Sacrificiul, Legea şi Excepţia

        Violenţa inundă orice societate, chiar şi cele pe care utopismul nostalgiei noastre ar vrea să le considere „societăţi paradisiace” sau „civilizate”. În faţa violenţei, există trei mari răspunsuri: 1. sacrificiul premodern; 2. legea modernă; 3. excepţia postmodernă.
 

           1. Principiul violenţei

          a) Contestatarii legii încep cu legea însăşi, ca şi când ea ar fi o nedreptate originară în faţa libertăţii umane. În realitate, nu legea  este originară, ci violenţa. Dar şi mai originară este libertatea.
         Definiţie: violenţa este exerciţiul contradictoriu (autonegativ) al libertăţii.
 Când o libertate reprimă o altă libertate, putem spune că libertatea a intrat în conflict cu ea însăşi. Legea este atunci analitica preventivă a acestei contradicţii a libertăţii cu ea însăşi (contradicţie obiectivată în violenţa unei libertăţi împotriva altei libertăţi, o adevarată suferinţă a conceptului de libertate).
          Prin urmare doar sanctificarea libertăţii ar putea să o dispenseze pe aceasta de cântarul atotputernic al Legii. Ce ar presupune o astfel de sfinţenie a libertăţii ? Coincidenţa ei cu fiinţa noastră, superpoziţia completă în noi a voinţei cu natura. Astfel încât ceea ce noi vrem să fie automat împlinit în natura noastră, pe de o parte, şi ca nimic din ceea noi noi vrem să nu contrazică natura noastră. Astfel, binele înscris în natura noastră (în chip) să fie permanent conţinutul libertăţii noastre, şi să nu existe nimic în libertarte care să nu exprime binele din natura noastră.

          Din păcate însă este propriu libertăţii noastre elective de a fi bivalentă – ea poate avea atât un exerciţiu ontologic, cât şi unul meontologic. Ea poate fi sau naturală sau anti-naturală. Libertatea noastră se află la o distanţă egală de bine şi de rău. Sau, în termenii lui Augustin : noi nu deţinem automat o libertas major  (libertatea în adevăr), ci doar o libertas minor, o libertate de opţiune.
         Atâta vreme deci cât libertatea nu poate fi aprioric securizată astfel încât exerciţiul unei libertăţi să nu poată din principiu contraveni altei libertăţi  (cum ar fi dacă două libertăţi ar avea drept conţinut adevărul), legea este criteriul care ordonă a priori blocarea preventivă a actualizării dizarmonice a libertăţilor. Altfel spus: legea este consecinţa caracterului minor al libertăţii noastre.   

        b) Pe de altă parte, răul se impune retinei, răul este întotdeauna „strigator la cer”… S-a spus că „la început este violenţa”. Dar gândul însuşi arată ca la originea violenţei este dorinţa.

        Nici o contradicţie:

i) fenomenologic violenţa este prima vizibilă, dar

ii) ontologic, dorinţa precede violenţa şi o face posibilă.

         Originară este atunci dorinţa, forţa care îi scoate pe oameni din solipsism şi îi proiectează „achizitiv” asupra lumii.  Avem atunci următorul lanţ dramatic: 1. Dorinţa oarbă precede totul; 2. Dar ea se orientează mimetic, adică îşi dă obiect prin medierea celuilalt; 3. Rivalitatea rezultă din orientarea a două dorinţe către acelaşi obiect; 4. Reducerea la moarte este punctul terminal al rivalităţii; 5. Violenţa este latent ubicuă, aşteptând doar cauza ocazională a unei activări; 6. Forma nudă, nemijlocit rivalitară a violenţei este absolut inacceptabilă, pentru că ea vesteşte haosul şi catastrofa; 7. De aceea orice societate se articulează odata cu şi prin organizarea sacrificială a violenţei.
 
          2. Farsa eliberării. Dialectica libertăţii cu dorinţa
 
          Am văzut mai sus care sunt cele două surse ale violenţei: libertatea şi dorinţa. O arheologie transcendentală ar putea sa coboare chiar mai adânc la temeliile fiinţei umane. În particular, dorinţa este, ontologic, expresie a vacuum-ului interior fiinţei finite. Ai atâta dorinţă câtă finitudine ai.
          Dar este o orbire pe care Nietzsche a dus-o la apoteoză sa crezi ca dorinţa mea este totuna cu libertatea mea. El a fost irealist sa creada ca eliminarea barierelor externe din faţa dorinţei interne (deci realizarea perpetuei juisări) va elimina răul însuşi (ca privaţie) din structura fiinţei, deoarece, cum se exprima el (printr-o perversiune arhetipală incredibilă), Legea ar fi tocmai Balaurul.

         În realitate, răul derivă facultativ din privaţie, iar nu privaţia derivă din rău. Avem o fiinţă finită, deci avem o libertate finită. Dacă nu suntem totul, nu putem totul (deşi, culmea maladiei, vrem totul !).  Astfel, o libertate finită, corelată pervers cu o voinţă infinită produc sincopa malefică în universul uman. Să vrei ceea ce nu se poate, şi să violentezi astfel limita şi legea, iată condiţiile de posibilitate ale răului la nivel uman.

         Astfel, o voinţă infinită care nu se poate opri să vrea, mereu şi mereu, se revoltă împotriva legii, narcotizată de iluzia ei devorantă că tot ceea ce vrea este posibil, şi că satisfacerea acestei voinţe este împiedicată doar de încruntarea legii, şi nu de un veritabil Sachverhalt, de structura limitelor propriei noastre fiinţe.

            Nostalgia dionisiacului ar fi atunci nostalgia după o stare orgasmică perpetuă, de pură satisfacere, devreme ce nici o structură coercitivă nu ar mai limita resursele infinite ale vitalităţii noastre emancipate.

            Iluzia este însă tragică : nu legea (ca limită presupus exterioară) ne interzice o astfel de vitalitate extatică, ci limita interioară a fiinţei noastre. Pur şi simplu, extazul teluric al vieţii pure şi nude nu poate fi infinit devreme ce viaţa însăşi este finită.  Fiinţa noastră este astfel legea noastră: pur şi simplu nu putem mai mult decât suntem.

          Supraomul devine atunci o caricatură tristă a unei imposibile depăşiri proiective.  Aici apare dovada supremă: supraoameni sunt doar sfinţii, geniile şi eroii. Cei care nu s-au făcut cu mâna lor – existenţe care nu şi-au proiectat o falsă esenţă, ci esenţe tari care au realizat existenţe tari. Cei chemaţi, cei a căror fiinţă (vocaţie) excepţională este responsabilă de o libertate excepţională. Postmodernii nu sunt atunci decât plastografii providenţei, cei care vor să democratizeze vocaţiile superioare, alchimişti şarlatani care cred că aurul se poate obţine din zgură.

          Supraomul nu poate fi însă  decât opera unui act supraomenesc.

           Prin urmare Legea metafizică este gravată deja în structura fiinţei noastre, şi numai Graţia ar putea să ne ofere un punct extatic salvator, supraumanizant. 

            Altfel, simpla decizie (voliţie) conştientă de a ne elibera de prejudecăţi nu afectează cu nimic legile de structură ale naturii noastre, care nu poate fi infinitizată printr-un capriciu pentru a răspunde aşteptărilor dramatice ale unei dorinţe infinite care ne devorează interiorul în lipsa unei saturaţii infinite (menţionez deocamdată texte din Pascal, Kant, Hegel şi Schopenhauer care converg în această soluţie pentru a prevenii incultura că petite object a al lui Lacan este un simplu epigonism al tradiţiei metafizice, despre care proclamăm că a murit tocmai pentru ca să-i putem delapida marile sensuri)

          Dar Legea este tocmai ceea ce pune stavilă Leviathanului (a Abisului acvatic, metafizic – în sens genezic, nu hobbesian).
         De fapt Nietzsche, „eliberând” această voinţă, nu face decât să consacre darwinismul fundamental al dorinţelor, sau corrida nesfârşită a puterii. (Şi, mai ales când dorinţa „mea” nu este de fapt a mea – decât ca posesiune, nu ca origine, ea fiind copiată de la altul, atunci nu mai sunt cu necesitate liber în exerciţiul aşa-zisei mele dorinţe…).
         Aşadar, contra lui Nietzsche şi a pseudo-emancipatorilor reziduali : dorinţa mea nu coincide cu libertatea mea. Eliberând capriciile dorinţei mele, eu mă îndepărtez de propria mea libertate, şi mai ales de libertatea celorlalţi. Dorinţa este, în noi, tocmai ceea ce ne preia spontan, mai înaintea oricărei decizii, este altul nostru interior. Deasemenea, eliberarea tuturor dorinţelor care emană de la toţi oamenii prefigurează un turn babel volitiv, un război descreierat al tuturor voinţelor cu toate voinţele.
          

           3. Analitica dorinţei

           Nu există aşadar nici o eliberare în lipsa unei unei prealabile analitici a dorinţei. Este o mare înşelare să proclami că ai eliberat dorinţa, atunci când nu ai garantat:
         1. identitatea dintre dorinţa ta şi libertatea ta (un regim de beatitudine paradisiacă unde tot ceea ce doreşti este liber şi conştient – deci nu mai ai dorinţe obscure, abisale);
        2. armonia infailibilă a infinitelor tale dorinţe (o stare de armonie interioară în care pulsiunile tale sunt integral concentrate într-o unică şi mare dorinţă care este sinteza neviolentă a celorlalte).
        3. armonia infailibilă a nenumaratelor dorinţe ale nenumăraţilor oameni (o situaţie şi mai uimitoare în care toţi oamenii doresc exact acelaşi lucru, într-o concordie sublimă definitivă).
         Iată aşadar ce utopie ontologică ascunde transcenderea nietzscheeană a Legii. Simpla destrucţie (proclamată) a Legii, în afara acestor fundamentale garanţii produce, riguros:
        1. supradeterminarea libertăţii mele de către dorinţele şi impulsurile mele, a fiinţei-mele-pentru-sine de către fiinţa-mea-pentru-altul. Dacă legea nu mai filtrează diversitatea dorinţelor mele, libertatea mea va fi pur reactivă nu spontană.
       2.  dizarmonia internă a multiplelor mele dorinţe eliberate de orice criteriu ordonator de securitate şi inhibiţie. Libertatea mea astfel pasivizată va fi târâtă în lanţuri şi sfârtecată de goana nebună a unei veritabile herghelii turbate de dorinţe oarbe şi înfometate.
       3. dizarmonia externă a exerciţiului dorinţelor tuturor celorlalţi, care concură la propria lor autoproducere infinită în arena aceleiaşi lumi. O sumă imensă de subiecţi, cu o sumă imensă de dorinţe multidirecţionale, agitându-se omnilateral pe scena lumii, într-un veritabil furnicar infernal furibund, sub forma unui infinit număr de coliziuni volitive ireconciliabile.
       Suprimarea Legii  morale antrenează aşadar, trei categorii de consecinţe dezagregante:
       1. tirania dorinţei asupra libertăţii, deci a pasivităţii pulsional-mecanice asupra spontaneităţii aperceptiv-reflexive;
      2. schizofrenia voinţei individuate, deci pulverizarea volitivă şi direcţională, difracţia voinţei în mediul posibilului.
      3. schizofrenia voinţei generale, deci pluverizarea comunitară, atomizarea divergentă a membrilor comunităţii.
      Altfel spus, eliminarea Legii produce simultan: o tiranie interioară a dorinţei (asupra libertăţii) şi o anarhie interioară a tiranului însuşi (dorinţa multilateral scindată), precum şi o anarhie exterioară a tuturor indivizilor tiranizaţi de propriile lor dorinţe intrinsec anarhice. Observăm că cine detestă raţionalitatea Legii va câştiga dubla iraţionalitate a tiraniei (dominaţie fără-de-lege) şi a anarhiei (violenţă fără-de-lege). 
        Prin urmare, dorinţa este hidra noastră interioară, vidul cu mii de forme care nu ne lasă să fim imobilizaţi în beatitudine. Toată dialectica vieţii orbitează în jurul acestei găuri negre imanente, şi în jurul a ceea ce face libertatea noastră herculeană cu acest monstru lăuntric.

          Precizare: diferenţa dintre voinţă şi dorinţă este vizibilă în aacentul activ al voinţei comparat cu accentul pasiv al dorinţei. De aceea, „libertatea este o proprietate a voinţei” (Kant), iar necesitatea este o proprietate a dorinţei (nu mă refer aici la necesitatea de tip logic, ci la cea de tip biologic).

         Aceste sumare dar riguroase derivări au rolul de a avertiza, într-o manieră preliminară, asupra eroismului bacchic nietzscheean, viu în vacarmul postmodern al libertăţii care se riscă prin elogiul descreierat al nebuniei.
 
         4. Sacrificiul şi Legea

        Există trei forme fundamentale ale violenţei:
       a) violenta spontană, anarhică, debordantă; b) raţionalitate sacrificială, premodernă, care barează ritual violenţa spontană; c) raţionalitate juridică, ce barează punitiv violenţa spontană.
        În faţa violenţei spontane, sacrificiul premodern şi legea modernă sunt chemate să reziste:
 „Comparaţia între societăţile moderne şi cele religioase, aduce o clarificare: sacrificiul dispare în măsura în care un sistem juridic se instalează. Sacrificiul are deci ca funcţie de a termina răzbunarea: victima sacrificială va fi de fapt străină ciclului răzbunării. Sistemul judiciar nu este, de fapt, suprimarea răzbunării, ci constituie ultimul ei cuvânt. Sacrificiul nu ţine loc de justiţie însă, el apare acolo unde instituţia e absentă, ” (René Girard, Violenţa şi sacrul, pg. 32).
          Sistemul penal, edificat pe baze personaliste, deci tocmai pe analitica intenţiilor, mobilurilor şi a culpei (sinteză intelectiv-volitivă), va evita tocmai substituţiile etic arbitrare – chiar dacă sociologic coerente. Doar pentru că ţapul ispaşitor nu va fi răzbunat – pacificând printr-un linşaj fondator societatea, nu reprezintă, în ochii dreptului penal modern o raţiune suficientă a sancţiunii. Sacrificiul, ca ritualizare substitutivă şi preventivă a violenţei, îndeplineşte în societăţile primitive rolul pe care sistemele juridice îl joacă în lumea modernă:
            „Pentru a face sa înceteze răzbunarea, în consecinţă, ca şi pentru a face să înceteze războiul, în zilele noastre, nu este suficient să-i convingem pe oameni că violenţa este odioasă; tocmai pentru că sunt convinşi de aceasta, ei îşi fac o datorie din a o răzbuna. […] Sistemul judiciar este cel care îndepărtează ameninţarea răzbunării. El nu suprimă răzbunarea: o limitează în mod efectiv la un act de represalii unic a carui act de executare este încredinţat unei autorităţi suverane şi specializate în domeniul său. Deciziile autorităţii judiciare se afirmă întotdeauna ca ultimul cuvânt al răzbunării” (R. Girard).
            Ritul nu este deci complet „iraţional”: scopul lui este „îndigarea” şi proiecţia localizată a violenţei latente stocate în colectivitate Astfel se evită la limita dezlănţuiri anarhice ale masei, haotice şi atotdestructive. Violenţa colectivă odată trezită intră într-o spirală a creşterii, iar tăvălugul nu mai poate fi oprit până când setea de răzbunare nu este hranită cu sânge. Acumulările tensionale fac parte din economia violenţei. Urmează o deplasare, un derivativ care deturnează, recanalizează – adică mediază erupţia spontană, drenează, redirijează, sau reproiectează o violenţă oarbă sub forma unei violenţe sistematic orientate, raţional filtrate.
               Dar problema substituţiei sacrificiale este că evitând războiul tuturor cu toţi, adică răzbunarea generalizată şi anarhică, ucide inocentul.
               Sistemul judiciar modern (sistem al individualizării culpei, generat de etica personalizată şi demagificată a creştinismului), are aceasta raţionalitate superioară că el caută simultan: stoparea violentei plus vinovatul real, iar nu vinovatul „public”, fictiv, inventat de mecanismul substituţionar.       

              Violenţa nonsacrificială nu mai distinge între cei care trebuie protejaţi şi cea de care trebuie să se protejeze. E nediferenţiată, e disoluţia ordinii culturale însăşi: cea sacrificială cere o victimă cât mai „similară”.

             Sistemul penal implică ideea justiţiei retributive, administrarea quid pro quo a violenţei.
 „E o naivitate a omului modern să creadă că devenind civilizat şi civilizând întreaga planetă, el a terminat-o cu barbaria şi cu violenţa”(François Chirpaz, Enjeux de la violence. Essai sur René Girard, Cerf, Paris, 1980, pg. 8).
 
           5. Excepţia
 
           Pe de altă parte, este o naivitate şi mai mare a omului postmodern să creadă că „deconstruind” Legea însăşi (şi categoriile opozitive pe care ea le fixează) va elimina violenţa. Este noua utopie care agita spectrul stării de excepţie.
           Doctrinele stării de excepţie (în special G. Agamben, dar şi Derrida sau Benjamin, pe urmele lui Schmitt) au un numitor comun prost înţeles şi catastrofal manipulat:  
          „Prin lege a intrat păcatul în lume” (Sf. Pavel). Corolarul ar fi: eliminarea legii ar suprima păcatul – deci violenţa însăşi. Problema pare complet răsturnată : nu Legea este o soluţie la violenţă, ci tocmai anularea Legii ar elimina violenţa…
          Dar decriminalizarea elimină numai poziţia legii faţă de violenţă, dar nu şi violenţa. Violenţa este imună la poziţia Legii, dar nu este imună la efectul ei. Legea universală produce efecte numai prin aplicare singulară. Există violenţă definită dar consumată şi nejudecată, ca un rest inevitabil al capacităţii Legii de a cuprinde exhaustiv lumea. Dar simpla suspendare a legii în raport cu o excepţie nedeterminată, eliberează în bloc violenţa larvară multivalentă de orice dig analitic preventiv cosmicizant. Lumea însăşi ar exploda în infernul multilateral dezbinat al violenţei anarhice.
            În realitate, Pavel nu deduce păcatul din lege. Interpretarea coordonata (care nu unilateralizează), va înţelege că libertatea electivă, faţă în faţă cu legea bivalentă poate alege Legea concentrică sau păcatul excentric. Legea este axa ideală în raport cu care pacatul este o aberaţie traiectorială – deci legea este reperul, dar nu sursa pacatului. Pe de alta parte, în Geneză comandamentul interdictiv a precedat alegerea fatală, astfel că, într-un sens fundamental, legea precede  păcatul (şi cu această precizare putem spune doar că prin lege a intrat păcatul în lume, fără să ignorăm însă libertatea şi alegerea care a actualizat o posibilitate formulată de lege) . Legea are la Pavel şi acceptiunea de „blestem” corespunzător păcatului primordial, „blestem” care înseamnă lăsarea libertăţii pradă propriilor ei efecte. Mai precis:  conversia libertăţii în propria ei victimă (păcatul fiind nonlibertate). Raportul dintre libertate şi păcat este raportul dintre Graţie şi gravitaţie.
           Totuşi, nici măcar excepţia nu este ultimul cuvânt. Principiul talionic respecta o proporţionalitate a culpei, un „calcul” justificat tocmai de conştiinţa ireductibilităţii persoanei – nici măcar postmodernii,  nu pot fi avocaţii oricăror excepţii, şi nu ar dori să fie judecaţi pentru ceva ce nu au facut, sau, dispreţuind „calculatorismul” raţiunii să fie judecaţi disproporţionat cu fapta lor şi cu rezultatul acesteia.
           Atât sacrificiul strategic pan-comunitar, cât şi anarhia antilegică sunt oarbe la „detaliul” ireductibilităţii persoanei. Prima este este doctrina „daunelor colaterale”. A doua este doctrina stării de excepţie, a lui anything goes, principiu vid al libertăţii care acceptă doar unilateral persoana: ca subiect al libertăţii, ignorând persoana ca obiect al primei libertăţi. Ea dogmatizează exerciţiul libertăţii fără să calculeze incidenţa acestei libertăţi asupra oricăror alte libertăţi. Aceasta este sarcina legii: de a evita ca subiectul unei libertăţi să devină obiectul lezat al altui subiect liber. De aceea imperativul categoric comandă oricărei libertăţi să considere orice altă libertate numai în forma scopului.  

          Altfel, doctrina excepţiei ofertă cuiva o libertate totală fără restricţia acestei libertăţi cu privire la libertatea tuturor celorlalţi. Această libertate solipsistă poate conţine, arbitrar, atât infernul (-) cât şi paradisul (+), atât un Hitler antilegic cât şi un Mozart supralegic.

         Doar Legea, ca structură preventivă analitică poate disocia originar pozitivul de negativ, segregând astfel în mod chirurgical apele sincretice în care răul este împletit parazitar şi perfid cu binele.

           Altfel, evocarea fascinată a unei stări nedeterminate de excepţie suferă de retinopatia incapacităţii de a mai distinge între crimă şi iertare. Între Raskolnikov şi Sonia, între singurele moduri de a transgresa Legea, cel demonic şi cel divin.
           Trebuie să rezistăm, prin urmare, acestei ispite recente a „stării de excepţie”: principiul talionic poate fi criticat doar din perspectiva Graţiei, a gestului sublim al iertării.

           Legea lui Moise poate fi judecată doar de către Predica de pe Munte.

          Dar în nici un caz din perspectiva unui sacrificiu „raţional”, în care inocenţii sunt simple mijloace livrate unui scop pacificator colectivist (tribalism ante-talionic, etern resurgent), sau din perspectiva unei excepţii de conţinut vid care concentrează o amfibolie dublu virtuală, purtătoare atât de grâu cât şi de neghina, atât de viaţa cât şi de moarte.
          Graţia este, sub raport fenomenologic, o subspecie a excepţiei, adică evenimentul prin care excepţia umana este preluată de o Excepţie divină. Dar sub raport ontologic, adevărata excepţie nu este decât un efect al Graţiei, ca libertate asistată a omului în faţa conexiunilor kharmice ale Legii. Dacă libertatea trebuie să fie garantată (conţinutul ei fiind adevărul şi demnitatea ei), nimeni nu poate garanta tocmai substanţa acestui exercţiu liber – care poate fi tot atât de simplu crima (ce reproduce revolta abisală în faţa Legii) sau iertarea (ce reproduce sacrificiul restaurativ divin).
            Astfel, împlinirea Legii este totuna cu consumarea ei superioară: deoarece atunci când iertăm (graţiem) nu anulăm Legea, ci doar efectul ei în noi, adică nu înşelam înţelepciunea Legii, în acelaşi timp în care suntem deja dincolo de răzbunarea ei.

           Anarhiştii vor însă direct anularea Legii. Problema stării de excepţie nu este deci libertatea ca atare, ci imposibilitatea de principiu ca noi să dispunem de excepţia „cea bună”, corelată cu posibilitatea inacceptabilă ca excepţia „cea rea” să dispună ea de noi.

          (versiune elaborată a unui articol publicat în revista Verso, nr. 34, 2008)

Anunțuri

11 responses to “Sacrificiul, Legea şi Excepţia

  1. Cu referire la punctul 2: suntem fiinţe finite, deci libertatea noastră are limita dată de finitudinea pe care o avem. Totuşi, având o exterioritate şi o interioritate, ceea ce e finit e exteriorul, iar interioritatea e infinită (?). Asta, în sensul în care dispunem de o libertate a gândului care prin cunoaştere consumă progresiv exteriorul. Pe măsură ce gândul se adânceşte în cunoaştere, pe măsură ce se ridică la concept, cred, exteriorul e din ce în ce mai în ansamblu cuprins, iar sfera interiorităţii se lărgeşte. Adică, ce vreau să spun e că, cu cât un om se apropie mai mult de concept cu atât mai mult va considera exteriorul ca fiind cunoscut sub toate aspectele, deci consumat, deci posibil a dispune de oricare din mulţimea de variante posibile.
    În cazul ăsta: cel care vrea „mereu şi mereu” e cel care consumă limită după limită (obiect după obiect) hrănind şi, în acelaşi timp, înfometând dorinţa. Dacă legea, cea considerată exterioară (şi doar prejudecată?) poate fi nesocotită, ceea ce pune stavilă, aşa cum spui, e limita interioară. Dar dacă ce am spus mai sus nu e eronat, interioritatea noastră dispune prin gând de o libertate infinită. Atunci, limita interioară e lege morală? Dispunem de o voinţă infinită, având conştiinţa faptului că suntem fiinţe finite?

    În ceea ce priveşte sacrificiul, cu asta nu sunt de acord – ideea ţapului ispăşitor, chiar dacă menirea lui e de a instaura o ordine.

    Dacă fac o legătură între excepţie şi interioritate şi exterioritate: excepţie ar fi cel care prin libertatea nesfârşită a gândului e scos în afara oricărei legi (considerată exterioară), iar ceea ce pune limită rămâne a fi Legea?
    Ultima parte e mai dificilă (cel puţin pentru mine).

  2. Bună.

    mulţumesc pentru răbdarea cu care ai citit şi pentru comentarii

    Niste precizari:

    1. Exterioritate si interioritate.

    Hegel este cel care, introducând acest cuplu, face echivalenţa exteriorului cu finitul şi a interiorului cu infinitatea.

    DAR: la el există o continuitate fluidă între interior şi exterior, intre Absolut şi propria lui fenomenalizare.

    De aceea, trebuie să distingem clar despre cine vorbim: despre om sau despre Absolut.

    Vom avea astfel: interioritate transcendentă (divină) diferită de interioritatea transcendentală (umană).

    Tot Hegel vorbea despre infinitatea gândului, dar aici intrăm în problema paradoxală a gradaţiei infiniturilor (pusă în matematică de Georg Cantor)

    Infinitul divin e diferit de infinitul gândirii sau de infinitul cosmosului).
    Infinitul divin e Infinit actual,
    Infinitul uman e infinit actual determinat,
    Infinitul cosmic este infinit potenţial.

    (trebuie citit aici Fizica IV a lui Aristotel şi Calitatea lui Hegel, plus Nicolaus Cusanus, trebuie să apară traducerea, acestea ar fi reperele minime în problema infinitului). Deasemenea Georg Cantor, Bazele unei teorii generale a varietăţilor).

    Plus Castalia, textele consistente ale lui Florin Octavian.

    2. Am observat o anumită glisare între teoretic şi practic, la observaţia ta, între Critica raţiunii pure şi Critica raţiunii practice, ca să zic aşa.

    Una e gîndirea (cu eventuala ei infinitate) şi alta e dorinţa ) cu infinitatea ei potenţială.
    Una e să consumi obiect după obiect, limită după limită prin gândire, alta e să consumi obiect după obiect prin dorinţă.

    Prima este libertate, a doua este necesitate. Prin gândire suntem suverani, prin dorinţăsuntem sclavi.

    3. Statutul legii : eu polemizez cu o atitudine recentă care vede în lege un simplu construct extern, prin urmare depasabil. Argumentul meu indică tocmai faptul că libertatea noastră nu este infinită datorită unui fapt precis, anume că este libertatea unei fiinţe finite. Prin urmare eu identific legea cu fiinţa. Sau presupun că, într un anumit mod, limita este în noi. Noi ne putem face o imagine despre lege, cum că ea ar fi exterioară, în sensul că nu noi am edictat-o. Dar ea este, structural, în noi. De aceea noi nu putem elimina legea, pentru că ar trebui să ne eliminăm limitele, ceea ce nici măcar suicidul nu poate. (cf. textul cu Crimă şi pedeapsă, acolo am privit aceeaşi problemă din alt unghi).

    Ce numim noi lege morală (fie Decalogul, fie imperativul categoric), nu sunt străine de propria noastră natură, ci o exprimă. O să revin pe tema asta, e mai dificilă.

    4. Cu sacrificiul nici eu nu sunt”de acord”, tot ce am spus, urmând pe Girard e că este un pas înainte faţă de violenţa oarbă a mulţimii, dar e inacceptabil faţă de principiul talionic, şi nici nu se compară cu etica iertării.

    Mulţumesc încă o dată.

    Spor la lecturi !

  3. Propozitia ta „Gratia ar fi cea care ar concilia libertatea si vointa facand posibila transcenderea legii” exprima cu acuratetze ceea ce trebuie avut in vedere.

    Am prezentat o analitica a dorintzei, enumerand de trei ori cate trei conditii pe care ar trebui sa le indeplineasca o dorintza eliberata de lege, adica o dorintza pura conforma cu utopia lui Nietzsche de a se autositua prin determinare „dincolo de bine si de rau”, intr-o zona unde dorintza nu are nici o opreliste.

    Din toate cele 9 exigentze rezulta utopismul proiectului nietzscheean.

    Asta nu inseamna ca acel tip de armonie nu trebuie tematizat.

    Insa, datorita faptului ca dorintza noastra este infinita, ca o gaura neagra insatziabila, este sigur ca rezolvarea acestui vid interior nu poate reveni unei instantze finite (argument bine formulat de Pascal).

    Este nevoie deci de un principiu suprauman pentru a realiza o asemenea transcendere a privatiei si a legii. Acesta este Gratia, ca activitas divin.

    Practic Nietzsche produce o caricatura de eshatologie crestina. Acolo se vorbeste despre suprimarea Adancului, si implicit a dualitatii bine-rau (cand dispare Abisul, inundat de Fiintza, dispare si posibilitatea caderii).

    Dar acest lucru presupune o catastrofa metafizica de tip apocaliptic, prin care Fiintza infinita isi revendica propria creatie, pe care o trans-figureaza (adica o scoate din forma ei metafizica actuala).

    Or Nietzsche vrea pentru om o depasire pe care numai Infinitul o poate realiza. Dar ceea ce este utopic pentru Nietzsche , nu este si pentru Cel pan-topic.

    Noi numim utopii tocmai acele plastografii mitico-teoretice care acorda unei instante particulare, finite, prerogativele transfigurative proprii doar Infinitului.

    Dar pentru ca am asistat la prabusirea tuturor utopiilor (ca eshatologii imanentiste, antropice), nu este un motiv sa devenim nihilisti, sceptici si dezabuzati. Este momentul sa intzelegem ca aceste utopii s-au prabusit tocmai pentru ca au ignorat „piatra cea din capul unghiului”, si au cladit pe nisip.

    Da – abstenza Gratiei condamna omul la o existentza tragica definitiva, fie ea demna (cum era la Schopenhauer, plagiat de Nietzsche si aici).

    Armonia libertatii cu dorintza este deci o utopie care poate fi „realizata” decat de catre un principiu „supra-topic”, adica unul care nu este „din lumea noastra”.

  4. PS. Am modificat textul de cateva ori de la prima afisare, si consider ca este inca o forma provizorie.

  5. tocmai:

    distinctia intre alegere si necesitate este doar inceputul a ceea ce vreau sa spun: dar nu aceasta disjunctie o am in vedere.

    nu e vorba sa stai sub Lege VERSUS sa alegi liber.

    Ci: sa alegi Legea.

    nu ma refer la o anume lege moaral sau politica, ci la Legea metafizica, care este incriptata in fiinta noastra, si cu care ne putem armoniza numai intelegand-o si alegand-o liber (desi ea precede si ignora suveran optiunea noastra).

    Orice alt fel de alegere este pericoloasa pentru noi, nu pentru Lege. faptul ca eu imi imaginez ca as fi altceva, ca imi dau eu esenta, nu prejudiciaza fiinta, ci raporutl meu la fiinta: daca eu cred ca pot deveni Beethoven, nimic nu se schimba in fintza mea.

    Desigur, eu pot sa ma angajez sau la firma x sau la firma y. La acest nivel superficial, electiunea mea transeaza intre alternative. Si postmodernii se ocupa de alegeri mediocre, avand impresia ca daca putem schimba locul de munca de pilda, putem schimba si lucrurile fundamentale.

    Eu ma refer doar la lucrurile ultime, la vocatie, care este gravata in fiinta mea, si orice gest electiv care nu e precedat de adevar si autocunoastere este o libertas minor, nu o Libertas Major (Augustin), nu este o libertate in adevar.

    Corelatia numai fiinta mea profunda (ceea ce sunt) face posibila libertatea mea profunda. Nici macar o libertate electiva nu poate alege totul: datorita felului in care suntem, fiecare, ne este dificil sau imposibil sa alegem orice, si sa rezistam acestei alegeri. Daca eu sunt inclinat spre limbi straine, imi va fi greu sa fiu inginer toata viatza, daca asta nu vine din „inima”, adica din inclinatia pe care o dicteaza ceea ce sunt eu si nu pot schimba in mine.

    Deci: alegerea este, pentru o libertate autentica, prea putin. Rorty vrea Libertate fara adevar. Eu spun ca aceasta libertate care nu vrea sa stie, este oarba, si este infernala, este o decizie in Abis. Libertatea incepe cu Adevarul.

    Die Wahrheit wird euch Frei machen !

  6. textul tau e inexact si vag in punctele esentiale.
    ” Doctrinele stării de excepţie (în special G. Agamben, dar şi Derrida sau Benjamin, pe urmele lui Schmitt) au un numitor comun prost înţeles şi catastrofal manipulat:
    „Prin lege a intrat păcatul în lume” (Sf. Pavel). Corolarul ar fi: eliminarea legii ar suprima păcatul – deci violenţa însăşi. Problema pare complet răsturnată : nu Legea este o soluţie la violenţă, ci tocmai anularea Legii ar elimina violenţa…”
    este caricatural!
    Daca ai fi citit macar ultima coperta a cartii lui agamben ai fi aflat ca „lorsque l’etat d’exception devient la règle, les equilibres fragiles qui definissent l’etat d’exception ne peuvent plus fonctionner”.

  7. 2. este fals sa sustii ca derrida vrea (anarhism naiv) eliminarea legii. jd spune numai ca legea e deconstruibila, justitia nu. poti sa-l critici pt lips de pragmatism si mesianism nu pt anarhism. de ce nu citest autorii pe care ii citezi si critici?

  8. Herr K,

    va multumesc pentru lectura critica. voi reveni in scurt timp cu un raspuns.

    1. cu privire la Agamben, vei putea accesa in curand doua texte punctuale probabil mai satisfacatoare sub raport tehnic. Provizoriu : faptul ca exceptia devine regula este in sine suficient pentru a credita un anarhism (ideea e luata de la Schmitt, si am analizat-o in detaliu in textul Exceptia vida si norma formala).

    Faptul ca pentru el legea nu mai este expresia unei structuri a ratiunii (e.g. justitie comutativa, do ut des etc.) si ca devine reflexul oricarei exceptii posibile, arata ca legea nu este pur si simplu ceva bun. Sunt de acord, exista multe legi care reflecta interese brute, dictate. Dar nu orice lege deriva din exceptie. Oricum, trimiterea este la textul lui Agamben despre Pavel. Revin.

    2. acum, eu nu as spune ca nu l-am citit pe Derrida. daca te uiti atent distinctia dintre deconstructibilitatea legii si indeconstructibilitatea dreptatii (spune el) apare cu citate chiar in textul meu. oricum textul integral pe Derrida e dublu si vei vedea ca practic am parcurs toata Force de Loi, fiind un comentariu strans pe text.

    Acum: de ce anarhism? Nu sunt primul care afirma asta. Anarhistii francezi si l-au luat pe drapel deja.

    Eu cred ca e vorba de un anarhism pentru ca acolo este vorba de o reducere a legii la un artefact (de aici deconstructibilitatea ei) in numele unei dreptati nedeterminate (inaccesibile). Eliminare: poti sa spui si suspendare axiologica a valabilitatii ei, in numele acestei dreptati meta-legice obscure non-statale.

    Acum: de ce naiv? Pentru ca discreditarea legii ignora obiectivitatea raului in istorie si faptul ca legea ca expresie a ratiunii este o protectie impotriva eficientei raului.

    Da. E lipsa de pragmatism, dar asta nu e un cap de acuzare decisiv. dar e si un mesianism fara fara continut, o asteptare vida. Ce asteapta el? Ceva nedeterminat, in orice caz.

    Oricum, dintre cei invocati doar textul cu Agamben nu l-am publicat inca (vezi si textul cu Dreptul justei violente unde l-am analizat pe Benjamin) .

    Iti multumesc deci pentru observatii, dar trebuie putina rabdare, nu pot spune totul deodata. Revin cu Agamben (deocamdata e pe drum textul cu Adorno).

  9. Monsieur Vlad,
    Iarta-mi te rog nerabdarea. Admit, comentariul meu era cam brusc. Astept, cu aceeasi nerabdare, care ma caracterizeaza, se pare, precizarile tale. Imi pare rau ca pentru moment nici eu nu am timp. Dar totusi f. repede: iritarea mea provine din tipul de lectura pe care il practici, prea dezinvolt dupa mine, si pe care il regasesc cam prin toate articolele tale. 2. tonul apocaliptic e atasant, dar ramane deconstruibil. daca, poate, o spun f. repede, singurul merit al deconstructiei ar fi sa ne dezbare de tonul asta apocaliptic care face ravagii la noi, in siajul „omului recent” cred, tot ar merita sa citim cele vreo 40 de vol ale semnate derrida.
    cu cele mai bune ganduri
    k

  10. Herr K

    1. despre un ton apocaliptic recent adoptat in filosofie: nu mi-am dat seama ca profetesc sfarsitul lumii :). As vrea insa sa remarc faptul ca la Foucault gasesti ceva similar: diagnoza unei represiuni care daca nu este oprita e grav. Trebuie sa recunosti ca acesta nu e un argument inca, ci e o evaluare exterioara atmosferica (de aceea eu numesc acest gen de obiectii „meteorologice”, ele spun cum e vremea, dar nu dovedesc nimic).

    2. Eu spun ca lectura a 3 carti din Kant (Criticile) , si macar doua din Hegel (FS si SL) trebuie sa preceada cele 40 de volume din Derrida.

    Cand voi vedea un postmodern care a citit Stiinta Logicii, capodopera metafizicii occidentale, in care ii ai pe Platon, Aristotel, Toma, Leibniz, Kant etc. condensati in blocul de 800 de pagini de maxima densitate (nu diluat ca Derrida), voi privi cu mai multa concesivitate „deconstructiile”.

    3. A propos: nu e suspect ca omul care vorbeste despre logocentrism, de-semantizare si semnificant fara semnificat a scris totusi asa de mult?

    4. m-ai prins in off-side administrativ, am birocratia doctorala multietajata pe cap si nu mai pot zabovi, dar eu nu raman dator. propun sa amanam discutia.

    Multumesc, revin !

  11. Eram dator cu precizari privitoare la interpretarea lui Agamben la Pavel. Desigur, ele privesc -oblic- si interpretarea lui Badiou sau a lui Zizek

    deocamdata, iata un citat din Zizek (care il calchiaza pe Badiou, ispirat si el de Agamben) care confirma acuza mea privitoare la caracterul erorii de concepere a statutului legii :

    Zikek, The Puppet and the Dwarf :
    „That is to say: should one not apply Paul’s insight into how the prohibitive law creates sin to this very first prohibition also?” (p.15).

    Este clara ideea ca Legea genereaza pacatul (si nu este axa ideala in raport cu care masuram aberatia deviantei). Concluzia logica este : elimina Legea, elimini pacatul.

    Revin si cu restul datoriei. Multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s