Heteronomia esteticului

            „Cu atât mai mult este necesar un învăţământ despre artă serios, bazat pe idei, în această epocă a jalnicului război literar purtat împotriva a tot ce e înalt, măreţ, întemeiat pe idei, ba chiar împotriva frumuseţii din poezia şi arta însăşi, acum când tot ce e frivol, tot ce e menit să excite simţurile, sau tot ce este de o preţiozitate josnică sunt idolii înconjuraţi de cea mai profundă admiraţie”. (F.W.J. Schelling)

   

           Scopul artei nu este plăcerea

 

           Sensul artei nu se epuizează într-un epicureism estetic. În templul artei, clientul nostru nu este stăpânul nostru. Cel ce intră în regatul frumosului în calitate de „client” (consumator) este deja un sclav, nu un aristocrat, după cum „arta” care ascultă de clienţi este un divertisment al sclavilor pentru sclavi.

Scopul artei nu este să procure plăceri – nici chiar elevate. Arta nu este un masaj al sufletului; publicul nu contează ca public, ca simplă comandă socială. Cultura ca divertisment este alimentul burgheziei suprasaturate, algocalminul vagotoniei dezaxate. Arta este sau angajament destinal, sau simplă birocraţie, profesie, hobby ori fitness psihomental…

            Există însă o autonomie a artei. Ea nu este făcută să placă (chiar dacă acesta este un efect colateral al ei). Frumosul este o forţă spirituală ireductibilă la un program estetic hedonist. Frumosul intră în lume sub aura unei gravităţi superioare. Tocmai cel ce vrea să placă, acela nu va place. Tocmai cel ce se zbate pentru gloriole va pierde adevărata glorie. Tocmai cel ce ar face orice numai să intre pe scenă, va rămâne o simplă mască ce şi-a pierdut fiinţa pentru că a flatat neantul.

        

           Scopul artei nu este ea însăşi

         Dar sensul artei nu este nici arta însăşi. Propriul său scop poate fi doar ceea ce este prin sine şi pentru sine, alfa şi omega, ceea ce este numai în vederea lui însuşi. Chiar dacă respiri de dragul de a respira, există altceva care se împlineşte în spatele unui orgoliu libertarian.

             Pentru că arta nu este din eternitate, deşi poate fi pentru eternitate. Arta vine de undeva şi pleacă -trimite- undeva. Arta nu se expune deci pe sine: întotdeauna altceva este chemat, prin ea, să strălucească. La un alt nivel deci, arta este deci heteronomă.

          Adevărul artei nu este să se elibereze de orice conţinut extern, ci să îl servească pe cel autentic.

         Viclenia Frumosului, pe care estetismul o ignoră este aceea că atunci când arta serveşte un conţinut, conţinutul însuşi va determina retrovers arta. Dacă un conţinut este minor, el cade sub amploarea forţelor artei, fiind nedemn de măreţia ei. Abia când arta serveşte un conţinut infinit, ea întrupează o semnificaţie infinită, singura demnă de vastitatea ei.

          Este revelator că sub stindardul autonomiei formale a esteticului s-a consumat şi cea mai mare o vacuizare a ei, care culminează în estetica pauperă şi pleonastică a cotidianului. Pe când tocmai în cea mai cruntă „robie”, arta a strălucit precum o supernovă în agonie. Goticul, simfoniile monumentale ale lui Anton Bruckner, viziunile colosale ale lui Caspar David Friederich sau proza infinită a lui Borges nu sunt nici artă pentru artă, şi nici o simplă artă pentru om. Toate vin de altundeva şi sunt în vederea a altceva.

          A spune că arta este autonomă revine la a spune că ea nu are de dat seama oricui, nu trebuie să se plieze pe carenţele şi limitele celui care vrea să rezume arta în serviciul sinelui său minor. Sinele minor actualizează minor. Autolimitarea emană limitare. Bogăţia virtualităţilor artei ar fi astfel mutilată prin filtrul  procustian al unui minorat ontologic.

 

           Arta este o vocaţie

 

          A spune că arta este heteronomă revine la a spune că, totuşi, arta are o vocaţie. Ea este deci chemare dincolo de propriul nostru minorat narcisiac, pe care cu toţii îl purtăm în noi. Vocaţia nu este un apel exterior posibil, ci o chemare interioară reală.

          Slujirea a ceva ce ne transcende, elevarea noastră dincolo de unilateralitatea propriei singularităţi. Dilatarea receptivităţii noastre ontologice şi accesul prin sensibilitate la ceea ce depăşeşte şi întemeiază în mod absolut – iată chemarea şi demnitatea proprie artei. Arta pentru artă este adevărul transcendenţei Frumosului în faţa heteronomiilor minore contingente. Dar oprirea spiritului la autoraportarea narcisiacă a artei pentru sine este expresia unui pleonasm estetic şi ontologic fundamental. În cercul vicios al artei pentru artă, arta a devenit un instrument al omului, în loc ca arta să devină eliberatoare a omului în vederea a ceva şi mai adânc.  

           Paradoxal, autonomia esteticului primeşte un sens înalt tocmai prin autentica heteronomie a artei.

           Există heteronomii minore ale artei, heteronomia capriciului individual, sau heteronomia contingenţelor particulare. Acestor unilateralităţi, care mutilează şi degradează universalitatea şi altitudinea artei la fragmente minore şi inferioare ale fiinţei, trebuie să le opunem autonomia esteticului. Dar eliberarea esteticului de precaritatea unor angajamente minore nu ar avea nici un sens în afara libertăţii sacrificiale a artei de a asuma o privire contemplativă majoră.

 

 

          

             Autonomia esteticului

 

            Într-o primă instanţă (şi numai într-o primă -fenomenologică- instanţă), cotidianul este lumea noastră. Arta cotidianului este atunci pleonasmul care ne confirmă ceea ce ştiam: că suntem înnecaţi deja cotidian. Spaţiul interior al acestei lumi dedublează spaţiul extern al insignifiantului. Acea estetică ce nu aspiră la nici o viziune, ne lasă şi ne confirmă disipaţi în exterioritatea noastră cotidiană, plafonaţi pe nivelul nostru minor, cel în care suntem deja reţinuţi şi consumaţi, măcinaţi şi limitaţi. Cei lipiţi de cotidian sunt artiştii-oglindă ai lui Platon, cei care copiază copiile. Pe de o parte, un sens există şi în proclamarea absurdului: expunerea absurdului poate fi şi o judecare a lui, o desolidarizare a spiritului care este totuna cu începutul unei eliberări. Dar începutul eliberării nu este încă împlinirea libertăţii.

            Estetica postmodernă nu face, dacă se opreşte la ea însăşi, decât să consacre prizonieratul nostru retinal-obiectual. Protestul ei impotent ne lasă lipiţi de nihilismul banalităţilor care devin forme sterile recombinate obsesiv într-un delir însetat de inovaţii. Dar oricât ai combina forme sterile, ele produc agregate sterile şi inovaţia decretată nu este decât creaţie avortată. Şi pentru că banalitatea cotidianului are o singură formă de exotism – mizeria, aceasta este singura care mai poate să şocheze.

            La limita ei, arta cotidianului a ajuns să facă apoteoza toaletei şi a deşeurilor, a reziduurilor de fiinţă, deci a neantului obiectivat, deoarece la acest nivel „democratic” al cotidianului suntem cu toţii egali – şi doar aici. Toaleta este confesionalul postmodernilor. Acolo se poate vedea pe ziduri insalubre cum deconstrucţia le-a inversat opoziţia ierarhică dintre cerebral şi anal    încoronând ateologia lor digestiv-tubulară.

           Este un trist spectacol acela în care urmaşii celor care au zidit catedrala din Köln, au scris Kunst der Fugue sau Fraţii Karamazov  stau gură cască, precum o plebe dilatată de nesimţire, într-un elogiu greţos adus unei libertăţi care a vomitat un pişoar.

          Impertinenţa narcisiacă şi nevoia autoetalativă a excentricităţii se ascund sub „autonomia esteticului” pentru ca vidul bovaric ce se crede substanţă să câştige aplauzele consumatorilor obedienţi de mode culturale travestite în avangarde revoluţionare. Dar acest deşert mizerabil al anti-esteticilor şocante care sparg ostentativ vitraliile solemne ale spiritului – în loc să elibereze ceva adânc în noi, nu sunt decât expresia unei noo-terapii avortate a unor euri vide auto-dilatate şi ferm auto-încapsulate, din carcasa cărora orice inspiraţie posibilă ar ricoşa definitiv.  Astăzi, cui îi este lene să aprofundeze sistemul lui Kant mai are şansa să joace rolul unui actor şocant…

            Există însă ceva ante-cotidian şi supra-cotidian, care nu are ce face cu arta cotidianului. Obsesia cotidianităţii rezultă însă din eşecul contemplaţiei de a se ridica în interiorul propriei sale idealităţi. Un astfel de drum interior spre centru este tot una cu un drum ascendent iniţiatic, parcurs dinspre zonele noastre minore înspre regiunile înalte ale spiritului. Cine renunţă la întemeierea arhitectonică a spiritului, renunţă la ortogonalitate şi tratează omul la categoria târâtoarelor nivelate care înghit praf în loc de stele, şi zgârie plebeu asfaltul dintr-o funciară lipsă de verticalism ascensional aristocratic şi platonic.  

            Formele private de conţinut sunt acele forme a căror combinaţie nu este aşezată în serviciul nici unei viziuni (înalte şi deci înălţătoare). Ele sunt astfel forme goale. Vidul lor este orgoliul formei care refuză altceva decât privilegiul ei retinal, orgoliul steril al suprafeţei de a fi mai vizibilă decât Adâncul. Dacă e vorba de artă plastică, se crede că plasticitatea este totul, că forma îşi este autosuficientă. Un conţinut, o viziune, o semnificaţie ar disimula intruziunea altor dimensiuni decât cele pur „estetice”, care ar viola autonomia frumosului. Maxima funebră a formei pentru formă este : nu contează ce scrii, ci cum scrii. Nu contează substanţa ci faldurile, nu contează femeia ci fardurile. Această autonomizare vacuizantă a formei faţă de viziune ajunge astfel să proclame în gol.

 

           Heteronomii minore ale esteticului

 

           Un astfel de refuz al conţinutului produce însă o schizofrenie a spiritului uman care este simultan analitic şi estetic : constituirea inteligibilă a sensului trece în constituirea lui sensibilă. Viziunea poate primi configuraţie, pentru ca ceea ce este doar inteligibil să strălucească acum şi în sensibil. Arta nu este exterioară adevărului, ci este adevărul care arde. Interioritatea conţinutului trece, prin artă, în exteriorizarea formală – sau ele sunt fenomenologic sincrone, ca două laturi indisociabile. Există şi minore, indemne încălcări ale autonomiei esteticului: comandamentul istoric care guvernează raportul formelor reprezintă o ispită care înlocuieşte o formă a pierderii de sine cu altă formă a pierderii de sine. Lipsa unui sens nu poate fi remediată cu asumarea unui sens minor inautentic. A milita estetic pentru o falsă eliberare (unilateral politică), a deveni remorca unui program politic (cum vrea estetica marxistă şi unele estetici postmoderne eliberaţioniste), sunt forme alternative ale ratării propriului, ireductibil la o simplă existenţă civică.

           Există ceva supra-politic (deci supra-lumesc) în noi, căruia trebuie să-i revină o expresie artistică pură. Există o cetate interioară mai profundă decât cetatea exterioară.  În slujirea cetăţii exterioare, formelor le revine doar un conţinut minor. Arta narcisiacă este desigur contestată, dar în virtutea unui conţinut indemn, în virtutea unor false (pentru că exterioare) eliberări.

          Agitaţia pe epiderma lucrurilor, revoluţiile care răstoarnă orânduirile lumii – dar nu modifică nimic fundamental în noi, sunt forme mai subtile de a rata posibilităţile transfigurative ale artei. Deşi la un al doilea nivel ele dau un sens absurdului pelonastic al cotidianului prin care artiştii îşi expun golul şi comunul, acest sens nu trezeşte libertatea noastră majoră, şi evoluează pe fondul unui somn dogmatic al faptului de a fi (numai) în lume. Dar noi, în lume fiind, suntem întotdeauna dincolo de lume. Sau cu limbajul lui Hegel (das Schrank und das Sollen), lumea este pentru noi o barieră (mai mult decât o limită) deasupra căreia stăm: deoarece sesizarea însăşi a limitei este o depăşire a ei (când de-limităm ceva am presupus prin aceasta ceea ce se află deja în interiorul limitei, dar şi în exteriorul ei).

            Am arătat că, în acest sens, Kant (autonomia esteticului) este întotdeauna deasupra lui Marx (a heteronomiei politice a esteticului). Dar conţinutul care poate aservi arta unei false eliberări, este singurul care poate să-i şi ofere adevărata eliberare. Formele nu se autovalidează, conţinutul ca semnificaţie oferă în ultim resort viziunea care împlineşte sensul artei (deşi arta este tocmai uniunea unui conţinut prodigios cu forme desăvârşite acestui scop). Altfel spus, Hegel (heteronomia ontologică a esteticului) este întotdeauna deasupra lui Kant (autonomia esteticului).

 

           Heteronomia ontologică a esteticului

 

          Există însă o altă cale care nu este anacronică decât pentru că este pancronică. Ea nu este actuală în receptivitatea estetului recent tocmai pentru că acesta este doar estet, şi doar recent. Ea este calea profunzimii, a interiorităţii care nu găseşte o formă demnă în aglomerarea nimicurilor cotidiene, şi nici nu coboară să lupte în vacarmul multilateral al lumii gregare.

          Ea cere ca arta să sape în noi (adevărata arheologie – cea transcendentală, nu simplu-socială) până când revine la stratul profund al sensurilor originare, antecedente angajamentelor noastre minore, refulate sau uitate în preocupările noastre – care sunt totodată prea-ocupări – şi care constituie totalitatea posibilităţilor noastre majore pe care progresia vieţii nu face decât să le închidă sau să le avorteze.

           Sensul artei ar fi atunci eliberator într-un sens mult mai profund decât o critică socială nevrotică. Estetica absurdului cotidian nu poate fi decât un început de eliberare. Ea trebuie să declanşeze sesizarea vidului mundan proxim, inutilitatea şi absurdul lui patent. Estetica militantă, a angajamentului trebuie să trezească în noi revolta în faţa articulărilor maladive ale lumii. Dar revolta nu este justificată prin sine. Ea nu trebuie să se rezume la o revoltă anarhistă infantilă demi-eliberatoare. Poporul urmează libertatea-fără-sutien a lui Delacroix tocmai pentru că la aşa popor, aşa libertate, o libertate fără principii, pe care ar vindeo oricum pentru un pumn de arginţi.

            Adevărata revoltă trebuie să fie aristocratică, nu plebee: privilegiu al regelui deposedat, nu răzbunare a poporului frustrat.

          Această revoltă începe cu adevărul că lumea mai înainte de orice (şi nu doar o orânduire contingentă a ei), este o deposedare a omului de ceea ce este mai adânc în el, de libertatea ontologică înrădăcinată în originea noastră supramundană. Omul nu este rege şi sclav – ci rege deposedat, aşa cum a văzut geniul lui Pascal. Înaintea oricărei exproprieri empirice, faptul de a fi în lume este o adevărată expropriere transcendentală prin care nu ni se răpeşte un bun sau altul, ci ni se răpeşte chiar sinele. Dar este deajuns să fii marxist ca să lupţi pentru ceea ce va ajunge oricum hrana moliilor – în loc să-ţi recâştigi interioritatea.

             Această regalitate a interiorităţii, liberă în propriile ei lanţuri, priveşte cu dispreţ epiderma lumii, dar şi războiul fratricid al părţilor lipsite de sesizarea suverană a întregului. Contemplarea regală este singura chemată, de undeva de sus, să înţeleagă vanitatea celor ce, de pe suprafaţa cotidianului, par să existe cu adevărat.

          Această sesizare va înţelege cât de mici sunt marile noastre proiecte mundane. Ea va intui că arta nu se serveşte pe sine, că arta nu serveşte interese locale, că  este sub demnitatea ei să fie târâtă în scandalul şi vacarmul detaliilor contingente.

          Privirea domnitoare va găsi adevărul că arta nu este inflaţia eului care crede că face un serviciu lumii şi celorlalţi. Numai dintr-un astfel de punct va fi vizibil faptul că nu artistul oferă frumuseţe lumii, că nu artistul se sacrifică pentru artă – ci că Frumuseţea se oferă lumii prin el, că ea se sacrifică şi îl sacrifică în vederea ei înseşi, şi că, la limita martirajului marea artă nu poate fi decât o liberă acceptare a sacrificiului de sine, o oferire sacrificială de sine. Marea artă nu este pretextul sinelui – ci tocmai sinele este preţul majestăţii revelatorii a Frumosului.

           Rebeliunea şi aparenta capriciozitate a celor mai mari creatori ascundea fundamentala lor intoleranţă faţă de vidul şi carenţele lumii şi al anchilozării epocale a spiritului. Rebeliunea fără afirmaţie este pură psihanaliză. Revolta fără obiectivitatea vizionară transfigurativă a artei nu este decât sterilitate plastografiantă para-creatoare.

           În spatele aparentului lor ludism, anarhism sau violent profetism, se găsea întotdeauna o pietate în faţa sacralităţii Frumosului. Astfel că, dincolo de autonomia vacuizantă a artei, sau de indemna ei heteronomie minoră, ceea ce lipseşte în primul rând artei contemporane este vocaţia ei autentică vicariantă. Experienţa artei în orizontul ei sacrificial ajută în cele din urmă omul să slujească ceea ce transcende omul însuşi – şi numai astfel se poate el sluji cu adevărat pe sine. Numai cel ce renunţă cu adevărat la sine se va regăsi, şi niciodată cel care s-a acceptat deja narcisiac pe sine şi numai pe sine într-o coabitare cu adevărat conservatoare cu o oglindă maculată şi golită de idealuri.

        (publicat in revista Verso, nr. 33, 1 martie-15 martie, 2008)

Anunțuri

11 responses to “Heteronomia esteticului

  1. De unde se vede atât actualitatea clasicilor (Schelling) cât si, din pacate, din ce în ce mai mult, cea a „bubelor, mucegaiurilor si noroiurilor”.

  2. Într-o carte de rasunet, La littérature en péril, Paris, 2007, Tzvetan Todorov denunta si el cele trei mari plagi ale literaturii contemporane (si se poate spune ale „artei” moderne în general) : formalismul, nihilismul si solipsismul.
    Acest soi de arta, atât de „prizata” astazi, nu este altceva decât opiumul maselor destructurate ale erei globale.

  3. justa prezentarea, felicitari!

  4. putem opera o recuperare a unui sacru artistic „vicariant” intr-o maniera destul de justa. Foarte bine ca sesizezi asta, mi se pare destul de trist ca universitarii umanisti incearca sa fuga de asta.

  5. salutare Vlad!

    excelent, ca de obicei

    asteptam si alte palme ideatice, in stilu-i!

  6. „Numai cel ce renunţă cu adevărat la sine se va regăsi, şi niciodată cel care s-a acceptat deja narcisiac pe sine şi numai pe sine într-o coabitare cu adevărat conservatoare cu o oglindă maculată şi golită de idealuri.”
    Nu contest (nu sunt în măsură), doar (mă) întreb, dacă „adevărata renunţare la sine” e o mişcare a sinelui tot pentru sine, ce altceva se consideră a fi alteritatea dacă nu o mască în contextul unei scene? Oare nu orice renunţare la sine pentru sine implică o vidare a alterităţii?

  7. Pt Maya.

    Da, e corect:

    1. daca simpla renuntzare la sine camufleaza o dorintza mai adanca de sine, este o renuntzare aparenta, sau de fatzada. Acesta este cazul celor „corecti”, a „fariseilor” despre care s-a si spus profund ca sunt „morminte varuite”. Putem spune in acest caz ca nu e o veritabila renuntzare, nu este una autentica ci inselare sau autoinselare.

    2. acum discutia se complica: o renuntzare la sine se face in vederea unei alteritati. cum bine ai remarcat, daca avem o falsa renuntzare la sine, adica una autoconfirmativa, atunci alteritatea devine si ea un pretext, o masca. diagnosticul e corect. Dar care e solutia?

    3. in primul rand o veghe interioara prin care sa nu te minti cand pretinzi ca renunti la tine. in al doilea rand o rectitudine prin care sa nu minti pe altcineva ca tu ai fi renuntzat la tine.

    4. Concret: eu cred ca exista momente de renuntzare la sine, desi fortza egoismului este imensa si adanc stratificata. in cazul etic, in diferitele grade de sacrificiul, de la mici renuntzari pentru binele celuilalt, pana – in cazuri extreme – la sacrificiul final pentru salvarea altuia.

    in cazul estetic, la care ma refeream, sensul avut in vedere poate fi ilustrat pe cazul lui Mozart sau al lui Beethoven (PS trebuie sa vezi filmul Amadeus !)
    De fiecare data cand ei contestau conventiile o faceau in lumina obiectivitatii care se nascuse in ei, chemarea lor, vocatia lor, mesajul adus de ei in lume. Astfel, si in ei exista o lupta intre sinele minor al grijilor si capriciilor individuale si misiunea la inaltimea careia au luptat si au suferit ca sa se ridice. Putem sa spunem astfel ca ei au renuntzat la sine (la micile placeri, la confortul lor etc.) pentru a onora (prin munca si suferintze pe care artistii bovarici de duzina nici nu ar fi capabili sa le duca). Cam acesta ar fi sensul unei autentice renuntzari in arta.

    Spor la toate :)

  8. Înclin să cred că posibilul renunţării la sine în vederea unui altceva pur şi, în cele din urmă, în vederea regăsirii fundamentului e un dat care devine manifest doar pentru aleşi (deşi mi-e cu neputinţă să pricep care e „criteriul” alegerii), cei care prin geniul lor au găsit eliberare în, prin şi pentru Adevăr. În ordinea asta, ceilalţi sau se păstrează pe luciul suprafeţei sau ajung până, cel mult, la sesizarea absurdului, dar limitaţi (poate din considerente care merg până la clinic sau, poate, din efectiv lipsa mijlocului – cumva, dar divin, aşa cum spuneam – de expresie) în puterea de a-l depăşi.

    p.s. Voi căuta să văd filmul.

  9. Raspund, cu intarziere.

    1. sa precizez sensul sacrificiului pe care creatorul il face.

    Spre deosebire de sfant, care renunta la sinele minor (sa ii spunem pulsional), catigand virtutea (deci puterea in fata cursului pervertit al inclinatiilor), creatorul nu se remarca printr-o moralitate sa-i spun „excesiva” – exista putine genii care s-au apropiat de sfintenie, de pilda Maxim Marturisitorul si Toma d’Aquino. Probabil si Bach nu a fost departe.

    Dar ei sacrifica altceva. Pentru asta trebuie sa disociem atent intre inspiratie si imaginatie. Ceea ce ei sacrifica este, paradoxal tocmai imaginatia in favoarea inspiratiei.

    Altfel spus: exista creatie numai atunci cand imaginatia orizontala (psihica) este pusa in serviciul inspiratiei verticale.

    Altfel avem numai o opera de fantasmare vida, care nu face decat sa recombine imaginile, fara sa produca o noutate veriabila, sub forma unei coerentze vizionare.

    Daca tii minte in Amadeus, pe patul mortii, cand Mozart ii dicteaza lui Salieri, este foarte clar ca Mozart nu se joaca cu imaginatia (el este ludic intr-un sens foarte nobil, si nu in Requiem sau in Kronungsmesse). Chiar din contra, el nu face decat sa contemple viziunea care ii este data deja, sincron, in inspiratie, si o dicteaza succesiv, o desfasoara pentru ca Salieri sa o transcrie in partitura.

    Natura inspiratiei este deci foarte diferita de ceea ce cred oamenii recenti ca este arta. Ei cred ca, din oceanul de posibilitati, cel care tranteste combinatia cea mai traznita – de pilda sa pui un pisoar acolo unde lumea vroia sa vada culoare, emotie, sensuri- este artistul liber de conventii.

    Dar esta e o libertate negativa, goala, care nu aduce fiintza pe lume, ci se delimiteaza de operele devenite canonice.

    Aceasta e o libertate minora, necreatoare, parazitara, lipsita de fiinta pentru ca nu aduce afirmatie.

    Adevarata libertate a marilor creatori deriva din afectarea pe care numai inspiratia o aduce, vertical, din afara subiectului: viziunea.

    Michelangelo il vede brusc, in blocul de marmura, pe David. El nu vede zece mii de forme posibile, cum vede Georgel. El vede numai una, cea care numai lui i-a fost data, cea „geniala”.

    Un artist postmodern poate face zece mii de lucruri cu blocul de marmura: de pilda sa scrie un „fuck” roz pe el, sau sa puna o palarie patrata pe varful lui, sau – ma rog, atlasul aberatiilor e infinit – sa sclupteze un televizor octogonal.

    Dar Michelangelo vedea un singur lucru. Nu ceva excentric, ci ceva grandios.

    Deci: libertatea electiva, care poate vota orice, oriunde, oricat, este o libertate mediocra, care face tot ce vrea, dar nu iese nimic genial.

    Creatorul, izbit de inspiratie, este „rapit”, „transportat”, el nu mai asculta de seductia superficiala a prostituatei de imaginatii empirice, care poate inventa zece mii de alternative lipsite de consistentza.

    Creatorul e robul acestei viziuni, si in acest sens el renuntza nu doar la placerile vietii (pentru ca munca transcrierii inspiratiei e si ea imensa), ci renunta si la voluntarismul imaginatiei, care vrea sa-si dea si ea cu parerea, atunci cand, in realitate, IN SPIRITUL CREATORULUI, INSPIRATIA CADE FULGERATOR CA UN METEORIT, si nu mai ai pasul lateral.

    Supunerea geniului la necesitatea inspiratiei este insa mai prodigioasa decat libertatea celor talentati de a se juca aleator cu formele.

    Multumesc pentru comentariu.

  10. „Arta este mai valoroasa decat adevarul. Avem arta pentru ca adevarul sa nu ne spulbere” (Nietzsche, undeva prin Vointa de Putere)

  11. Iarasi citate fara argumente.

    Nietzsche este guru-l? Trebuie sa-l cred ? Este autoevident?

    Cum sa iau textul? Ca pe o descriere a artei ? Sau ca pe un program pentru viitor?

    1. in primul caz e pur si simplu fals: toate marile opere de arta, incepand cu arhitectura sacra, continuand cu Homer, Dante, Michelangelo si pana la Caspar Davind Friederich, Bach sau Wagner aveau nu doar forma ci si continut. Continutul exprima semnificatia: ceea ce artistul avea de spus, si anume ceva despre divin sau despre uman, sensuri, trairi, viziuni. Asadar, estetismul asta vid este doar o falsitate si o minciuna. Arta fara adevar e arta fara continut, deci pisoar si combinatie dadaista de forme goale, colaj si loterie a imaginatiei lipsite de continut si sens. Daca ati fi consecvent cu citatul asta capricios-grandilocvent ati renunta la Bach pentru muzica techno, ati renunta la sansa unui sens pentru o tropaiala dionisiaca noncognitiva.

    Deci nu ma mai „speriati” cu Nietzsche, stiu singur ce poate…

    2. daca luati citatul ca pe un program pentru arta, atunci trebuie sa scrieti literatura fara sens, care nu vorbeste despre om, despre fiinta, ci nu spune nimic, nu descrie nimic. Pictura care nu vrea sa trimita privirea interioara catre nici un mesaj, ci care tranteste culori si linii de dragul ochiului exterior, nu si pentru ochiul interior. Poezie care nu vorbeste despre om in fata mortii, absurdului si violentei, ci poezie care gadila auzul, rime fara referent, imagini fara corespondent.

    Traiti dvs. in lumea asta, dar nu o predicati si celor care raman in lumea marii arte, cea care slujea adevarul.

    Frumosul, repet, este adevarul care arde, adevarul trecut din concept in carne, si care misca de aceea straturi mai adanci decat intelectia de suprafata.

    Adevarul ne elibereaza, nu ne spulbera. Minciuna si lipsa de sens ne arunca in prapastie, adevarul este tot ce avem pentru ca sa putem rezista negativului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s