeneutică a dreptului
  
           Urmează apoi unele considerăţii dezvoltate în trena doctrinei excepţiei a lui Carl Schmitt, integrată aici procesului mai amplu al deconstrucţiei dreptului.
           „Însaşi apariţia ca atare a justiţiei şi a dreptului, momentul justificator al dreptului implică o forţă performativă, (…) el întreţine cu ceea ce numim forţă, putere, violenţă o relaţie lănuntrică complexă” .
           Acest lucru era deja clar: a asuma, cum fac modernii, că dreptul natural (invizibil dar inteligibil) judecă orice drept pozitiv posibil este totuna cu a asuma faptul că orice instaurare pozitivă (executată cel mai adesea prin violenţă) utilizează o hermeneutică prealabilă prin care îşi justifică această violenţă. Dar asta nu tranşează între justificări aberante şi eventuale justificări rezonabile întemeiate pe postulatul ineliminabil al libertăţii.
             Caracterul nedeterminat al deciziei (analog caracterului nedeterminat al excepţiei la Schmitt) presupune că este în puterea exclusivă a deciziei de a întemeia orice sistem al dreptăţii posibile: că tocmai decizia impune categoriile justului şi injustului. Se pierde, ca şi la Schmitt din vedere că decizia nu inventează niciodată ideea (idealul) dreptăţii, ci doar îl actualizează, îl determină variabil, revendicându-se însă întotdeauna din el.
            Altfel spus: există nenumărate decizii. Dintre acestea, unele decid asupra instaurării pozitive a dreptului. Ele nu instaurează deloc idealul dreptăţii, ci – ca decizii asupra dreptului – ele se revendică totdeauna, implicit, tocmai de la un ideal de dreptate : tocmai prin asta diferă o decizie de o instaurare a autorităţii faţă de o decizie de alt fel.
             Decizia asupra dreptului se naşte tocmai din credinţa prealabilă într-un ideal de dreptate, pe care aceasta încearcă să îl transcrie şi să îl facă efectiv în lume, prin articularea unui mecanism procedural de distribuire concretă a justiţiei.
              Prin urmare, decizia nu este atât de originară cum pare: decizia nu este un act mistic, ea se revendică de la un act „mistic”, de la un ideal de justiţie, întotdeauna presupus ca şi condiţie de posibilitate a definibilităţii unui sistem de opoziţii de tip just-injust.
             Acesta este punctul nevralgic: originea „decizionistă” a autorităţii, crede Derrida, nu se sprijină decât pe sine. Dar dacă, aşa cum trebuie insistat, decizia depinde de un ideal de dreptate mai adânc, cel care comandă şi face posibilă chiar pretenţia de a decide instaurativ asupra categoriilor de legal sau ilegal, atunci înseamnă că decizia (care fondează o distincţie deteminată între legal si ilegal), deşi nu este, în momentul formulării ei nici legala şi nici ilegala, totuşi, ea nu evoluează în vid, ea nu este absolut demiurgică: chiar posibilitatea unei decizii care vrea să determine în lume un sistem de diferenţe între legal şi ilegal rezultă din raportarea la un ideal prealabil de dreptate.
 
             Derrida abdică de la deconstrucţie 

             Derrida insistă pe diferenţa dintre drept (întemeiat prin decizie) şi o dreptate originară despre care crede însă că este infinită, absconsă şi nedeterminată.  Dar ea conţine totuşi prin simplul fapt că este dreptate (mai degrabă decât nedreptate) ideea unei bivalenţe ineliminabile, principiul unor criterii de distinctibilitate între un legal şi un ilegal pozitiv.
             Observaţi: deconstrucţia ar fi destabilizarea opoziţiilor. Dar când vorbeşte de drept, Derrida destituie opoziţiile dreptului pozitiv, determinat, numai pentru a reafirma o altă structură opozitorie, fie ea aşezată la un metanivel. Prin urmare îşi trădează metoda, devine metafizic, pentru a putea pune totuşi ceva în locul dreptului binar tocmai suspendat. Pentru a-şi salva deconstrucţia, Derrida o abandonează !
  
            Dreptul şi dreptatea

            Derrida distinge între dreptate şi drept. Aceasta nu este, desigur, o distincţie nouă. În Evul Mediu ea era făcută implicit atunci când se diferenţia Legea divină de legea pozitivă, considerându-se că legea pozitivă poate sau nu să fie conformă cu Legea divină, al cărei reflex imanent era legea naturală . De aici caracterul „subversiv” al creştinismului în raport cu diverse orânduiri pozitive tiranice. Deconstrucţia, care suprimă opoziţia dintre un drept pozitiv şi unul natural, suprimă totodată atât dreptul cât şi criteriul libertăţii originare de a judeca orânduiri pozitive derivate.
            1. Dreptul ar fi deci deconstructibil, deoarece el este întemeiat, „construit pe straturi textuale interpretabile” şi pentru că, prin definiţie „temeiul său ultim este neîntemeiat”. Urmarea acestei distincţii dintre dreptate şi drept este pentru Derrida aceea că dreptul este „construibil”. Prin urmare, el este – tocmai de aceea – deconstructibil. Dreptul ar exceda opoziţia dintre convenţie şi natură (prin urmare diferenţa dintre dreptul natural şi cel pozitiv). Acest lucru nu e grav: tocmai deconstruirea dreptului (diluare a opoziţiilor lui constituite) este temeiul oricărui progres care sesizează distincţii mai profunde şi mai juste !
             2. Dreptatea însă „dacă aşa ceva există, în afara dreptului sau mai presus de acesta, nu este deconstruibilă” (pg. 42). Ea este: „infinită, incalculabilă, nesupusă regulii, străină simetriei, eterogenă şi heterotropă” (pg. 48).  Precizare corectă, care este însă anulată imediat prin propoziţia: „Deconstrucţia este dreptatea însăşi” (pg. 43).
               Derrida analoghează Dreptatea cu ceea ce Levinas numea „drept infinit” pe care „celălalt” îl are, sau „întinderea dreptului celuilalt” – un „drept practic infinit” (pg. 48). (Iată o susţinere complet falsă şi neîntemeiată. Nici o lege a ospitalităţii nu cere să te predai integral celuilalt, până la absurd. Celalalt nu are drepturi asupra ta – tu faci o graţie atunci când eşti „ospitalier”). Levinas confundă eticist pe Celălalt vertical cu celălalt orizontal, sau operează o proasta lectură edulcorată a  poruncii iubirii aproapelui.  El obţine astfel un raport exorbitant lipsit de orice justificare.
              Echitatea nu ar fi proporţie, ci „disimetria absolută” – Iarăşi fals. Postmodernii ar face orice numai să spună ceva nou: anume că justiţia nu are spadă (id est disociere) şi nu are balanţă (id est calcul si simetrie). Însă doar raportul lui lui Iov cu Yahweh sau a lui Avraam fata de porunca lui Yahweh de a-l ucide pe Isaac are natura unei supraraţionalităţi a Legii, ca disimetrie absolută între Creator şi creatura, între olar şi vas. Dar niciodată între oameni, pe orizontală. Levinas şi Derrida nu fac decât o proasta teologie, în care ceea ce revenea lui Dumnezeu este ataşat omului – cu condiţia să fie „celalalt”. Derrida confundă aici un efect posibil al dreptăţii asupra dreptului, sau actualizarea dreptăţii în interiorul sau împotriva dreptului, cu însăşi dreptatea.
             Supoziţia esenţială este deci că dreptatea este aporetică, ea este imposibilă, iar dreptul care decide într-un caz sau altul nu este niciodată dreptatea. Scenariu kafkian, în care dreptatea era transcendenta nivelurilor Legii. Se presupune, pe baza unei distincţii încă nesuficient explicitate (dreptatea nu este dreptul) că dreptatea (decretată ca imposibilă) nu are absolut nimic cu dreptul real. Dreptul real apare aici ca fiind construit, deci complet deconstructibil. Dar, ce ignoră Derrida este că orice drept pozitiv (dar şi orice decizie) din totalitatea variaţiilor istorice, este precondiţionat de aceste categorii (supoziţia unui subiect liber, diferenţa bun/rău, legal/ilegal etc.). Oricât de diferite actualizări ale acestor categorii am avea, structura instituţiilor juridice elementare este comună. Altfel spus: decizia nu face decât să dea o materie sau alta formei dreptăţii.

             Indecidabilitate patetico-demagogică

             Clamarea indecidabilităţii este iarăşi o supralicitare. Eu – când apar un copil mic de agresiunea unui pedofil, nu parcurg momente deliberative de „suspendare” a dreptului şi nu sunt măcinat de scrupule angoasate: pur şi simplu evit spontan o crimă mizerabilă. La fel când protejez o femeie de un viol ordinar. Suntem, naturaliter, dogmatici în comunitatea de ofensă. Dreptatea în virtutea căreia acţionăm nu este aproape niciodata prescrisă cu dreptul pozitiv, ci ea este răspunsul la un apel stringent al dreptului natural. Şi chiar atunci când dreptul pozitiv este restrictiv cu şi opus dreptului natural (e.g cazul Antigonei, a cărei revoltă venea dintr-o lege interioară divină înpotriva legii exterioare civile reprezentate de Creon). Antigona nu suspendă în bloc dreptul natural şi dreptul pozitiv, ci suspendă dreptul pozitiv uman în numele dreptului natural divin, fapta foarte diferita de „deconstrucţie”.

             Această suspendare a dreptului, ar fi exigenţa unui surplus de dreptate izvorât din „experienţa unei inadecvări sau a unei incalculabile disproporţii”. Forţa şi motivaţia deconstrucţiei vin dintr-un „apel mereu neîmplinit, aflat mai presus de determinaţiile date a ceea ce poartă, în contexte determinate, numele de dreptate, de posibilitate a dreptăţii”.
            Este un apel la o transcendere sau a unei dreptăţi (prea) limitat întrupate în drept, sau a unei nedreptăţi ascunse sub dreptul pozitiv. Dar către ce? Şi în vederea a ce?
             Simpla dubitaţie are virtutea de a bloca nedreptăţi ignorate. Dar care este soluţia? Dacă dreptatea e „incalculabilă, inefabilă”, blocăm simultan şi opere de dreptate particulară, nu numai nedreptăţi.

            Suspendând criteriile, ramânem suspendaţi asupra calvarului lumii şi nu mai putem decide, totul e indecidabil, nu mai putem face absolut nimic, şi rămânem paralizaţi într-o indecidabilitate patetică şi demagogică, deoarece am „deconstruit” dreptul, singura pârghie prin care dreptatea, atunci când nu se revelează prin Graţie, poate intra în lume.

             Falsa aporie a reinventarii legii
 
          „Pentru ca o decizie să fie cu adevarat dreaptă şi responsabilă, trebuie ca în momentul ei propriu, dacă există vreunul ea să fie deopotrivă reglementată şi fără regulă, păstrătoare a legii şi suficient de distructivă sau de suspensivă faţă de lege pentru a fi capabilă, de fiecare dată, s-o reinventeze, s-o rejustifice” (pg. 50).

            Fiecare caz ar fi „cu totul altul”, unic, irepetabil, şi el cere „o decizie diferită, o interpretare absolut unică pe care nici o regulă existentă şi codificată nu poate şi nu trebuie în nici un caz să o garanteze” (pg. 50).
            Astfel, aporia spune:
 a)  sau judecatorul e o „maşină de calculat”, ce reiterează mecanic actele de judecată (deci nu este „total drept, liber, responsabil”).
 b) sau el judecă „improvizând în afara oricarei reguli” ori suspendând decizia în indecidabil (nefiind nici acum drept, liber şi responsabil” 

            Fals !

           Acest pasaj este înalt revelatoriu pentru vanitatea şi inutilitatea enorm dilatată a exigenţelor deconstructive. El nu spune altceva, ca să ofer o simplă analogie, decât că pentru ca roata să meargă, trebuie ca noi să o reinventăm în fiecare moment !
           Pe de alta parte, ea mai spune adevarul profund că judecatorul nu trebuie să doarmă atunci când aplică legea… Ceea ce ni se oferă sunt nişte adevarate „instrucţiuni pentru judecatorul începător”, care trebuie, desigur, să fie foarte atent atunci când subsumează cazul particular unei legi generale.

             De la aceste considerente de bun simţ pleonastic, se trece însă la adevarate pretenţii cosmogonice, prin care judecatorul zeificat, aşezat între o dreptate prea absconsă şi o lume prea clară, trebuie să distrugă şi să recreeze permanent dreptul, pentru a dovedi scepticilor că el nu este o simplă maşină de calcul care aplică reţete unor situaţii monadice. Orice judecator poate infirma aceste pretenţii.

             Problema acestui psihilogism praxiologic  poate fi infirmată astfel: fie un judecator plictisit. Fie, deasemenea, un judecator înflăcărat. Amândoi judecă acelaşi caz (e.g o crimă), şi conform aceleiaşi legi (e.g. Codul penal).
              Primul, rutinat, identificăa rapid faptul căa sunt întrunite cumulativ condiţtiile constitutive infracţtiunii de omucidere. El reţine, mecanic, agravantele evidente (e.g. victima era gravidă, omorul a fost săavârşit cu cruzime). Verdictul este rezultatul unui calcul.
             Al doilea, pătruns de misiunea lui infinită, porneşte de la o severă chestionare a opoziţiei binare dintre infracţiunea de omucidere şi traversarea străzii printr-un loc marcat. El suspendă supozitia dogmatică potrivit căreia infracţiunea de omucidere ar fi ilegală şi traversarea regulamentară a străzii ar fi legală.

            Dreptatea este transcendenta acestei opoziţii moştenite dintr-o tradiţie a omului alb, mascul, adult. Într-un al doilea moment, după ce a devenit clar că el nu poate aplica impersonal această lege, el ajunge totuşi, într-un al doilea moment, să asume această regulă suspectată iniţial: ca infracţiunea de omucidere ar fi cumva mai ilegală decât o traversare regulamentară a străzii.               

             Acum doar, dupăce şi-a dat el personal adeziunea faţă de această regulă, „reinventând-o” (în faţa oglinzii…), putem spune că ea a fost cu adevarat justificată. Dacăa judecătorul nu ar fi asumat-o, legea nu ar mai fi fost dreaptă, ea ar fi fost probabil numai o lege suspendată în ceruri. Prin urmare, verdictul său este la final tot un calcul, dar unul mediat de o mare frământare lăuntrică, de o reducere a tuturor reperelor în chingile epokhe-ului – finalizată însă (nu ştim cum) cu o ajungere totuşi tocmai la punctul din care s-a plecat.

             Formal, verdictele sunt aceleaşi, independent de psihologia celor doi judecatori. Paradoxul este că Derrida susţine ca prima decizie este pur calcul, deci dreptatea nu este prezentă, pe când a doua decizie, graţie fabulosului detur chestionant, re-asumativ şi deci (?) reinstaurativ, este nu doar legală, ci şi dreaptă.
             În realitate, verdictul fiind acelaşi, în ceea ce priveşte parţile lezate (victima şi legea publică), dreptatea s-a înfăptuit în tocmai respectarea procedurii pozitive, cu sau fără adeziunea, asumarea şi toată drama presupus reinstaurativă a judecatorului.
            De fapt, nici un judecator real nu este o simpla maşină de calcul – şi tocmai experienţa lor sesizează câtă statistică există în aşa-zisa „situaţie ireductibilă” a actului de justiţie, cât general există în aşa-zisa individualitate a cazului: escroci, falsificatori, criminali, violatori, hoţi de buzunare, pedofili etc. încalcă aceleaşi legi respective, lovesc acelaşsi tip de victime (falsificatorul de monedă falsifica o monedă nu o domnişoară, violatorul violează o domnişoară, nu o monedă etc.).
            Şi nici un judecător real nu aplică legea fără să o cunoască şi să o asume tocmai în calitate de reprezentant al ei. Dar de aici nu rezultă ca el justifică, şi procură validitate legii: tocmai legea este cea care îl autorizează, în primul rând, să distribuie justiţia în condiţiile ei stricte (mecanic) şi în spiritul ei (creator faţă de literă). Tocmai legea autorizează hermeneutica jurisprudenţei în „spiritului” legii, potrivit principiilor echităţii şi intenţiei legislatorului.
          

          Concluziv: tocmai legea autorizează atât pe judecator, cât şi competenţele lui jurisprudenţiale creatoare de precedent şi concretitudine. Derrida  este de fapt cel care construieşte o opoziţie feroce ideala şi rigida fără vreun referent real. Nici o aporie, prin urmare, ci o falsă (aparentă) contradicţie.

Anunțuri

7 responses to “Derrida şi deconstrucţia dreptului

  1. Precizari.

    E foarte important sa remarcam ca dreptul natural a debutat printr-o „destructie” a diverselor oranduiri pozitive ale dreptului instituite de-a lungul istoriei

    (de pilda, in dreptul asirian, puteai cumpara un sclav cu pretul a trei vite; la greci era ceva mai scump; la romani, sotia era cumparata. Copilul putea fi omorat de pater familias. In dreptul islamic, hotului i se taia mana etc.).

    Dreptul natural (inspirat in versiunea lui maturizata de epistolele pauline, preluate de Toma d’Aquino, si secularizat de Hugo Grotius si Puffendorf, implinit apoi in filosofia politica a lui Kant) , ca si critica a dreptului pozitiv, a venit sa suspende ca arbitrare aceste norme pozitive fara fundament natural.

    Deci dreptul natural este deja critica dreptului pozitiv.

    Deconstructia vrea mai mult:

    1. suprimarea opozitiei dintre lege (naturala) si conventie (pozitiva), deci abolirea diferentei dintre dreptul pozitiv si dreptul natural

    2. suprimarea opozitiilor constitutive dreptului natural (orice opozitii ii displac lui Derrida, desi nimic nu ne obliga sa le „dizolvam”, decat purul subiectivism arbitrar al bunului plac).

    Asadar: ce justitie sa mai fondezi in lipsa oricarei distinctii dintre bine si rau, legal si ilegal (opozitii ale metafizicii clasice de care ne-am saturat, noi, saizeci-si-optistii).

    Deconstructia se stinge in diferanta (aceasta chora, aceasta virtualitate intrinsec diversa, emanatoare de diferente libere si aleatoare, care ies din gaura neagra a haosului – si culmea – plutesc libere fara sa se contrapuna reciproc.)

    Doar Socrate si Platon, fascistii, s-au gasit sa spuna ca cercul si patratul nu sunt doar diferite, ci si contrare. Ca binele si raul, legalul si ilegalul nu sunt doar diferite, ci si contraditorii.

    Astfel ca:

    desi mi s-a cerut sa fiu mai comprehensiv cu postmodernii, incerc inca sa inteleg ce fel de justitie mai e aceea in care nu putem distinge ca principiu exigentza delimitarii binelui de rau, a legalului de ilegal, echitabilului de inechitabil.

    Te rog sa remarci similaritatea cu Foucault : si acolo este criticata distinctia dintre permis si nepermis, si nu ni se permite sa o mai sustinem. Dar astfel, Foucault o reintroduce.

    La fel : ce delimitari, ce reguli pot sa emane din gaura neagra a diferantei (in care ne-a azvarlit deconstructia), acolo unde orice dualitate s-ar fi stins – de pilda cea deontologica dintre trebuie si este, baza oricaror reguli ?

    Am aratat ca el se contrazice, reinstituind o noua distinctie, cand distinge intre drept si o obscura „dreptate infinita”. De ce Derrida mai are voie sa distinga ceva de altceva, dupa ce noua, ontoteologilor revoluti ne-a interzis acest lux ? Chiar nu vede nimeni imberbia acestei incoerentze stridente ?

    Apoi : „definitia” acestei dreptati infinite este crucifianta. Ea este pur si simplu o nivelare totala, o devalmasie totala, un fel de egalitarism ontologic care arunca totul in haos. Aceasta prezumtiva „dreptate infinita” nu ar avea calcul (deci echitate) si nici spada (deci diferentiere).

    Dar egalitatea este, cum s-a spus: tratarea inegala a celor inegali.

    Tocmai cei care vor aceasta devalmasie totala, dintr-o obscur impuls de marinimie oarba nivelatoare (deconstructia fiind un fel de marxism logic, asa cum am mai scris, care scufunda orice diferenta, diviziune, ierarhie intr-o masa confuza proletarizata a diferentzelor topite in creuzetul resentimentului anti-ierarhic), tocmai ei debuteaza aceasta opera justitiara cu „deconstructia”, deci cu aruncarea tuturor, din principiu, in haosul in care devin, desigur egali, in acest Gulag transcendental in care se consuma marea emancipare, nivelare si egalizare pe care ne-o propun resentimentarii istoriei, postmodernii microscopici, cei care au ajuns prea tarziu, si nu mai pot decat sa invidieze si sa „darame” catedralele.

    Dar daca au putut fi distruse catedralele fizice, arhitecturile inteligibile raman structuri obiective invulnerabile in fatza puseurilor subiectivismului cel mai capricios si mai voluntarist (care se mai si lauda ca subiectul ar fi fost descentrat). In realitate, descentrarea subiectului se produce odata cu contemplarea a ceea ce este obiectiv, stabil, peren, indisponibil pentru manipularea psiho-subiectivismelor arbitrare.

    Invers: tocmai cei ce se lauda ca ar fi depasit subiectul, sunt inlantuiti in spetza cea mai joasa a subiectivitatii, cea empirica, psiho-pulsionala, capricioasa si anrahica, pe care o numim : bunul plac, cel care nu suporta ca este ceva in afara subiectului x, care e liber de el, si ramane astfel in ciuda oricarei isterii „deconstructive” , adevaratul flatus vocis, contributia postmodernismului la structura obiectiva a lumii.

  2. Ultima propozitie:

    „deconstructia nu ar fi dreptatea ci un demers fondator”.

    Draga Vali, eu nu stiu cum poate fi ciocanul un „demers fondator”… :)

    Pentru asta ai nevoie de materie, blocuri de piatra (distinctii), parghii (relatii logice rigide), macara (altitudine, niveluri logice), si mai ales o ordine generala care sa supuna toate aceste diferente si structuri unui calcul de rezistenza si de coerentza globala.

    Vezi Prelegerile de Filosofie Juridica ale lui Hegel, este privirea cea mai patrunzatoare in profunzimile dreptului.

    Spor !

  3. Trebuie sa insist pe o folosire precisa a termenilor, pentru a delimita clar intre pretentii legitime si pretentii exorbitante.

    1. faptul ca accepti dualitatea bine/rau, realizabilitatea justitiei este o chestiune de bun simtz prin care am incheiat deja capitolul Derrida.

    2. deasemenea, sa nu crede ca Derrida e primul care ne spune ca aplicarea acestui ideal are limite fragile. Asta se stia de la Aristotel si Platon, chiar si Toma este de o mare luciditate, ca sa nu mai vorbim de Kant si Hegel, care vor sa consolideze dreptul tocmai impotriva bunului plac si arbitrariul… Dreptul natural este prima critica a dreptului pozitiv – adica idealul este prima critica a realului. Doar marxistii s-au gasit sa spuna ca idealul vrea sa justifice realul (dar faptul ca cineva manipuleaza un ideal – lucru frecvent- nu echivaleaza- cu contaminarea idealului insusi). Pe scurt: nu e nevoie de „deconstructie” pentru a sesiza ceea ce toti au vazut deja.

    3. aici problema se complica. Nu doar ca nu e nevoie de deconstructie pentru a sesiza injustitia, dar – folosind riguros deconstructia (in sensul lui Derrida), nici macar nu mai ai vreun criteriu pentru a distinge binele de rau, echitabilul de inechitabil, sa fim consecventi).

    Tu confunzi o simpla critica (definita de Kant drept autosesizare a propriilor limite de catre ratiunea insasi) cu deconstructia (adica suprimarea opozitiilor printr-o decizie metodologica de lectura „originala”).

    Or critica nu a inventat-o Derrida. tocmai : cu el, nici o „critica nu mai este posibila, ar fi culmea sa pretinzi ca faci o critica lipsit fiind de criterii si reguli. Nu mai poti reporsa cuiva ca a gresit, atunci cand dogma ta (deconstructia) stipuleaza ca noi am depasit distinctia dintre gresit si corect. Asta e tot ce trebuie sesizat: o deconstructia lui Derrida nu iti mai da practic voie sa pretinzi ceva anume. Trebuie sa folosim termenii exact in sensul propus de autor, altfel relaxam totul, si absurdul poate imbraca haina rezonabilului. Dar Kant era deja rezonabil.

    4. acum, sa comentez metafora ciocanului: a nu credem ca Derrida a daramat ceva, obiectiv vorbind. Opozitiile structurale (chiar daca noi identificam gresit unele lucruri), s-au conservat ca principiu, ele nu s-au dizolvat pentru ca cineva a consumat multa cerneala ca sa le calomnieze.

    5. Deasemenea, sa stii ca lui Kant i s-a spus „atoate distrugatorul”, ca Heidegger a impus problema „destructiei”, diferite de ideea de „deconstructie”. Ce au in comun primii doi este faptul ca pentru ei critica trebuia facut in numele a ceva, conform unei axe ideale in raport cu care ceea ce era criticat se revela ca fiind o aberatie pe grafic. Derrida aduce pe scena o critica oarba, una facuta in numele a nimic… fara reguli, criterii. nu exista deconstructie oarba si deconstructie ne-oarba. Deconstructia este prin definitie oarba.

    6. Incheieturile vulnerabile: in raport cu ce ar fi vulnerabile incheieturile? Derrida nu ne poate spune asta. toti restul pot. O greseala poate fi vizibila numai atunci cand stii care este ordinea corecta, asta e problema.

    7. in fine, este treaba lor ce au patit ei in copilarie. fiecarea avem biografia noastra. Dar daca vrei sa intrii in spiritul obiectiv, trebuie sa iti formulezi revendicarile in asa fel incat sa nu cazi prada propriilor tale critici. Or acesti „deconstructori” nu fac decat sa ii acuze pe ceilalti de dogmele pe care si ei le impartasesc tacit.
    Repet: lectura clasicilor nu face decat sa releve epigonismul postmodernilor, combinat cu avangardismul lor infantil, prin care cei care nu au in esenta nimic de spus, se multumesc sa amestece, sa exagereze, sa deformeze, pana cand le iese un caleidoscop strident, incoerent, care pare destul de inedit, in lipsa unei bune asezari in bibliografia substantiala.

  4. eseul e destul de clar, nu vad de unde neintelegerile

    spor la doc!

  5. „Surprinzator: în loc ca subiectul liber şi responsabil sa fie axioma oricarei justiţii posibile, şi veritabil criteriu al unei ordini pozitive care participă la justiţie, deconstrucţia va chestiona şi acest pretins subiect liber şi responsabil.”
    „[…](în loc sa ramâi paralizat, din exces de „profunzime interogativă” într-un steril agnosticism etic, ce nu mai sesizează forţa si evidenţa lucrării răului radical în lume).”

    Dacă a fi profund înseamnă a deconstrui şi dacă a deconstrui înseamnă a dărâma adevăruri fără o analiză şi critică prealabilă, rămâne că faptul de a fi profund are ca temei nu intelectul şi raţiunea, ci părerile şi opiniile, capriciile şi circumstanţele. Deci, să fim superficiali şi să ignorăm e tocmai întemeiere a celor ce sunt – evident, în virtutea unui scop. Aici, (mă) întreb: care ar fi scopul (desigur, în relaţie cu tot ceea ce poartă numele de viaţă)? Probabil că raţiunea de a fi are ca scop „cât mai mult” şi nu „cum”? Deci, scopul sunt Eu (pentru că altfel cum s-ar naşte deschiderea vidului şi cum s-ar conserva sfântă libertatea în adevărul ego-ului?) şi nu ceea ce poartă numele de Om.
    Şi de aici, da, „fiecare după cum îi e firea”.

    Am omis câteva ghilimele pentru câteva sensuri peiorative şi ceea ce tocmai am spus are în vedere şi porneşte şi de la celelalte texte (atât cât am reuşit să înţeleg din ele), nu doar de la ce am citat mai sus.
    Mulţumesc, a ajutat.

    Spor la toate.

  6. Caro Vlad,
    Mi introduco, con colpevole ritardo, in questo spazio utilizzando (provocatoriamente) la mia lingua madre, sebbene conosca discretamente il romeno. Non ho particolare simpatia per Derrida, tuttavia mi sento di domandare Barabba o Pilato appartengono alla categoria di „subiect liber şi responsabil”? Un’altra domanda: la variante filosofica del romeno deve per forza scimiottare modelli allofoni ( dare più vigore al fondo appolineo del romeno, no eh?).
    Per chiudere, un’osservazione generale, spessoin questo spazio mediatico ritorna, come una sorta di feticcio, l’idea che i sinistri marxisti continuino a minacciare il mondo e nella fattispecie la Romania. Ora, mi – Le chiedo: il capitalismo non sottende gli stessi processi di globalizzazione ed omologazione ?

    Numai bine…

  7. I am taking the liberty to answer you in english (if this language doesn’t appear to be guilty of capitalist propaganda).

    1. there are of course circumstances (interal as well as external) that hinder a perfectly free realization of the subject. there are lots of people that only meet freedom rarely, because they do not scrutinize their inner self. There are spiritual, psychoanalytic, sociological and economical reasons why we are not able to exercise a fully responsible freedom.

    But that’s exactly what we have to fight for. I have insisted almost everywhere that freedom is not something already given and gained, following Hegel’s analysis: we are free in ourselves, but not yet for ourselves. The distance between the INCIPIT of freedom, as a fortunate premise humankind posesses and the TERMINUS of a fully realized liberty describes the spriritual journey of our self-realization. There are rare exceptions of fully authentically realized characters, most of us lag behind the attainment of a real freedom.

    In any case, though, there are crucial decision that we are left alone in. Even if we do not know EVERYTHING, we are still able to see SOMETHING. We cannot be judged unless we capture even partially the meaning of our choices. That is : we are to be hold responsible for crucial decisions in objective circumstances accesible to common sense wisdom or to elementary reasoning, confronted with our inner moral law.

    I believe, therefore, that Pilat and Barrabas were sufficiently free and responsible for their acting.

    Both of them were FULLY AWARE that Christ was completely innocent, but both of them sacrificed this truth for political and personal reasons, that is for both objective and subjective reasons.

    1. Pilat : he sacrificed Christ to the objective political reason of the Imperial authority, in a purely machiavelian reasoning: he was to avoid all political rebellion in his dominion. He also had some subjective reasons: his career was at stake in case of severe jewish rebellion. So he sacrificed his subjective awareness that Christ was completely innocent before the Roman Law.

    2. Barrabas : his objective reasons were still political – he saw Christ as an useless idealist, who betrayed the national cause in favor of a mystical utopia. He was FULLY AWARE that he was practically innocent, but thought it objectively -as well as subjectively- preferable to let Him be killed and himself released. Because his fight seemd to be more realistic and dedicated to the cause of common people.

    But irrespective of their rationalizations, they acted in perfect knowledge they were sacrificing an innocent.

    II. I think I sensed a small italian irony directed against Romanian use of neologisms. They are all related to our Latin heritage which needs hardly be proved. If you have an objective interest, please consult the works of the Swedish romanist ALF LOMBARDO, he compared all latin languages. Our specific colour is the unique combination of latin and slavonic elements, which provide our language with a fairly good capacity of expressing analytic issues as well as organic-affective realities. I distaste nationalism, but I am confortable in my own language, and I wouldn’t change it for Italian.

    III. Now : I normally do not take into account such general overviews of my conceptions – which fail to fully read my arguments. No, I do not believe marxism is the only problem. No, I am not blind at problems with capitalism. I speak in my texts about capitalistic idolatry, about consumistc illusion that a transcendental vacuum could be somehow filled in with empirical stuff. So, do please read exhaustively read my texts before turning me into a „class enemy”.

    But let me ask you a simple question : why do you think 1 million Romanian workers (and some desperados) work (operated) in Italy? Why isn’t it the other way around ? Why do I not see 1 million of Italians assuming base jobs in capitalistic Romania?

    I grew up in the pauperity of the communist regime, while you, italian socialists enjoyed the benefits of a capitalist structure, able to produce not only high-tech commodities, but also lots of jobs – therefore a reasonable welfare we didn’t hope for.

    I agree that capitalism needs local corrections, but exploitation is not a law, but the expression of individual and local patronal irrationality. And I see no lucid alternative to the actual state of affairs.

    If you really distaste capitalism, why not take a ride to Cuba, Bielorussia, North Korea, to taste a little bit of the world I grew up in, when my mother used to get in line early in the morning, so she can provide some meat for her sons. Then we can talk. Because I’ve lived both alternatives, and I know what I am speaking about. Young western socialists appear to me to be misleaded into thinking Western World is spoiled by brute capitalism, without realizing that is this very regime that is responsible for the amount of welfare that sets, though, apart, USA and Europe from the rest of the world (Japan excluded).

    Thank you.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s