A nu supraveghea şi a nu pedepsi

                                                

            În lucrarea A supraveghea şi a pedepsi Michel Foucault îşi propune să facă o critică a sistemelor punitive. El a fost deseori asimilat unui anarhism, poziţie care se delimitează de orice tocmai pentru că nu are nici o identitate afirmativă proprie. Şi asta într-un mod adecvat, deoarece tezele lui pur negative sunt reductibile la frivolitatea autoeliminativă a lozincii este interzis să interzici.

 

            Două stiluri punitive: etalarea oribilului şi camuflarea lui

 

            Michel Foucault deschide lucrarea A supraveghea şi a pedepsi cu imaginea terifiantă a spectacolului cruzimii punitive. Călăii ciopârţesc condamnatul, folosind un  veritabil arsenal al suferinţei. O frescă expresionistă suficient de reuşită pentru a câştiga cititorul împotriva ideeii înseşi de pedeapsă[1].

            El contrastează apoi cruzimea patentă a acestei orori cu o altă imagine, mult mai sobră, a unei case moderne de deţinuţi. Aceasta defineşte un alt stil penal, rezultat dintr-o reformă în economia pedepsei, care a renunţat la barbaria empirică a incredibilelor suplicii. Foucault crede că este exagerat, totuşi, să numim această evidentă ameliorare de tratament o „umanizare”.

            Ea se bazează de fapt pe o nouă justificare a dreptului de a pedepsi. Aceste transformări cuprind: 1. modularea pedepsei în funcţie de cazul individual (principiul proporţionalităţii); 2. definirea caracterului primordial corectiv al pedepsei (justificarea ei derivă din faptul că ea vrea să „vindece”); 3. pedepse mai puţin fizice, corpul ca obiect principal al represiunii dispărând; 4. ceremonialul răzbunător epatant este eclipsat de noua formă procedurală, care tinde să ascundă pedeapsa; 5. eficacitatea pedepsei nu mai rezidă în teatralizarea ei terifiantă ci în implacabilitatea survenirii ei; 6. detenţia nu mai are în vedere inducerea durerii, ci suspendarea libertăţii ca bun al individului; 7. corporalizarea penalităţii este evidentă în tehnicile tranchilizante, psiho-farmacologice „deconectante” care au, totuşi, rolul de a uşura durerea.

            Spiritul epocii vede în spânzurătoare, ghilotină, eşafod, roată, bici, stigmatizări etc., semne monstruoase ale unei epoci barbare. Etalarea ameninţătoare a carnagiului sau a lentei agonii a supliciului sunt înlocuite acum de etica unei „sobrietăţi punitive”, care derivă din implacabilitatea rece a mecanismului legii. Chiar şi în cel mai rău criminal trebuie respectată umanitatea al cărui purtător mai este. Chiar şi detenţia, ca suspendare a drepturilor, vizibilă în privaţiile corelative, conservă un rest de suferinţă indusă, printr-un postulat niciodată eliminat că vinovatul trebuie să sufere inclusiv fizic.

           

            De la pedepsirea corpului, la pedepsirea sufletului

 

            Ipoteza suspicioasă a lui Foucault, pe care se ridică şi rezerva lui critică, este aceasta: în spatele umanizării structurii punitive (decorporalizarea pedepsei), se reface o formă mai insidioasă de a pedepsi şi controla. Pedeapsa nu face decât să îşi schimbe materia de exercitare sau punctul de proiecţie:

            „Ceea ce se schiţează în felul acesta este, desigur, nu atât un respect nou pentru calitatea de oameni a condamnaţilor (…) cât o tendinţă spre o justiţie mai subtilă, mai fină, spre o supraveghere penală mai riguroasă a corpului social”. „Nu mai e vorba de corp, ci de suflet. Caznelor care distrug corpul trebuie să le ia locul o pedeapsă ce acţionează profund asupra simţirii, gândirii, voinţei, înclinaţiilor”. Mably i-a formulat odată pentru totdeauna principiul : Pedeapsa trebuie să lovească mai mult sufletul decât trupul”.

           Aşadar, de la tehnologiile trupului trecem la tehnologiile sufletului, manipulate de educatori, profesori, psihologi şi psihiatrii. Sufletul devine „ţinta” ştiinţelor penitenciare (penitenciarul primeşte deci o funcţie penitenţială).

           

            Dogma ascunsă a lui Foucault

 

            Deşi scara de gravitate, ierarhia obiectelor ocrotite de legea penală s-a schimbat mult, totuşi esenţialul s-a păstrat: „graniţa dintre permis şi interzis a rămas oarecum aceeaşi”[4] (lucru evident datorită stabilităţii instituţiilor juridice fundamentale).

            „Sub denumirea de crime şi delicte continuă să fie judecate obiecte juridice definite de Codul Penal, dar şi patimi, instincte, anomalii, infirmităţi, inadaptări, efecte ale mediului sau ale eredităţii; sunt pedepsite agresiuni, dar, prin ele, agresivităţi; violuri, dar, simultan, perversiuni; omoruri ce sunt deopotrivă pulsiuni şi dorinţe. Se va spune : nu acestea sunt judecate; dacă sunt aduse în discuţie, este numai pentru a explica faptele ce trebuie judecate şi pentru a putea decide în ce măsură este implicată în crimă voinţa subiectului. Răspuns incomplet! Căci tocmai aceste umbre din spatele elementelor cauzei sunt judecate şi pedepsite” (pg. 23).

            Iată un paragraf care conţine în el tot ceea ce trebuie pentru a fi dezminţit. Foucault lasă mereu, prin revolta lui retorică, impresia că ceva nu e în regulă aici, că dreptul îşi arogă prea mult. Dar Foucault nu a determinat în prealabil care este exact frontiera limitativă dincolo de care dreptul nu mai are valoare, ca să ştim şi noi ce interdicţie a încălcat aparatul represiv (e.g. dreptul la integritate fizică şi morală, un drept natural dar şi pozitiv). Astfel, trebuie subliniat : critica normelor nu poate fi făcută decât din perspectiva altor norme. Critica puterii nu poate fi făcută decât în lumina unui principiu normativ care interzice puterii să domine multivalent indivizii. Altfel, hidra puterii ar fi pur şi simplu inocentă şi nu am avea absolut nici un criteriu în lumina căruia să o criticăm.

            Pentru a trasa o frontieră între ce este permis puterii şi ce nu îi este permis, însă, este nevoie de un argument, şi pe acesta, retorica profund atmosferică, sugestiv picturală şi necognitivă a lui Foucault nu îl posedă.

            Deşi se sugerează mereu că frontiera dintre permis şi interzis, dintre anormal şi normal este un simplu construct – tocmai faptul de a acuza neîncetat mecanismele puterii implică, undeva într-o dogmă ascunsă a inimii, o veritabilă etică, un criteriu, un aşa-da şi un aşa-nu, deci un Trebuie mare şi inflexibil care judecă înarmat cu spada dreptăţii toată această uriaşă represiune care pare, în opera lui Foucault, să împresoare insidios,  prin nenumărate cercuri concentrice, libertatea noastră de gauloises irréductibles.

            Iată de unde provine rezerva noastră. Este propriul unei ideologii să-şi desfăşoare autistic axiomele, încorporând realul într-un sistem psihotic de verdicte ale demascării. Foucault porneşte din plecare cu supoziţia că ambele stiluri punitive nu sunt corecte. Dar pornind doar de la aceste cazuri istorice, el contestă o propoziţie filosofică, şi anume realitatea şi adevărul frontierei dintre permis şi nepermis. Or numai un astfel de postulat face posibilă întreaga critică foucauldiană a mecanismelor de putere.

            Pur şi simplu: dacă nu acceptăm că ceva este permis şi ceva este interzis, atunci „Nimic nu este adevărat; totul este posibil” (Nietzsche) şi nu avem nici o bază pentru a critica supliciile, spălarea creierelor, digitalizarea controlului frontalier, ispita lui Gyges, ori Panopticon-ul.

            Concluziv: putem să acceptăm multe din descrierile lui Foucault, putem să acceptăm multe din judecăţile negative pe care el le aplică diverselor ipostaze ale travaliului ubicuu-larvar al puterii. Dar putem face acest lucru doar acceptând, într-o intuiţie filosofică pură, cardinalitatea şi ireductibilitatea intra-istorică a dualităţii dintre bine şi rău. Prin urmare, departe de a demola veche înţelepciune a filosofiei (de pildă Etica nicomahică sau Critica raţiunii practice), acceptarea unor rezultate critice locale ale „arheologiei” presupune tocmai ceea ce au acceptat toţi ceilalţi, şi nu a fost deloc depăşit de critică, aşa cum se bat activiştii cu cărămida de plastic în pieptul lor de pui : anume dualitatea  ontologică  între binele permis şi răul interzis.

            Dacă dreptul (şi aplicarea lui punitivă) depăşesc o limită de legitimitate, ea trebuie aşadar determinată – ceea ce, repetăm, nu s-a petrecut în cartea lui Foucault. Dacă instituţia pedepsei ca atare este inacceptabilă (indiferent de stilul penal care o deserveşte), atunci Foucault să o spună clar, şi să ne indice cum ar arăta un drept fără putere coercitivă penală (adică un gardian fără mâini) sau o societate fără drept (adică o coexistenţă fără reguli).

            Foucault se mulţumeşte însă să ne înfricoşeze cu tablouri de coşmar, pentru ca, sub forţa acestor imagini – desigur, oribile –  intelectul nostru să sucombe lacrimilor, şi să nu mai pună astfel de întrebări inevitabile.

           

            Arta insinuărilor

           

            Aşadar, să citim cu adevărat critic sugestiile şi insinuările neargumentate ale lui Foucault: sunt pedepsite, spune el, agresiuni, dar prin ele agresivităţi. Sugestia: agresivitatea nu ar trebui pedepsită. De ce? Majoritatea agresiunilor, mai ales cele de frecventă recidivă rezultă dintr-o agresivitate, care trebuie sau condamnată, sau tratată, şi în orice caz preventiv izolată de societate. Dar Foucault nu este mulţumit nici cu o condamnare, nici cu o internare. Orice ar face, societatea nu are voie să atenteze cumva la libertatea acestei agresivităţi de a opera noi victime. Şi nici nu are voie să gândească o terapie recuperativă, prin care emiţătorul de agresivitate să redevină un membru nonviolent al societăţii.

            Aceste umbre din elementul cauzei sunt judecate şi pedepsite pur şi simplu întrucât determină sau concură la obiectivarea crimei.

            Sub acest pretext, criminologia  şi ancheta procuratorială „îşi permit” să cerceteze criminalul, să-i violeze intimitatea lui pudică, şi să-i cunoască natura, trecutul şi „ce se poate aştepta din partea lui în viitor”.

            Desigur, presupunem că ar trebui să lăsăm criminalul intact, original, tânăr şi neliniştit. Chiar să-i oferim şansa unei fructuoase recidive fără să îndrăznim cumva să-l introducem în baza de date totalitară şi panoptică a poliţiei, deoarece am conspira în mod nejustificat la libertatea lui inocentă de multivalentă mişcare, „dincolo de bine şi de rău”.

            Monştrii, perverşii, anomaliile psihice, inadaptaţii, nu ar fi nimic altceva decât etichete (fără referent real) care „sub pretextul că explică un act, constituie modalităţi de a califica un individ”[5]. Şi ce este grav aici? A cunoaşte înseamnă tocmai a califica, adică a determina proprietăţile unei realităţi. E absolut corect să distingem, pur preventiv, între o vietate cu pistol plus cazier şi una cu o floricică dar fără cazier. Veţi spune: e posibil ca tocmai recidivistul să renunţe la violenţă şi pacifistul să comită brusc o crimă. Dar asta nu dovedeşte decât că nu poţi renunţa la a pedepsi şi supraveghea ! (Deşi trebuie să umanizăm şi să ameliorăm sistemul în acord cu o sferă cât mai larg rezonabilă a libertăţii individuale).

            Acest mecanism punitiv şi preventiv  se bazează pe prezumţia confirmată că actele nu se iscă din neant, ci ele sunt comise tocmai de indivizi, şi că ele reflectă personalitatea, mobilurile, intenţiile sau chiar maladiile acestora, care îi fac pur şi simplu periculoşi pentru toţi ceilalţi indivizi.

            „Ele sunt pedepsite apoi şi printr-o sancţiune ce-şi arogă funcţia de a-l face pe delincvent nu doar să dorească, ci şi să fie capabil să trăiască în respectul legii, şi să-şi poarte singur de grijă”. 

            Dacă tot nu mai eliminăm criminalul (printr-o atrocitate simetrică), şi avem chiar buna intenţie de a nu-l închide pe viaţă (cum merită un monstru care a asasinat cu bestialitate o gravidă, spre exemplu), probabil că nu este totuşi atât de grav să-i cerem, în schimbul suspendării unei execuţii integrale a detenţiei, minima garanţie că nu va recidiva.

            Altfel spus: nu e atât de grav să îi cerem ca el să internalizeze consecinţele pedepsei, să reţină lecţia simplă şi universală că nimeni nu are nimic cu libertatea lui atâta timp cât libertatea lui nu este ea însăşi criminală. Că nimeni nu are nimic cu sufletul lui atâta timp cât sufletul lui nu fermentează pasiuni criminogene care pot rupe legătura socială prin gestul ireversibil al crimei.

             Foucault mai critică măsurile de siguranţă adăugate pedepsei care „nu urmăresc să sancţioneze infracţiunea ca atare, ci să-l controleze pe individ, să neutralizeze pericolul pe care acesta îl reprezintă, să-i modifice predispoziţiile criminale (!)”

            Prin urmare, dreptul ar fi represiv, deoarece îndrăzneşte să atenteze, cu ambiţii insidios-dominatoare, tocmai la predispoziţiile lui criminale !

            Ca şi cum criminalul nu ar fi el însuşi represiv, ca şi cum violenţa crimei nu precede violenţa pedepsei, ca şi cum tot ceea ce lipseşte unei societăţi libere este decriminalizarea şi impunitatea a priori a membrilor ei, după care pacea socială tulburată de atâtea legi protective, tribunale represive, procurori, poliţişti şi gardieni, s-ar putea instaura finalmente în linişte.

            Iată o veritabilă doctrină de infractor ! Problema societăţii sunt de fapt tocmai „curcanii”, cei care distrug armonia unei comunităţi paşnice netulburate printr-o conspiraţie a puterii cu o mie de capete. Poliţia este, cum spune Walter Benjamin (laolaltă cu Al Cappone, Jack Spintecătorul şi Fane Spoitoru’), o instituţie „abjectă”.

             „Expertiza psihiatrică, antropologia penală şi interminabilul discurs al criminologiei îşi află aici una din funcţiile lor cele mai precise (…): ele urmăresc să furnizeze mecanismelor de pedepsire legală un mijloc justificabil de a acţiona nu doar asupra infracţiunilor, ci şi asupra indivizilor; nu doar asupra a ceea ce aceştia au făcut, ci şi asupra a ceea ce ei sunt, vor fi, pot să fie”. Astfel „suplimentul de omenie pe care justiţia l-a asigurat pare explicativ şi limitativ, însă, în realitate este anexionist”(pg. 24-25).

            Foucault se revoltă deci pentru că se judecă altceva decât crimele: se judecă de fapt sufletul criminalilor !

            Dar este o mare neînţelegere!  Deoarece (în plan social, nu spiritual) nu există crimă – ceva ca o substanţă independentă pe care o putem judeca separat de agentul ei. În realitate, crima (infracţiunea) este un act, un comportament, săvârşit întotdeauna de cineva (nu de nimeni, ca şi când ea ar fi crima ei însăşi şi nu crima cuiva). Ea este de fapt un raport cadrilater între act, victimă, făptuitor şi lege, prin care un caz individual cade sub incidenţa unei reglementări generale. Legea protejează o valoare socială (viaţa, libertatea, demnitatea, integritatea corporală etc.). Când fapta atinge acea valoare (de pildă viaţa unui om prin crimă, libertatea prin sechestrare, demnitatea prin minciună, integritatea prin mutilare etc.), legea se sesizează automat sau poate fi sesizată. Aşadar, acolo unde este faptă, acolo este şi făptaş. Fapta este încadrată (în funcţie de gravitatea pericolului social), iar făptaşul este judecat tocmai în acord cu această încadrare juridică. Şi pentru că braţul criminal nu a acţionat singur, „de capul lui”, noi judecăm mobilurile, intenţiile care îşi au sursa în subiectul făptuitor. Vrem să aflăm: dacă şi cât a ştiut, dacă şi cât a vrut.

           

            Metoda demascării ideologice

 

            O presupoziţie conspirativă ubicuă dirijează propensiunea demascatoare a lui Foucault: aceea că un grup hegemonic a inventat dreptul, supravegherea şi pedeapsa, pentru a domina pe cei oropsiţi şi mulţi. Cu toate delimitările lui de Marx, schema mentală a lui Foucault este una marxistă: criminalii şi nebunii sunt proletarii lui Foucault, cei care nu au nici o vină, dar societatea îi reprimă fără nici un motiv decât eterna şi pura autoproducţie a puterii. În consecinţă, metoda adoptată este una a demascării ideologice. Nu s-a dovedit nimic, totul a fost din start presupus.

            Astfel, el citeşte în orice fapt punitiv doar etalarea puterii, în loc să citească ceea ce este normal, un act de apărare a societăţii faţă de cei care fracturează legătura socială. Totuşi, acest lucru este colateral: orice pedeapsă este şi o etalare a puterii, dar în acelaşi timp ea ocazionează actualizarea justiţiei.

            Nu este nici antropologic şi nici sociologic precis să reduci actul punitiv la o simplă ceremonie autoconfirmativă a puterii, deşi scopul preventiv presupune cu adevărat disuadarea violenţei anti-sociale. Sentimentul, instinctul şi principiul dreptăţii, vizibil în „comunitatea de ofensă” pe care o activează orice crimă (ca rupere a legăturii sociale) sunt universal distribuite şi anterioare oricăror articulări instituţionale sau raţionalizări ulterioare. Dovadă extremă: linşajul. Iată o violenţă retributivă spontană pe care nu o dirijează statul sau detentorii instituţionali ai puterii, ci tocmai cei lipsiţi de instrumentele instituţionale de distribuire a justiţiei. Dacă anarhiştii cred în mod profund utopic că există societăţi dezinstituţionalizate fără supraveghere, să ia o vacanţă la ţară: micro-comunităţile arhaice sunt de fapt cel mai puternic supravegheate, sub imperiul „conştiinţei colective”. Acolo fiecare membru este gardian al ordinii constituite şi delaţiunea este regula cotidiană a „civilităţii”. Aşa cum spunea Durkheim, dacă vrei să te ascunzi, cel mai bine o faci într-o metropolă aglomerată.

            Putem spune cel mult că acest aparat represiv a instrumentalizat sau a uzurpat o legitimitate, dar nu că nu are nici o legitimitate. Sau că el distribuie uneori eronat justiţia: dar asta numai pentru că ştim care justiţie a fost mistificată. Dar cu o asemenea  propoziţii rezonabile, Foucault nu ar mai fi fost ideologul emancipării, ci ar fi avut doar o dreptate fără spectacol şi succes.

            În concluzie: soluţia nu este critica globală şi înlăturarea pedepsei ori a supravegherii. A nu supraveghea şi a nu pedepsi este tocmai visul milenar al devianţei criminale, şi numai presupoziţia pelagiană a unui idealism orb poate să creadă că suprimarea forţei punitive a legii ar scoate libertatea din carceră. În realitate, o astfel de suprimare ar scoate societatea şi din coexistenţă şi  din securitate pentru a o preda celui mai sângeros război : cel fără-de-lege.

 

(publicat in revista Verso, nr. 38, iunie 2008)

 

 

 

 

 


[1] Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005.

[2] Op.cit., pg. 101. Reformatorii atacă natura excesivă a pedepselor; “dar este vorba de un exces provocat de o lipsă de regularitate mai curând decât de un abuz al puterii punitive”.

[3] op.cit., pg. 22.

[4] op.cit., pg. 23.

[5] Op.cit., pg. 24.

Anunțuri

5 responses to “A nu supraveghea şi a nu pedepsi

  1. Dacă pentru nelegiuirile săvârşite în deplină cunoştinţă de cauză există pedeapsa justiţiei, dacă pentru cele cu resort patologic soluţia e de domeniul psihiatriei şi dacă ceea ce e drept (general stabilit şi acceptat) ar fi de fiecare dată aplicat, da, lumea ar fi mai curată. Din păcate nu e aşa şi asta, cred (perspectiva probabil mi-e îngustă), se datorează lipsei unui acord comun în ceea ce priveşte libertatea, acord care niciodată nu va fi general valabil. Unii consideră că faptele lor dau de seamă doar socialului şi din perspectiva asta sunt pătaţi (şi pedepsiţi) sau nepătaţi (oare curaţi?). Ce e dincolo de „negru pe alb” scapă oricărei justiţii umane. Un „om” care calcă umanul în picioare (şi asta pentru că sâmburele umanităţii e mort în el sau pentru că se crede nici mai mult nici mai puţin decât taman Dumnezeu), cred că depăşeşte măsura înţelegerii şi pedepsei vreunei instituţii judecătoare, afară de una divină. Nimic din ce a făcut, face sau va face nu va fi văzut altfel decât profund moral (dar mai ales calculat milimetric!).
    Da, să fie supraveghere, să fie pedeapsă! Dar, în concret, oare cine pe cine pedepseşte şi cine e în măsură să judece „cazurile” care scapă vreunei judecăţi?

    E interesant de citit. Într-un anume fel, lecturând, se trece pe rând prin toate ipostazele: de la penitent la ‚cel fără-de-lege’ şi până la judecător.

  2. Poate că revolta lui Foucault şi respingerea oricărui sistem represiv e tocmai negaţia (chiar spui despre asta într-un alt articol) care afirmă; mă refer la acel „aşa-nu” care se vrea să răstoarne un nu „fără cauză” într-un „aşa-da” veritabil. Cred că, deşi nu dă o formulă explicită pentru „aşa-da” (sau lasă neterminat un lucru început), nu e pentru că ar fi un răzvrătit fără cauză care caută să impresioneze făcând valuri. Şi îmi pare că „tocmai faptul de a acuza neîncetat mecanismele puterii implică, undeva într-o dogmă ascunsă a inimii, o veritabilă etică, un criteriu, un aşa-da şi un aşa-nu, deci un Trebuie mare şi inflexibil” îi justifică atitudinea.

  3. Draga Maya.

    multumesc pt comentariu.

    dar trebuie sa clarific unele structuri.

    daca ar fi asa, si Foucault ar avea un program pozitiv care sa inlocuiasca tot ceea ce este negat, cred ca am fi stiut deja cu totii. dar oriunde te uiti afli ce mai critica Foucault, dar nu afli nici o noua solutie decat: eliberati nebunii, eliberati criminalii si eliberati dorinta. sa faca toti ce vor.

    tu incerci sa folosesti o argumentatie hegeliana ca sa il salvezi. Dar, important, dialectica ternara cuprinde negativul ca moment secund, nu ca moment prim (speculativul e mult mai complex). Negativul lui Foucault se opreste clar in momentul critic. Tu ai putea, de pilda, sa propui un program prin care sa gasesti acel pozitiv rezidual din care totul poate fi relansat. Dar el pur si simplu nu o face, e o sarcina care ne ramane noua… De altfel, cred ca ne putem inspira din Kant si Hegel, au multe de completat in formula simplificatoare si aplatizata a lui Foucault (cf. Metafizica moravurilor si Prelegeri de ilosofie Juridica).

    Orice criteriu ar aduce un continut pozitiv, o regula pe care nu am gasit-o nicaieri.

    Cred ca esti prea generoasa, si interpretezi in favoarea lui, dincolo de textul lui.

    Daca e vorba de o dogma a inimii – asta e clar. Dar trebuie si un intelect care sa ofere o regula, o solutie. Inima simte, dar nu vede. Trebuie ca intelectul sa ofere discriminarea.

    Si daca are un asa-da, un asa-nu, de ce doar etica lui ar fi buna, si cele vechi nu ar fi bune? Lui nu i se aplica disolutia distinctiei dintre permis si nepermis? el are voie sa o reintroduca dupa ce i-a criticat pe toti „dogmaticii” ca au categorii dintr-o epistema revoluta?

    Faptul ca are o etica, si ca reinstituie un asa-da si un asa-nu nu e grav.

    Grav este ca el pretinde ca a depasit dualitatea, crezand totusi ca el face bine si ceilalti fac rau, fiind astfel INCOERENT cu sine.

    In fine, legat de primul comentariu, este evident ca nimeni nu detine a priori o radiografie clara cu cine e bun si cine e rau. Dar a spune ca aparatul juridic, care incearca tocmai sa sorteze escrocul de cetateanul simplu, nu poate diferentia pana la un nivel socialmente decisiv cine este infractor si cine este doar contravenient sau chiar inocent, asta e prea mult.

    Te rog sa consulti pt asta textul meu cu Derrida si deconstructia dreptului, acolo clarific obiectia aceasta pusa in special de Derrida.

    Totodata, vreau sa mai spun ca am simtit nevoie, la toti filosofii politici ai postmodernismului, sa ii trimit la un curs de criminologie si la ujnul de drept penal, se simte amatorismul, si ei nu isi dau seama.

    Voi reveni. Multumesc inca o data. :)

  4. Da, am sesizat în textele lui o „suspendare” care îl lasă pe cititor cu întrebarea „bun, şi? Ce propui?”. Şi încă un da pentru faptul că încercând să îi găsesc justificări scap din vedere, probabil, lucruri esenţiale. Însă, a-l „condamna” pentru faptul că demolează fără să propună alte norme îmi pare cumva o atitudine asemănătoare cu cea a postmodernilor faţă de filosofia modernă care ar trebui respinsă şi regândită din perspectiva consecinţelor sângeroase, consecinţe pe care i le impută (momentan cam asta înţeleg prin postmodernism şi nu subscriu). Dar, un al treilea da, ce spun e fragil şi poate chiar eronat , câtă vreme nu stăpânesc suficiente cunoştinţe care să mă pună în alt drept decât de a mă informa.

    Am să citesc textul despre care spui.

  5. Excelenta analiza. Bun venit in blog-roll-ul meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s