Gilles Deleuze: sistemul dizarmoniei prestabilite

            Rareori i-a fost dat spiritului să îndure o „robie babilonică” mai deliberată decât în filosofia lui Gilles Deleuze, acest apostol al încurcării limbilor. Se separă aici ceea ce e unit şi se uneşte ceea ce e separat, numai dintr-un impuls avangardist de a spune ceva nou şi un decret arbitrar al dizarmoniei prestabilite. A spune însă invers lucrurile nu e o dovadă de originalitate, ci este numai un epigonism negativ. Deleuze trece în ochii lumii corecte drept patriarh al postmodernităţii, ca filosof de o adâncă importanţă, care a dovedit atât de bine că gândirea nu există, încât nu mai avem cu ce să criticăm. Este însă o tristă înşelare de sine, deoarece libertatea fără adevăr este tocmai definiţia infernului.           

          Metoda : idei neclare şi indistincte. 

          A fi cartezian e astăzi o insultă. Nimeni nu are dispoziţia, acum când toţi facem exact ce vrem, să i se ţină „predici despre metodă”. Dar anarhia antimagisterială eliberează nu doar un spirit autentic, ci, odată cu el, şi zece corigenţi la matematică, numai buni să ajungă intelectuali deconstructivi care să denunţe raţionalitatea occidentală represivă. Aceştia sunt cei care – la fel de dogmatic – înlocuiesc efortul contemplativ cu arbitrarietatea infantilă a opţiunii (hairesis), care se numeşte încăpăţânare. Întâlnirea cu marile figuri tutelare ale spiritului a fost înlocuită cu o revoltă care-l confundă pe Kant cu un poliţist represiv, şi logica (regulile de circulaţie validă ale gândirii) cu o dictatură burgheză. Există un paralelism psihanalitic între pulsiunea de a arunca pietre în poliţist şi pulsiunea de a arunca pietre în Kant, gesturi simultane ale unui veritabil extaz emancipator.

          Această revoluţie permanentă, troţkism transcendental şi destructivită cronică este totodată o nevroză care identifică în orice limită un inamic. Dar această epilepsie eliberaţionistă, care distruge structuri şi ierarhii, este expresia disperată a unei căutări exterioare a libertăţii, odată ea pierdută în interior[1].

          Deleuze urmăreşte deliberat declarificarea confuzională a celor mai evidente polarităţi apodictice ale gândirii. În locul ideilor clare şi distincte sunt căutate acum sistematic ideile neclare şi indistincte. Nu evidenţele intuitive care sesizează relaţiile apodictice ale „spaţiului logic” sunt căutate, ci numai inevidenţele oarbe satisfac această noapte a gândirii care se crede profunzime pentru că este vâscozitate[2]. Esenţa metodei care serveşte acestui ideal este : desolidarizarea programatică a tuturor cuplurilor logic solidare, şi solidarizarea tuturor cuplurilor logic disjuncte[3] Deleuze separă deliberat ceea ce este unit, şi uneşte ceea ce e separat – fără nici un temei justificabil, din pur capriciu anarhist.

          Altfel spus, Deleuze este cel care, în mii de forme colorate – bune să impresioneze pe cei care nu văd conceptul din cauza metaforei – spune că pătratul este patrulaterul cu toate laturile inegale, identic cu cercul a cărui circumferinţă este totalitatea punctelor inegal distanţate de centru. Aceasta este schema logică a tuturor ficţiunilor pseudoprofunde ale lui Deleuze, care, nu pot să neg, sunt inedite – dacă nu cumva am putea descoperi protocronii remarcabile în arhivele psihiatrice.  

          Pătrate care nu sunt pătrate dar sunt cercuri care nu sunt cercuri.  

          1. Repetiţia fără identitate. Deleuze vrea să disocieze repetiţia de orice formă de identitate care ar guverna ciclul repetitiv. Aflăm că „Veşnica Reîntoarcere exclude Acelaşi-ul”. Nu ar exista aici un „subiect tainic” ce s-ar repeta, ci o „repetiţie fără repetitor”. Repetiţia ar fi „repetiţia unei diferenţe”. „Identicul nu preexistă reîntoarcerii”: altfel spus se reîntoarce ceva ce nici măcar nu exista… „Pretutindeni e Celălalt în repetarea Aceluiaşi” (Diferenţă şi repetiţie, Ed. Babel (sic!), pg. 45). „Nu Acelaşi-ul se reîntoarce”, „Acelaşi-ul e tocmai reîntoarcerea a ceea ce se reîntoarce, deci Acelaşi-ul e tocmai revenirea Diferitului”.

          Altfel spus: dacă eu revin undeva, nu înseamnă că tot eu am fost acolo, ci că altcineva nr. 1 a fost, şi altcineva nr. 2 revine, şi numai astfel apar eu, ca sinteză a lor cu procesul revenirii… Să acceptăm absurdul că  Diferitul revine (fără ca să fi fost !). Dar ce fel de diferit? Acelaşi-ul, dar acum schimbat? Nu, acesta e Identicul autodiferenţiat. Deleuze vrea luna de pe fundul mării, adică simulacrul. Se reîntoarce tocmai Diferitul. Dar care : Acelaşi diferit? Atunci e identic cu sine în revenire. Alt diferit? Atunci nu se reîntoarce, ci doar acum survine.

          Ceva nu se poate reîntoarce decât dacă tot el a fost mai înainte. Diferenţa  anihilează precedenţa, iar fără precedenţă nu există recurenţă. Dacă repetiţia este solidară cu identitatea (pentru ca ceva să revină, trebuie ca tot el să fi fost şi prima oară), Deleuze se torturează în pagini laborioase (căci şi dezordinea cere eforturi) să găsească o repetiţie „dinamică”, „intensivă” una care ar fi pură generare alteritară, ireductibilă la recuperarea identitară a diferenţelor. Gândul unei creaţii proliferante de multiplicităţi deschise, de diferenţe divergente imposibil de unificat, este, încă, un gând – dar Deleuze vrea să îi spună „repetiţie”, schilodind mintea şi limba sub stindardul unei revoluţii copernicane pe care orice filosof aspiră să o conducă… 

          Să nu cădem în capcana să credem că cine face o distincţie a şi justificat-o, prin aceasta. Distingerea unei repetiţii autentice, calitative, dionisiace, de una exactă, extensivă, moartă etc. nu impune nimic: fără o coerenţă logică, acestea sunt numai cuvinte goale. O repetiţie (cea reală) ar fi „rea”, şi cealaltă, cea „creată”, ar fi „bună” – decât că nu există. E ca şi cum ai distinge portocalele vegetale ale metafizicii occidentale represive de portocalele animale care sunt cele autentice…

          Nu toţi cei ce propun cuvinte noi, aduc şi idei noi, şi nu toate cuvintele sau ideile noi şi-au câştigat prin asta şi adevărul. Astfel de invenţii sunt, cu termenii lui Kant, „obiectele vide ale unor concepte ce se contrazic, ca şi figura rectiliniară cu două laturi, şi care nu sunt nimic” (nihil negativum). Tocmai această sincopă a gândirii este luată aici de mare înţelepciune. Deleuzienii pot să recite aceste formule, dar nici unul nu poate să le şi justifice (analitic sau sintetic). Astăzi, cine inventează o contradicţie mai strigătoare la cer are şanse mai mari să intre în panteonul postmodernilor, pentru că „se opune eroic”, printr-un cub sferic sonor şi ameninţător, raţionalităţii occidentale rasiste şi canceroide.

          Repetiţia fiind absolut solidară cu Identitatea, devine la Deleuze deplasare infinită a Diferenţei, diferenţă separată de Identitatea pe care fiecare element al ei trebuie să o aibă pentru ca să fie diferit de şi nu identic cu ceilalţi termeni.

          2. Diferenţă fără negativitate. „Diferenţa nu implică negativul şi nu se lasă dusă până la contradicţie decât în măsura în care continuăm să o subordonăm identicului” (DR, pg.7).

          În primul rând: cum ar putea să nu implice diferenţa negativul, de vreme ce oricare două diferenţe sunt diferite între ele doar pentru că ele nu sunt identice? Limita care separă două lucruri este tocmai negativitate concentrată inevacuabilă, este vidul dintre lucruri, care previne dizolvarea lor reciprocă. A nu este B, B nu este A. Negativul este condiţia de posibilitate a diferenţei. Matematicianul, care nu se joacă atunci când „scrie cărţi” ştie că nici măcar nu poţi constitui două elemente ale unei mulţimi decât prin mulţimea vidă, submulţime în oricare mulţime, condiţia discontinuităţii logice a termenilor apartenenţi.  În al doilea rând: cum ar putea diferenţa să nu implice identicul, devreme ce, pentru ca orice diferenţă să existe, trebuie să avem măcar doi termeni, care trebuie să nu fie identici unul cu altul, ci doar identici fiecare cu sine. Când proclami diferenţa, implici deja două identităţi: tocmai cele care sunt diferite! Diferenţa pură este iluzia optică a sistemului dizarmoniei prestabilite.

          Dacă omnis determinatio est negatio, deci dacă orice diferenţă este negativă, cum spune Spinoza, trebuia, bineînţeles, să vină cineva să spună… „Ba!”. De ce să nu fie diferenţele… afirmative? De fapt – viclenia Raţiunii ! – asta a făcut chiar Hegel, cel care a scos „diferenţa” din maledicţia parmenidiană. Identitatea sintetică hegeliană era tocmai continuitatea discretă a Identităţii cu Diversitatea: atât identicul este mediat prin divers, cât şi diversul este mediat prin identic. Solidaritatea speculativă dintre contrarii şi co-imanenţa lor originară, mai degrabă decât să fortifice Identitatea tautologică spinoziană, o destabilizează. Imanenţa negativului în afirmativ este tocmai mecanismul ek-static prin care Identitatea speculativă devine mişcare dialectică.

          Dar Hegel sesizează că diferenţa în calitate de limită e negativă, pe când în calitate de conţinut este afirmativă. În orice caz, negativul este ineliminabil în constituirea logică a diferenţei. Ceva nu e altceva: clasa vidă constituie întotdeauna diferenţa în universul logic. Pentru ca orice A să fie diferit de altceva, trebuie ca altceva să fie neapărat  non-A. Poţi să spui -dacă eşti rebel- că acesta este exact celălalt, că eu sunt tu, dar aceastea sunt doar secreţii inflaţionare ale rostirii, fără acoperire în fiinţă sau gândire. Fie cel mai fioros postmodern: el diferă de cel mai blând postmodern tocmai pentru că NU este identic cu el. Nu poţi evada din această negativitate, nu locuim în haos, suntem identici – şi numai de aceea diferiţi între noi. Universul finit e tocmai articularea negaţiei cu afirmaţia (sinteza lor produce limita). Şi asta traumatizează anarhia transcendentală, pentru că dinamita ei e pură trăncăneală, vacarm incapabil să clintească ceva din structura universului logic care îi susţine chiar fiinţa.

           Diferenţa fiind (în finitudine) absolut solidară cu Negativul,  ea devine la Deleuze pur Afirmativă, disociată de diferenţa pe care fiecare afirmaţie determinată trebuie să o comporte faţă de alte afirmaţii. Numai pe baza unei Identităţi infinite, o diferenţă infinită ar putea fi supra-negativă – dar nu aici în lumea noastră determinată.  Deleuze mai vrea să gândească „diferenţa în ea însăşi, şi raportul diferitului cu diferitul, independent de formele reprezentării care le readuc la Acelaşi şi le trec prin negativ” (DR, pg. 8). El nu poate gândi diferenţa-în-ea-însăşi (titlu preluat de la Hegel, unde însă ea era inseparabilă de identitatea-în-ea-însăşi, contribuţia lui Deleuze fiind doar mutilarea unilaterală a structurii speculative ogivale…), deoarece dacă nu vrem ca bezna să ne acopere minţile, trebuie să distingem pe ceva de altceva, pentru orice fel de diferenţă. Fără distingerea termenilor, o aşa-zisă „diferenţă necorelativă” ar fi de fapt o noapte cerebrală, o comă profundă. Diferitul este diferit numai faţă de o identitate, identitatea celuilalt diferit; care este, la rândul lui şi întotdeauna, diferit faţă de primul diferit, devenit el însuşi o a doua identitate. Simultan şi recurent orice diferenţă  este identitatea opusă unei diferenţe corelative, iar identitatea este diferenţa opusă unei identităţi corelative.

          Aceste consideraţii pornesc deja de la Parmenide, trec prin Platon şi Aristotel, culminând cu Hegel – trebuie să evoluezi pe fondul unei mari carenţe ca să te impresioneze simulacrul deliroid al diferenţei fără negaţie.

          3. Rizomaticul fără arborescenţă. Dacă gândirea este eminamente sin-teză, cineva trebuia să facă scandal ! Să strige – aţi ghicit ! –, că ea nu este arborescentă (deci unitate autodiferenţiată), ci este rizomatică (adică diferenţă polinucleară, multiplicitate heteromorfă).

           „Paradigmele arborescente ale creierului lasă loc figurilor rizomatice, sistemelor necentrate, reţelelor de automate finite, stărilor haoide. Acest haos este fără îndoială ascuns de consolidarea reflexelor generatoare de opinii” (Ce este filosofia, Ed. Pandora – sic!-, pg. 217).

           Spiritul uman nu ar fi nicidecum arhitectonic, ci heterologic. El nu este o statuie armonioasă, ci o grămadă de cioburi. Dar de ce este totuşi gândirea sintetică? Conceptul este atomul logic elementar. Propoziţiile logice sunt structuri moleculare. Silogismele sunt catene apodictice de structuri moleculare. Mişcarea ordonată a acestor multiplii atomi se cheamă gândire. E deajuns să rosteşti o propoziţie: ai operat deja o sinteză: „Mă enervează autorul” – spun deja deleuzienii, făcând astfel sinteza unui subiect logic cu un predicat logic, şi infirmând instantaneu această vedenie transcendentală, acest scurtcircuit logic, care este sintagma fără concept: „gândirea rizomatică” (care a şi devenit lozinca prin care anti-rigurozitatea îşi face astăzi campanie electorală).

          Sinteza finală aperceptivă este acel Eu (nescindat) în faţa căruia se prezintă diversul astfel sintetizat, în judecata Eu gândesc, nucleul intelectului. Altfel Deleuze crede că noi gândim exact atunci când nu putem spune „eu gândesc”. O „gândire” fără sinteze nu este decât o succesiune dezordonată de intuiţii, de interjecţii, de impulsuri, senzaţii şi reflexe ce pare „autenticitate” a trăirii doar pentru că exclamă. Evident, problema unei „reducţii arhitectonice” a gândirii trebuie pusă, dar la limitele gândirii, iar nu în lipsa cretinizantă a ei…

          Gândirea fiind absolut solidară cu Arborescenţa sintetică, ea devine la Deleuze pur Rizomatică şi dia-tetică, separată de apartenenţa tuturor „rizomilor” la acelaşi sistem nervos… central, care prescrie identitate concordantă încrengăturilor aparent divergente.  

          Încă o dată: simplul gest de a „picta” o distincţie (arborescent vs rizomatic) nu este nici în vis o întemeiere a ei, cu atât mai puţin o decizie validă asupra unuia din termeni, cum cred toţi cei cărora li s-a ridicat rizomul la cap. Dar aparenta eterogenitate rizomatică este întemeiată pe o unitate genetică clară (orice plantă, cu sau fără rădăcină pivotantă are aceeaşi definiţie genetică şi o identitate ultrastructurală a celulei), aşa că imaginea nici măcar nu este adecvată.  

          Deleuze ne spune doar că s-a săturat de imaginea arborelui, sub care logica binară (de la arborele arhetipal, la cel al lui Porfir, şi până la calcului predicativ) aduce mereu multiplul la unitate. Ce facem când, oriunde ne întoarcem, de la sufletul nostru până la lume, fie ea fizică sau matematică, totul comportă o ordine? Luăm o imagine (rizomul, ca agreabilă dezordonare, spre deosebire de rădăcina pivotantă, axială – deci, „microfascistă”, conform acestei paranoia pentru care logica însăşi este fascistă) şi pretindem, că totul este de fapt rizomatic dezaxat…

          Principiul cel mai semnificativ care trădează însă frauda acestui „rizom” în calitatea lui de excepţie care se crede regula universului este „Principiul şi al conexiunii şi eterogenităţii (se putea ca un principiu deleuzian să nu fie de fapt două !?! – n.n.): oricare punct al unui rizom poate fi conectat cu oricare altul, şi trebuie conectat cu acesta” (Mille Plateaux, Minuit, 1980, pg.13).

          Ce înseamnă asta? Fie un copac A şi o piatră B. Dat fiind principiul 1˚ şi 2˚ , rezultă că A este neapărat conectat cu B. Deoarece oricare ar fi A şi oricare ar fi B, A poate şi trebuie conectat cu B… Orice copac e conectat cu orice piatră. Orice fluture e conectat cu orice borcan. Fiecare balenă este conectată cu fiecare bibelou. Oricare conopidă este conectată cu Polul Nord şi toţi bulbii sunt conectaţi cu toate avioanele. Şi anume: universal şi necesar.

          Iată „înţelepciunea” lui Deleuze: dacă totul se leagă cu totul prin definiţie, evident că nimic nu mai e clar şi distinct, totul s-a interconectat cu totul, nimic nu mai opreşte nimic, totul a curs în tot, şi a devenit o ciorbă universală a determinaţiilor, unde fragmentele plutesc libere în totalitate, precum în haosul lui Empedocle, ochiul, piciorul şi rinichii. Solid lichid !

          Nimeni nu spune că entităţile nu pot să aibă conexiuni (şi holismul lui Hegel spune asta) – dar acestea au loc întotdeauna conform unei logici: de pildă chimia ştie ce are un copac în comun cu o piatră, biologia ştie ce nu ele au în comun. Iar libertatea artei poate evoca o conexiune când, de pildă, se sculptează în piatră un copac. Una este o totalitate cu ax, cu criterii, deci cu discriminare, şi alta este o totalitate virtuală, unde criteriile de conexiune sunt scurtcircuitate şi totul colapsează în indiviziune.

          În realitate conexiunile nu sunt arbitrare, ci mediate de limite interne obiective, pe care rostirea nu le poate topi – decât dacă ar fi rostire divină ontologică, iar nu doar flatulenţă frazeologică.

          Să observăm că diferenţa pură, ca disjecta membra nu este haosul, ci este numai o abstracţie rezultată din analiza radicală a armoniei unu-multiple a cosmicităţii, din descompunerea lui liminară şi decompoziţia lui atomică. În realitate, desfacerea analitică a universului logic produce o disoluţie virtuală completă, o „supă precosmotică” omogenă ce pierde exact ceea ce se dorea atât de mult, diferenţa.

          Astfel, emanciparea radicală a diferenţei, şi iluzoria ei fixare, nu este decât un moment logic al recuperării haosului, ca scufundare a diferenţei pure în indistincţia acvatică originară. Altfel spus: cel ce proclamă spargerea cosmosului armonic în dizarmonia fragmentelor libere obţine până la urmă topirea diferenţei în pacea moartă a haosului.

          Deleuze sesizează că vorbirea nu e totuna cu producerea: „Nu este suficient să strigi Trăiască multiplul! (…) Multiplul trebuie să-l faci” (MP, pg. 13). Chiar aşa: o apocalipsă nucleară ar transforma probabil planeta într-un roi rizomatic de praf şi pulbere cosmică. O schizofrenie sănătoasă, ne-ar „zbura creierii” suficient de rizomatic pentru a ne adecva doctrinei. Ne întrebăm doar de ce nu-şi încape Deleuze în piele (în limită), de ce vrea neapărat să pulverizeze totul, şi de ce trebuie să câştigăm o astfel de libertate cu preţul propriei noastre dispariţii – o libertate care nu ar mai fi a noastră? Chiar trebuie toţi să ne sinucidem, pentru a scăpa de unitatea arborescentă a apercepţiei care ne separă dureros de lucruri şi de ceilalţi ? Iar dacă o astfel de mistică unitivă este vizată, e important, înainte de a te abandona resorbţiei, să ştii cui te sacrifici. În orice caz, nu haosului.

          4. Conceptul ca multiplicitate. Dacă un concept este unitatea inteligibilă a unei multiplicităţi (predicatul unei clase de obiecte), Deleuze scoate din mânecă o nouă definiţie: conceptul este pur şi simplu „o multiplicitate” (CEF, pg. 17). De pildă conceptul de roşu, sau cel de punct sunt doar două astfel de multiplicităţi… Adică ideea de scaun nu subsumează o multiplicitate de scaune, ci scaunul paradigmatic este el însuşi fragmentat astfel încât pentru a putea să te aşezi pe un scaun empiric, trebuie mai întâi să montezi scaunul inteligibil ale cărui fragmente zburdă liber în topos noeton. Spre deosebire de tot ce ştiam „conceptul nu prezintă nici constante, nici variabile” (CEF, pg 22). Altfel spus, el nici nu curge, nici nu stă… Dar dacă nu curge, atunci de ce s-a afirmat că „orice concept are o istorie” (pg. 19)? Iar dacă nu stă, atunci conceptul se schimbă mereu (azi triunghiul are trei laturi, mâine el are patru, iar odată va avea o mie, în funcţie de „creatorul de concepte”, ca şi când filosoful este un pictor suprarealist, precum André Breton care spunea: Cerul este albastru. Eu îl fac roşu). Deleuze are o logică suprarealistă de polivalenţă absintică.

          O multiplicitate poate fi numită oricum – dar când ceva revine mai multor termeni, acesta este deja un predicat logic – deci un concept. Conceptul exprimă o clasă de obiecte ca o unitate. A spune că un concept e o multiplicitate e totuna cu a spune că un concept este exact ceea ce nu este el.

          Conceptul fiind absolut solidar cu Unitatea, devine la Deleuze pură Multiplicitate, separată de unitatea fără de care nici un termen al multiplicităţii nu poate fi gândit ca separat de ceilalţi. „Conceptul exprimă evenimentul, nu esenţa sau lucrul” (CEF, pg. 23). El ar fi o „totalitate fragmentară” (CEF, pg.25) – alt crocofant : ştim, prin definiţie, că totalitate este „pluralitatea considerată ca unitate” (Critica raţiunii pure, § 11). Totuşi, contrazicându-se din nou, se scapă şi afirmă : „conceptul este punctul de coincidenţă al propriilor sale componente” (CEF, pg. 22), acceptând astfel, probabil dintr-un reflex de sănătate reziduală, caracterul ineliminabil al unităţii.

          Mai aflăm că virtualitatea e altceva decât posibilitatea, că ar putea exista un „chaosmos”, o „anarhie încoronată”, un „caracter necondiţionat al produsului în raport cu condiţia sa” (DR, pg. 145), că distinctul e obscur,  şi legiune de alţi mutanţi logici ai unei inginerii anti-noetice, legiune de perle (sparte) ale non-gândirii care se crede o alter-gândire intempestivă. Dar mai degrabă decât o altă gândire, ea este de  fapt o gândire alterată 

          Orgia transcendentală ca epifanie a Haosului  

          Pe de o parte Deleuze proclamă 1. că trebuie să ieşim din opoziţia Unu-Multiplu (au făcut-o, riguros Platon, Aristotel, Kant şi Hegel). Apoi cere 2. gândirea Multiplului în el însuşi, pentru ca, peste trei pagini să vorbească despre 3. Unul-Tot, totalitatea virtuală, care nu este actul pur, ci virtualul pur, deci haosul originar.

          Sistemul trebuia să reflecte lumea. Deleuze caută diferenţele neintegrate în sistem, nesintetizate, sub-cosmice. Se crede că Deleuze profesează o gândire „postmetafizică”. Dar el sondează o infra-fizică, adică un alt fel – invers- de a depăşi fenomenul, care experimentează nu o supralume, ci o infralume, colcăiala nocturnă a singularităţilor tuberculoase nearticulate în sinteze intuitive, categoriale şi aperceptive. Căci „este sarcina ştiinţei de a pune în evidenţă haosul în care se adânceşte creierul ca subiect al cunoaşterii” (CEF, pg. 216). Ca radicală utopie, el nu vizează Edenul pierdut, ci haosul pierdut odată cu facerea lumii. El nu vrea doar să întindă împărăţia haosului ci şi să-i reabiliteze demnitatea: „Diferenţa trebuie să părăsească caverna, să nu mai fie un monstru. (…) Oare diferenţa nu poate deveni un organism armonios?” (DR, pg. 55).

          Monstruozitatea este tocmai diferenţa care evadează din identitate (din tip): este omul cu bot de iepure, de pildă, adică încrucişarea aberantă a două determinaţii care au ieşit din structura centripetă a propriei lor identităţi. Tocmai eliberarea diferenţei de identitate naşte monştrii. Fără identitatea care să armonizeze diferenţele, diferenţa este Hidra străfundurilor, „cap fără gât, braţ fără umăr, ochi fără frunte, ca nişte membre risipite”.

          El caută o coerenţă care „este cu atât mai puţin a omului, cu cât ea nu este nici cea a lui Dumnezeu, nici cea a lumii” (DR, pg.10). Deleuze nu vorbeşte despre om sau despre această lume, ci despre Haosul însuşi. Să observăm că dincolo de o retorică fardată cu referinţe încrucişate, anti-gândirea lui Deleuze se zbate spasmodic tot în structura indepasabilă a Unului-Multiplu, pe care când îl neagă, când îl afirmă, fără să evadeze însă din el. Căutarea diferenţei pure îl basculează în căutarea totalităţii virtuale, singurul punct în care contradicţia supremă rezultată din totalizarea diferenţelor disjuncte nu explodează (tocmai pentru că ele nu sunt luate realiter împreună, ci doar în potenţă).

          „Ceea ce aduce cu sine filosoful, întorcându-se din haos sunt variaţiile” (CEF, pg. 201). Filosoful nu mai iese extatic din cavernă, pentru a sesiza armonia solară a întregului. El coboară în tenebrele haoide, pentru a revela apoi lumii că nu există cosmos, că umbrele proiectate în cavernă nu se disting unele de altele, că bezna compactă este profundul adevăr pierdut. Cosmicitatea nu ar fi decât o excrescenţă iluzorie, o „umbrelă” care ne apără de sesizarea imposibilei privelişti a diferenţei pure.Nostalgia ontologică a acestei orbecăieli sinusoidale disperate este însă aceasta: sesizarea şi contopirea gândirii cu Haosul. Există o anti-coerenţă programată în propriile lui revendicări tocmai deoarece gândirea multiplului cere un subiect multiplu schizofrenic (care una zice, alta face, una spune, alta crede că spune etc.), sau mai precis unul afazic (cel căruia nimic nu i se leagă, sau ce e legat, i se dezleagă).

          Acela ce vrea să transfere anarhia politică la nivel ontologic poate fi numit: gânditor al Haosului. Iar gândirea Haosului cere un gânditor haotic. Mai precis: nu un non-gânditor (un poet), ci un anti-gânditor, care nu face implicaţii, nu derivă silogisme, dar contrazice veritabile ansambluri formale apodictice cu simple imagini arbitrare. Contrazice „paradisul lui Cantor” cu benzile desenate ale „gândirii prin imagini”. De aici aprofundarea obsesivă a substratului larvar de la temeliile gândirii şi ale universului, şi de aici priveliştea grotescă a unei universale fermentări sulfuroase şi anti-analitice a diferenţei care îşi cere dreptul de a invada, perturba şi înghiţi orice coerenţă analitică stabilă în plasma flască şi gelatinoasă a acestei veritabile „supe precosmotice” (în acord şi cu obsesia himenală a lui Derrida). 

          Deleuze vrea să atingă Haosul, printr-un fel de antiextaz, ca depăşire în jos a ego-ului transcendental, ca destrămare a sufletului microcosmic în haosul preformal, suicid transcendental care precede suicidul empiric. Mai înaintea oricărei „discriminări”, cosmogonia a fost prima discriminare, cea care a separat „lumina de întuneric”, „apele de pământ”.

          Haosul, care nu putea la propriu să fie, a fost eliberat, a primit fiinţă. Gestul creator este eminamente arhitectonic, cosmicizant. Orice zidire se întemeiază pe disocierea precisă şi pe limitarea nedeteminării, prin care aceasta trece de la virtualitate la efectivitate.  Dar Deleuze introduce o interpretare marxist-resentimentară.

          Opera lui se vrea un fel de Manifest al Haosului, care în loc să realizeze că fără o creaţie, haosul nu ar fi fost nimic vrea să mobilizeze revolta anti-cosmică, văzând în Haos pe primul proletar ontologic. Sănătatea sintetică a cosmosului logic trebuie acum topită şi digerată în putrefacţia intestinală a străfundurilor. Armonia ogivală a structurilor antitetice trebuie scufundată într-un metisaj impur al determinaţiilor pentru ca Haosul să rupă  „lanţurile” cosmice. Întocmai cum Marx vorbeşte în numele proletarilor cei fără conştiinţă, Deleuze se face vocea Haosului, şi vrea să răzbune o falsă violenţă originară. Aşa cum proletarii trebuiau să cucerească statul printr-o revoluţie, Haosul ar trebui să recucerească lumea printr-un mare potop logic care să inunde limitele şi distincţiile robuste ale arhitecturii cosmice. Şi, trebuie să fim siguri, aşa cum, prin dictatura proletariatului eliberatorii au devenit şi opresorii opresorilor, tot astfel în libertatea deconstrucţiei se vesteşte deja dictatura haosului. Dar aşa cum pulverizarea analitică a cosmosului într-o diferenţă pură este imposibil de ipostaziat, trebuie spus că Hidra nu poate avea fiinţă, şi că privaţia „eliberată” din „lanţurile” fiinţei cade în privaţie, neantul cade în neant, haosul se reîntoarce în sine şi lipsa de temei rămâne pură prăbuşire. 

          Nicăieri mai mult decât în dizolvarea deleuziană deliberată, obsesională şi laborioasă a tuturor coerenţelor nu am putut intui cu mai multă claritate luciditatea judecăţii:  Crezându-se înţelepţi, au ajuns nebuni. Pentru a descâlci ceea ce un nebun a încâlcit, nu ajung nici zece înţelepţi, spune un proverb. Pentru a descâlci toate aceste perversiuni logice, entorse dianoetice şi luxaţii mentale, nu ajung nici zece logicieni. Dar publicul setos de noutate are un erou : non-cartezian, deci postmodern. Ce contează că acest nomadism logic bate câmpii inteligibili… Important era să producem o altă gândire, chiar dacă e una fracturată şi afazică, ce trebuie spitalizată la reanimare analitică sub severa observaţie a doctorilor în ortopedie transcendentală, Immanuel Kant şi Gottlob Frege…    

          (publicat în revista Idei în Dialog, Anul IV, nr. 6/33, iunie, 2007)


[1] Prezent fiind la ultimul curs al lui Derrida am fost stupefiat când autenticul „maestru” al deconstrucţiei a apostrofat un student căruia …îi sunase mobilul. Când ne gândim la brigăzile de intervenţie ale studenţilor şaizecioptişti care provocau violent profesorii, toată ipocrizia devine transparentă. La fel ca şi Deleuze care clama anarhia multilaterală în timp ce lua cina cu Preşedintele Franţei – gesturi ale unei ipocrizii perfect străine, de pildă, unui mare marginal ca Wittgenstein. Nu e întâmplător că toţi demolatorii postmoderni au fost implicaţi în red shift-ul nebunesc care pe atunci era la fel normal cum este astăzi postmodernismul… Calmarea lor a fost tardivă, ei fiind atât de preocupaţi să critice democraţia, încât au uitat de adevăratul totalitarism, al nostru.
[2] Operăm o sumară radiografie analitică a haosului mental deleuzian.  În lucrarea Impostures intellectuelles (Odile Jacob, 1997, pg. 211-227) fizicienii Alan Sokal şi Jean Bricmont expun utilizările diletante ale unor concepte ştiinţifice cum ar fi : teorema lui Gödel, teoria relativităţii, geometria lui Riemann, mecanica cuantică, cardinalii transfiniţi etc., prin care Deleuze asigură sistemului descreierării poleiala rigurozităţii…
[3] „Calea adevărului aparţine celui care socoate drept despărţit ceea ce este în realitate despărţit şi unit ceea ce este unit, precum este eroare acela ce gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate” (Aristotel, Metafizica, Bucureşti, IX, cap.10, 1051).     
Anunțuri

4 responses to “Gilles Deleuze: sistemul dizarmoniei prestabilite

  1. Totuşi, în două momente distincte, acelaşi x suportă o schimbare şi revine doar pentru că a fost într-un alt moment în acelaşi punct. Dar odată cu schimbarea momentelor nu se schimbă şi x? Dacă partea ireductibilă din x e permanentul invariabil în funcţie de timp şi loc, înţeleg că mişcarea repetitivă modifică doar determinaţii, iar revenirea e posibilă doar pentru că există un ireductibil care săvârşeşte acţiunea.
    În fine, textul e dificil, cu atât mai mult cu cât Deleuze mi-e total străin.

  2. Da putem accepta:

    1. si posibilitatea unei schimbari totale (x devine y)

    2. si posibilitatea ca x sa revina in acelasi punct, chiar cu anumite determinatii schimbate.

    Dar nu putem accepta 1 si 2 impreuna, pt ca asta ar echivala cu a spune ca: x (care acum e y) revine. Dar asta ar anula ideea ca x e diferit de y, si ar insemna ca y e doar o forma noua a lui x (ceea ce reface identitatea de care Deleuze vrea sa scape).

    Culmea este ca Deleuze vrea sa sfideze totul, presupunand ca filosofia nu este cautarea adevarului, ci doar sfidarea incapatzanata a simtului comun.

    Asa ceva nu se poate, insa, decat intr-un delir care una spune, dar alta vizeaza. E vorba de un copil rasfatzat care nu poate realiza ca nu totul e posibil, si are crize de isterie cand se loveste de rigiditatea realului, pe care nu putem sa-l modelam pentru ca nu e plastelina de la gradinitza.

    Deleuze e dificil prin confuzionism, nu prin complexitate. Deci sa nu crezi ca problema e la tine, cum cred unii care se sperie de haos si apoi il idolatrizeaza.

    Pentru cine a citit Categoriile lui Aristotel , Critica ratiunii pure, si macar primele 200 de pagini din Stiinta logicii (BINE), epigonismul neostructuralistilor devine facil de identificat. Dupa aceste haltere, postmodernii devin usori ca fulgul :)

    Vacantza placuta !

  3. Draga domnule Muresan,
    intamplator am dat peste textul d-voastra despre Gilles Deleuze si am fost frapat, cu cata nonsalanta comentati ceea ce nu stapaniti. Fara a-mi dori sa fiu rautacios tin sa precizez ca textul de mai sus este o „pura comedie abstracta” despre cateva cuvinte (concepte) pe care nu le stapaniti si despre care aveti o falsa intelegere. Cred ca alte comentarii sunt de prisos.

    • Domnule Anatol,

      fraparea dvs. personala nu tine loc de argument.

      Am analizat critic 4 concepte din opera lui Deleuze inainte sa fac o evaluare de ansamblu a spiritului acestei anti-sofii (pentru ca nu despre filo-sofie este vorba in Turnul Babel).

      Daca stapaniti dvs. dimensiunea acroatica a acestora, va rog produceti o dialectica echivalenta, si sa raspundeti punctual intampinarilor mele. Sunteti binevenit in acesti termeni.

      Pana atunci evaluarea dvs. este doar afectivitate lezata si stiti bine ca ea nu conteaza.

      Va multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s