Comunismul : crimă transcendentală

           „Cel care a înţeles ce a vrut Dostoievski să spună prin parabola Marelui Inchizitor a înţeles şi că cei care salvează istoria sunt cei care o ignoră şi o transcend, în timp ce aceia care pustiesc popoarele însângerându-le, sunt cei care le plâng mai tare de milă”. (Florin Octavian)

          1. Comunismul ca emanaţie a haosului

          Orice fiinţă determinată este vie  numai prin altul. Viaţa în forma ei spirituală nu poate fi expresia unei simple încordări a materiei care îşi depăşeşte eroic limitele. Materialismul nu poate fi niciodată, deci, un umanism, deoarece el fundamentează omul ca simplu epifenomen ontologic al materiei. Omul nu ar fi decât chimie hipercomplexă.

          Materialismul pare ştiinţific şi nou. În realitate el este reactivarea unei structuri arhetipale arhaice de tip hesiodic. În Theogonia, principiul virtual, Haosul, este matricea nocturnă care se autodiferenţiază generând nivelurile existenţei, de la cosmos până la zei. Darwinismul pe care Marx îl aşeza la baza cosmo-biologiei sale spune ceva similar: că materia anorganică (adică pura pasivitate), printr-un efort secular al hazardului naşte un fruct viu, organic, activ. Acumulări cantitative ar fi produs un salt magic calitativ: din materia inertă, opacă, nocturnă, mecanică şi sterilă, abiogeneza ar fi scos, revoluţionar, o materie de sinteză, auto-replicantă, adică viaţa. Este un implicat miraculos din structura oricărui materialism, care vrea să explice geneza sistemelor vii auto-reproductive, saturate informaţional, semantice şi teleologice prin sisteme paupere informaţional, sintactice şi inerte. De la inferior la superior, omul ar fi devenit astfel coroana evoluţiei, iar nu a creaţiei.

          Comunismul s-a revendicat de la o astfel de bază privativ-nocturnă, de la matricea feminoidă a haosului, şi nu de la una actual-diurnă, de la axul patern al divinului. De la o dimensiune telurică, nu de la una celestă. Această originară aşezare în matca virtualului larvar, împotriva actualului seren, predetermină deja orientarea utopică, agresivă şi subversivă a comunismului.

          Adevărul nu mai vine de sus (prin revelaţie teologică mijlocită de elitele spirituale), ci vine de jos (prin revelaţie abisală mijlocită de masele materiale). Cosmicitatea fiind ierarhică şi diferenţiată, haosul va cere ceea ce îi este propriu:  nediferenţierea nivelatoare.

          2. Comunismul ca voce a maselor

          Astfel, masele, omogene şi entropice, preiau funcţia dirigentă în istorie. Dacă aristocraţiile au creat istoria, fiind – dincolo de raporturi de injustiţie socială- şi mediul istoriei spirituale, al celor mai sublime creaţii spirituale, Marx vrea să mobilizeze masele, principiul eminamente inert şi opac al istoriei. Fără să calculeze riscurile unei asemenea amorsări a haosului, privirea mânioasă vede doar resursele destructive ale lor:

          „Concentrând în sine atât potenţialul anarhic, cât şi iraţionalitatea, atât virtuţile disolutive cât şi caracterul preformal, masa se dezvăluie ca cea mai fidelă analogie istorică a Adâncului. Neascultând de vreo lege afară de cea a propriei contingenţe, fluviu de lavă ce pârjoleşte, uniformizează şi în cele din urmă urâţeşte totul în jurul său, mulţimea îşi croieşte drum prin istorie, surpând structuri şi dinastii, decapitând principi şi principii, făcând să se audă în urma sa acordurile disonante ale străfundurilor.

          La aceste rezonanţe a vibrat sufletul plebeu al lui Marx. Afon notoriu, surd deopotrivă la gravitatea gotică şi la supleţea speculativă a polifoniei hegeliene, Marx a fost afectat totodată de o funciară miopie care l-a împiedicat să străvadă spaţiile multidimensionale pe care grandioasa fugă hegeliană le angaja. Fidel propriei sale maladii, pe care – dacă ni se îngăduie – o vom numi anoetie, Marx a ciuntit fuga hegeliană, plăsmuind un canon pe două voci în care fiecare voce zbiară la cealaltă, o detestă pe cealaltă, doreşte suprimarea celeilalte; această tensiune este generatoare de disonanţe pe care subtilul Marx întelege să le rezolve prin postularea unei tăceri atotnivelatoare care va să se aştearnă la sfârşitul acestei seculare dizarmonii şi care ar fi – în plus – urmarea firească şi apodictică a întregii compoziţii”[1].

          Vocea maselor trebuie să bubuie acum în istorie, să spulbere articulările injuste ale ei. „Mişcarea proletariatului nu se poate ridica şi elibera decât aruncând în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială”.[2]

          Dar masele nu au polifonie. Propriu maselor este tocmai lipsa solilocviului. Ele nu mediază actul prin reflexie. Vocea lor este de aceea urlet sălbatec şi devastator. Crima era astfel analitic conţinută în bazele comunismului. Marx nu a făcut decât să sistematizeze insurecţia a maselor.

          3. Comunismul ca faustism

          Revoluţia copernicană a modernităţii centrează lumea în om, axul noului sistem planetar. Dacă soluţia nu este în religia care promite dar nu produce paradisul, omul se auto-investeşte spre a se recupera din alienarea faţă de propria lui umanitate. Omul trebuie să creadă că paradisul promis şi amânat al religiei poate fi actualizat în „umanismul mediat doar cu sine” (Marx), adică în ateism:

            „A nega religia, această fericire iluzorie a poporului este totuna cu a pretinde fericirea sa reală. A pretinde ca el să abandoneze orice iluzie asupra stării sale este totuna cu a cere ca el să renunţe la o stare ce are nevoie de iluzii (…) Critica religiei scoate omul din amăgire, pentru ca el să poată gravita în jurul lui însuşi,  adică în jurul soarelui său veritabil. Religia nu este decât soarele iluzoriu care gravitează în jurul omului atâta vreme cât el nu gravitează în jurul lui însuşi. Este deci sarcina istoriei ca, odată ce acel „dincolo” al  adevărului a dispărut, să stabilească adevărul de aici, de jos. Şi este sarcina filosofiei care este în serviciu istoriei, de a demasca alienarea de sine în formele profane, o dată demascată forma sacră alienării omului. Critica cerului se transformă astfel în critică a pământului, iar critica religiei în critică a dreptului, critica teologiei în critică a politicii”.[3]

          Faustismul care denunţă iluzia idealităţii transcendente se converteşte în mişcare negativă anti-terestră: pământul este judecat pentru că nu e Paradis: o societate nouă trebuie să se nască pe cadavrul vechii societăţi. Oamenii sunt judecaţi pentru că nu sunt desăvârşiţi: un om nou trebuie să se nască pe cadavrul omului vechi. Critica pământului înseamnă scindarea, judecarea lui (krisis): trecerea lui prin foc şi sabie. Proiectarea criticismului din academia transcendentală kantiană în arena istorică aşează principiul catastrofelor contemporane. Aspiraţia afirmativă a negativului, credinţa în puterea creatoare a destrucţiei revelează drama faptului că orice Faust luminos se va alia cu Mefisto cel tenebros. Umanismul automediat este imposibil: finitudine înseamnă tocmai mediere. Putem să observăm că erorile anti-hegeliene ale corigentului Marx[4] au dinamizat faustic istoria. Automedierea este proprietatea ontologică a Fiinţei pure, Ens perfectissimus iar nu a fiinţei determinate. Printr-o fraudă analitică, Marx a conferit lui ens creatum atributul forte lui Ens increatum: aseitatea. Totalitarismul nu emană deci din sistemul lui Hegel, ci din fractura lui mefistofelică, prin deturnarea mundană (dialectică) a eshatologiei hegeliene (speculative):

          „Ruptura auto-mişcării negativităţii de concentrarea în Sine a Spiritului a fost produsă de Marx. Criza interiorităţii (ca mobilitate generalizată a determinaţiilor gândirii) consumată la mare altitudine de logica hegeliană a fost adusă de Marx în curţile domestice ale istoriei. Un ipotetic (sau invizibil) înger, gardian al stabilităţii transcendentale a conceptelor a aruncat forţa anarhică a negativităţii pe pământul faptelor unde această forţă a început să-şi facă lucrarea apocaliptică.

          Funcţionarea negativităţii în regim ex-centric a încheiat destinul ei faustic prin substituţia Logos-ului cu fapta. Contemplaţia a fost înlocuită de demonia dialectică a acţiunii iar praxis-ul devenea un concept central al marxismului. Toate intuiţiile din Faust-ul lui Goethe (de la amintita substituţie până la guldenul-fantomă-de-hârtie -moneda teoretizată de Marx ca abstracţie) au fost actualizate de istoria modernă având ca şi apoteoză a catastrofei istoria acestui secol”[5].

          Astfel reactualizarea Edenul protejat de cenzura eonică anti-faustică,  acest puternic mecanism teologic anti-utopic si anti-luciferic, este forţată în istorie. Îngerii cu sabie de foc exprimă simbolic imposibilitatea auto-soteriologică a umanităţii. Este o cenzură anti-faustică pentru că faustismul este nostalgia umană a convertirii realului finit în idealitate infinită. Putem spune că modernitatea utopică a asaltat Edenul uitând de gardienii idealităţii pure, care au şi reflectat negativ asaltul afirmativ modern (titanii se prăbuşesc şi au aripile frânte, ca expresie lucidă a limitelor auto-soteriologiei umane).

          A fost o mare înşelare de sine a comunismului să acuze „opium-ul” religios, când tocmai topica riguroasă a structurilor teologice (exprimată însă în forme arhetipale inaccesibile intelecţiei orgolioase dar mioape) interzicea structuri faustice hibride pseudo-eshatologice (societatea comunistă) şi pseudo-apocaliptice (dictatura proletariatului). Or catastrofa este analitic conţinută în orice proiecţie finită utopică a Infinitului. Astfel tocmai paradisul produs (şi nu doar aşteptat) concretizează infernul…

            4. Comunismul ca şi Golem al umanismului

           Masele erau depozitarele adevăratei umanităţi, iar Partidul nu era decât conştiinţa de sine a maselor, format de oameni „din popor”, deci de emanaţii ale matricei egalitare. Proiectul emancipator al unei umanităţi auto-mediate, auto-raportate cerea o adevărată însufleţire a maselor, care să prindă viaţă şi să recompună un „macro-antrop” unificat, conştient de unitatea lui fundamentală şi agent al propriului său destin (Proletarier aller Länder vereinigt euch!).

          Marx a eliberat astfel energiile unui adevărat Golem, umanitatea proletară. Acest uriaş antropoid, creat tocmai cu scopuri vindicative, este o bună imagine a masei proletare antrenate în istoria revoluţionară. Partidul ar fi tocmai structura de coeziune a maselor dispersate, conştiinţa Golem-ului, suflarea de viaţă a lui Marx peste chipul de lut al maselor. Caracteristic unei asemenea investiri este autonomizarea progeniturii. Marx a petrecut o viaţă agitată pentru a pune colosul proletar de lut într-o funestă şi de neoprit mişcare. Când uriaşul puhoi s-a trezit, istoria a primit o amploare catastrofică inconturnabilă. Golem-ul proletar a început să orbecăie dărâmând totul în cale, nivelând arhitecturile istoriei după lipsa lui de chip şi de asemănare.

          Acest nemesis era conţinut analitic în antropogonia uzurpatoare, mimetică, şi demiurgică. Autoproducerea de sine a umanităţii, idealul orb al lui Marx era predestinată dezastrului (în Vechiul Testament numele ebraic al golem-ului semnifica o substanţă informă – Psalmi, CXXXIX, 16). Or o substanţă informă nu poate fi armonizată de o suflare umană (finită). Finitul nu poate da structură, nu poate pune capăt şi bariere nedeterminatului. Vulcanul odată trezit, incinerează radial totul în jurul lui. Masele, cu pseudo-conştiinţa lor de sine (Partidul) sunt la fel de oarbe, şi logica lor este numai potopul, acest tăvălug hidraulic care şterge toate diferenţele şi ierarhiile, adică tocmai coerenţa istoriei.

          Umanitatea, ca masă auto-organizată şi auto-proiectată nu poate să fie auto-gravitaţională: ea este exact perpetuă dez-axare.

          Nu este deloc întâmplător că Bakunin a tradus Manifestul Comunist… Pentru Bakunin, Lucifer este arhetipul însuşi al revoltei eliberatoare. Dar tot astfel precum preţul emancipării luciferice sunt lanţurile infernului, la fel preţul emancipării comuniste au fost lanţurile carcerale. Nu este de mirare că anti-platonismul marxist, care a negat Soarele şi i-a martirizat lumina, a oferit oamenilor tocmai carcera. Adevărata libertate este extatică, nu socială.

          Nu există libertate antiplatonică – nici măcar cea capitalistă, cu atât mai puţin cea comunistă.

          Clasa muncitoare, „anexa capitalului” (Marx) nu s-a dezrobit de iluzii sau dorinţe, ci a devenit „anexa Partidului”.

          Astfel, revoluţia comunistă implică momentul logic al anarhiei, şi anarhia implică momentul logic al totalitarismului. Masele nu au rezolvat istoria în paradisul libertăţii ci au târât-o în infernul tiraniei, sub forma unei pedepse conţinute deja în crima însăşi. Din abisul anarhiei, ele au basculat în abisul totalitar, ca expresie a caracterului distrugător al unei istorii create de Golem-ul proletar dezlănţuit.

          5. Comunismul ca viclenie a infernului

          Este semnificativă pentru „umanismul” comunist, apoteoza revoluţiei: „dictatura proletariatului”, apocalipsa care mediază trecerea de la societatea burgheză la cea comunistă:

          „Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza mijloacele de producţie în mâinile statului, adică în mâinile proletariatului organizat ca clasă dominantă (…). La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze”. Lichidarea burgheziei prin represiune statală implica :  exproprierea, desfiinţarea dreptului de moştenire, „confiscarea tuturor proprietăţilor emigranţilor şi rebelilor”, etc.[6]

          Represiunea vizează orice forţă ostilă „progresului”, pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare, în frunte cu avangarda ei, Partidul. Comuna din Paris, puterea sovietelor, iată doar două mari concretizări istorice ale înfricoşătoarei dictaturi. Hegel, iniţial entuziast în faţa revoluţiei, a sesizat în cataclism dictatura ghilotinei. El a realizat în Fenomenologia Spiritului prima explicitare speculativă riguroasă a corelaţiei necesare dintre libertatea absolută şi teroare, fiind, alături de Dostoievski unul din marii vizionari ai naturii totalitare a emancipării luciferice:

          „Pentru ca universalul să ajungă la o faptă, el trebuie să se concentreze în Unul-individualităţii şi să pună în frunte o conştiinţă-de-sine singulară; căci voinţa universală nu este o voinţă reală decât într-un Sine care este Unu. Prin aceasta, însă, toţi  ceilalţi indivizi sunt excluşi din întregul acestei fapte şi au numai o participare mărginită la ea (…) Libertatea absolută nu poate deci produce o operă pozitivă sau o faptă pozitivă; îi rămâne numai acţiunea negativă; ea este numai furia distrugerii” [7].

          Dar Marx, care s-a împotmolit în capitolul despre Stăpân şi sclav nu a mai reuşit să citească acest fundamental avertisment. Astfel el răstoarnă odată cu idealismul şi luciditatea, sperând că voinţa universală ar putea evita concentrarea individuală a puterii. El a convertit astfel Teroarea în moment dialectic al eliberării. Încă o confirmare că oroarea s-a construit exact în punctele unde rebeliunea socială nu a înţeles verdictele metafizicii clasice – şi că în zadar şcoala de la Frankfurt şi postmodernii acuză metafizica occidentală, când nebunia a început tocmai cu funesta ei depăşire (spre stânga cu Marx şi spre dreapta cu Nietzsche). În ambele cazuri, „titanii ateismului” au interzis mai întâi icoanele din sufletele popoarelor, pentru ca măcelul să nu aibă oprelişti…

          Comunismul este o viclenie a infernului, deoarece, sub seducţia perfidă a umanismului inconştient de limitele lui se ascund caznele inumane ale iadului terestru.

          „Fără violenţă şi cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie” (Engels)[8].  

Vladimir Soloviov a rostit, profetic, că rolul statului nu este de a aduce paradisul pe pământ, ci de a împiedica instaurarea infernului. Prin vocea lui Marx, putem spune că infernul s-a travestit în paradis pentru a se înstăpâni asupra lumii. În comparaţie cu Gulag-ul, fabricile capitaliste exploatatoare erau pur şi simplu zone de agrement…

          Eshatologia pacificată a societăţii comuniste trebuie precedată de apocalipsa violentă a dictaturii proletariatului, clasa care îşi va croii mântuirea prin focul mâniei şi sabia nedreptăţii.

          Clasa proletară deci Partidul devine acum sediu al binelui şi al adevărului.  Marşul ei în istorie este extensia însăşi a binelui. Ea nu mai poate fi judecată, ea este ultima instanţă. Ea distribuie acum neîndurătoarea ei justiţie, osândind infernului concentraţionar, în bloc, milioane de suflete care, printr-o „reducţie la abstract” (Gabriel Liiceanu) cad în lotul colectiv al „expropriatorilor”. Aşadar, exterminarea este analitic conţinută în articulaţia comunismului. Infernul este, pentru comunism, anticamera paradisului, într-un machiavelism suprem în care scopul salvator justifică mijloacele exterminatoare, scopul pacific răscumpără mijloacele criminale. Ghilotina precede înfrăţirea, iar holocaustul face posibilă beatitudinea. Dialectica marxistă este simplă: date fiind două clase antagonice, este evident că lichidarea uneia aduce cu sine pacificarea societăţii : antiteza trebuie lichidată ! Cine a spus că Marx era hegelian?

          6. Sinteză: comunismul, crimă transcendentală

          Comunismul s-a născut ca o sectă iluminată. Profeţii ei au fost socialiştii utopici. Marx este Salvatorul, cel care dă cartea sfântă (Capitalul), ca nou arhetip al istoriei ce relatează începutul şi sfârşitul ei. Pe temeiul acestei evanghelii a urii se întemeiază biserica agresivă a comuniştilor, cu sacerdoţiul martirizat care este partidul. Apar ereticii (deviaţioniştii de dreapta), excomunicaţi cu ocazia internaţionalelor. Biserica urii creşte, iar apocalipsa revoluţionară este iminentă: adversarii sunt lichidaţi în timpul înfricoşătoarei experienţe armaghedonice a crahului capitalist, când masele descreierate judecă (şi anume cu ură !). Apoi – purgatoriul, reeducarea, scoaterea prin tortură a omului din alienarea care este ideea creştină de persoană.

***

          Ceva există – dar niciodată prin propria lui graţie, ci întotdeauna printr-un altul. Viaţa este deci întotdeauna şi pretutindeni un dar, o graţie. A retrage unei fiinţe această  graţie reprezintă mai mult decât un gest empiric. Este o catastrofă metafizică ce intervine în raportul Fiinţei cu neantul. Criminalul este uzurpatorul care se pretinde suveran al vieţii, deşi el nu o include ci este inclus în ea. Crima este actul prin care o fiinţă vie este destinată de către alta neantului, şi care dă astfel un răspuns negativ întrebării „a fi sau a nu fi?”.

          Criminalul arhetipal este Cain. La începutul crimei se află invidia. Invidia, resentimenul este baza existenţială a comunismului. Când principiul acţiunii este unul rivalitar, iar nu conciliar, crima este analitic cuprinsă în conceptul însuşi (cf. Circulara împotriva lui Kriege, unde se vede că Marx ura tocmai iubirea, comunismul fiind pentru el esenţialmente distrugere, iar nu iubire).

          Statistica a însumat deja crimele comunismului. Acestea ating proporţii aproape ecosistemice. Sunt unii care spun că Marx trebuie aruncat în lada de gunoi a istoriei. El este deja acolo – sarcina noastră este să închidem aceste noxe malefice într-o carantină transcendentală, pentru ca demenţa lor contagioasă („spectrele lui Marx” care fascinează pe postmodernii obosiţi de atâta libertate) să nu mai îndolieze planeta. Nu am vorbit despre diversele aplicaţii locale ale comunismului, şi despre hibridările lui contingente. Am vrut să vorbim despre ceva mai adânc şi mai originar, ineliminabil implicat în structura însăşi a comunismului.

          Este transcendental ceea ce este condiţie de posibilitate, universală şi necesară. O crimă poate fi contingentă, singulară, accidentală. Ea este întotdeauna deja produsă.

          Numesc, a contrario, crimă transcendentală, acea logică ce conţine analitic condiţiile de necesitate ale crimei.

          Este vorba de o crimă care deşi nu este neapărat concretizată empiric, întruneşte din principiu condiţiile ei de survenire. Un sistem ideologic trebuie să fie expresia unei responsabilităţi extreme. Când vorbeşti maselor, fiecare milimetru semantic de la nivelul epicentrului este capabil să dezvolte seisme gigantice la suprafaţa istoriei. Mânia inspirată de duhul răzbunării şi lipsită de lumina moderatoare a raţiunii, a produs cea mai funestă răscolire a tenebrelor umanităţii, şi o pierdere cu adevărat epocală a minţilor. Pentru un ochi lucid, într-o epocă înflăcărată de negativitatea agresivă a subversiunii, comunismul prezenta deja, în sine, a priori şi independent de orice actualizare – atribute criminogene.

          Comunismul nu a produs crime empirice în mod accidental, ca simple derapaje de traseu. Fiinţa şi destinul comunismului erau deja crima. Comunismul era criminal în principiu, şi tocmai de aceea şi în consecinţe. Principiul lui era privativ şi nocturn, nu actual şi diurn: materia, iar nu gândirea. Agentul lui era masa omogenă şi tenebroasă, nu aristocraţia diferenţiată şi solară. Alianţa cu negativul era impusă de regimul faustic. Autonomizarea golemică a masei proletare e gravată în destinul monştrilor incomensurabili. În fine, fărădelegea era ridicată la rang de metodă prin conceptul dictaturii proletariatului, un dincolo-de-bine-şi-de-rău, ca cec semnat în alb celei mai iraţionale structuri a istoriei, masa dezlănţuită. Aşadar, marxişti din toate ţările, treziţi-vă !

(publicat în revista Idei în Dialog, Anul IV, nr.2/29, februarie, 2007)

    


[1] Ovidiu Stanciu, Castalia, Anuar de arte speculative, vol.I, Încercare asupra structurii arhitectonice a istoriei, op.cit., pg. 90.
[2] Karl Marx, Manifestul Partidului Comunist, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1958, pg.48.
[3] Karl Marx, Pour une critique de la philosophie du droit de Hegel, Oeuvres, III, Philosophie, Paris, 1982, p.383. 
[4] Pentru că Marx vorbea doar despre lumea aceasta, iar Hegel viza şi contrafaţa acestei lumi, Marx pare realist, iar Hegel, idealist. Dar realismul marxist este reducţie retinală a privirii interioare. Unele din cele mai dense pagini scrise vreodată despre regimul speculativ al Unului-multiplu (repulsia şi atracţia multor unu –G.W.F. Hegel, Ştiinţa logicii, Ed. Academiei, 1966, pg. 154-169) devin la Marx … „repulsia şi atracţia muncitorilor” din fabrică (Karl Marx, Capitalul, Ed. Partidului Muncitoresc Român, pg. 409-420) într-o veritabilă degenerescenţă intelectuală.
[5] Florin Octavian, Castalia,  op.cit., Spirit şi Totalitate, pg. 6.
[6] Karl Marx, Manifestul Partidului Comunist…, op.cit., pg. 58.
[7] G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, Ed. Academiei, 1965, pg. 334.
[8] Fr. Engels, cit. în Deutschland Magazine,  february, 1985.  
Anunțuri

9 responses to “Comunismul : crimă transcendentală

  1. Pingback: Soarta artei in epoca comunista: realismul socialist « Degeabatologie

  2. Pingback: Soarta artei in epoca comunista: realismul socialist « Proiectul Arche

  3. Pingback: Comunismul : crimă transcendentală (Vlad Muresan) « Memorie, libertate, moderaţie

  4. Pingback: Vlad Muresan despre comunism si transcendenta « Sam Lucescu’s Blog

  5. HOMO SOVIETICUS – „Stalin’s mutant ape army”.
    The forgotten scandal of the Soviet ape-man

    http://www.newscientist.com/article/mg19926701.000-the-forgotten-scandal-of-the-soviet-apeman.html

    In February 1926, Russian biologist Ilia Ivanov set out for Guinea in
    French West Africa, where he planned to perform one of the world’s most
    sensational experiments. Ivanov was an expert in artificial insemination
    and had used his ground-breaking methods to create an assortment of
    hybrid animals. Now he was going to try something even more radical –
    crossing an ape and a human. His trip to Africa was expensive and its
    purpose highly questionable, yet the Bolshevik government not only
    sanctioned it but also financed it at a time when few Russians were
    allowed to leave the country. Why would so eminent a scientist risk his
    reputation? And why did the Bolsheviks back him?/

    IT WAS the story with everything: secret papers, an evil Soviet dictator
    and a zealous zoologist hell-bent on breeding a creature that was half
    man, half ape. When details of Ilia Ivanov’s attempts to create an
    ape-human hybrid emerged in the 1990s from the newly opened Russian
    archives, they prompted a rash of lurid headlines. Ivanov became the
    „Red Frankenstein”. His proposed liaisons were invariably dangerous.
    There was even the suggestion that he had been ordered to breed
    super-strong hairy warriors for what /The Sun/ in London dubbed
    „Stalin’s mutant ape army”.

    Yet Ivanov’s efforts during the 1920s to create an ape-human hybrid had
    been anything but secret, according to Alexander Etkind, a Soviet-born
    specialist in Russian history now at the University of Cambridge.
    Ivanov’s project was a sensation at the time and generated almost as
    many headlines as it would later on, but when no ape-man materialised
    the fuss died down and his research was forgotten. Some 60 years later,
    scholars reconstructed events from scattered letters, notebooks and
    diaries
    (Articolul poate fi lecturat free:
    http://www.mail-archive.com/mythfolk@yahoogroups.com/msg02055.html

    http://en.wikipedia.org/wiki/Ilya_Ivanov

  6. Pingback: Marxismul liric şi revolta mesianică (un răspuns pentru Alexandru Polgár) « ANTITEZE

  7. Comunismul este iubire, iubirea este Dumnezeu, Comunismul este Dumnezeu

    • Stimate Fluture Cuantic,

      Ma bucur sa pot posta o astfel de lacuna:

      Daca ai fi citit Marx ai fi vazut ca el spune: comunismul NU este iubire, ci este distrugere, vezi Circulara impotriva lui Kriege (Opere, vol. 4). Kriege este adeptul comunismului ca iubire, el vrea „sa faca din religia iubirii un adevar si din mult dorita comunitate a fericitilor locuitori ai cerului o realitate”. (pg. 11). Marx il acuza ca aceasta este o „trancaneala despre iubire” (pg.6) si o „prezentare lasa si ipocrita a comunismului nu ca o distrugere ci ca implinire ca relatiilor defectuoase existente”.

      In fine, ce inteleg eu din sofismul tau este urmatorul mesaj: nu are rost sa citesti, sa intelegi, sa scrii. Noi comunistii tineri nu citim, nu intelegem, nu scriem. Pentru noi un sofism imberb este de ajuns, noi oricum credem ce vrem noi.

      Mai treceti prin biblioteca.

  8. -cea mai mare tristete a batranilor este tineretea tinerilor.
    -prin bebeotecla trec, bebeotecla naturii. singura accesibila, singura adevarata, singura vie, singura nepacalitoare, singura nevirusata.
    -daca un sofism e datator de viata isi castiga dreptul de adevar.
    -cel mai mare dusman al capitalismului e bunul-simt, nicidecum comunismul. comunismul poate fi contrafacut, traficat, exportat, in schimb dusmanul cela… …nu. de aceea trebuie pervertit/violat/schingiuit/debusolat/rastalmacit bunul-simt; evident prin mass-media.
    -ma bucur sa vad ca exista bunavointa timpului acordat. este o favoare recunoscuta, deopotriva apreciata, din partea-mi.
    -adevarul isi poate ajunge siesi, dar e mai frumos sa fie recunoscut de oameni. salvarea tuturor sta-n calea estetica, in trairea estetica, in care dusmanul cela pomenit intra cu prisosinta. intregul dovedeste comunismul, celula dovedeste si marturiseste si ea, numai stapanul intregului nu vrea a vedea. de unde si sfarsitu-i.
    -golemul inventat acum o suta saizeci si ceva de ani nu (mai) poate fi tinut precum El Cid in bat, peste ceva vreme lumea se va prinde ca-i neviu (nici macar mort, nenascut fiind). ceea ce stie omenirea pana astazi ca fiind ”comunism, cel ce a fost iar mai apoi a fost ingropat, mort fiind (ucis fiind)” se va prabusi intr-o mare de praf si rusine, sub daramaturile-i neramanand prinse decat constiintele ce-au pactizat mefistofelic, ignobil la plamadirea ceasta golemica. ‘telectualii platiti in natura (recunoastere, premii, glorie proptita&intretinuta) si pecuniar. ceilalti, executantii marioneta, politrucii de varii calibre, sunt doar decor. papusarii, in schimb, vor fi cunoscuti. …nu stiu, asa zice bebeotecla akashica. acolo nici dracu’ nu poate sterge o litera, o diacritica, macar. oamenii pot sterge si modifica cartea aia tehnica, neagra, cu cruce pe ea, manualul cela de instructiuni …despre cum sa traiesti p-aci, dar…, dar de-acolo din cea memorie absoluta nimeni nu poate lua sau pune. azi-ul e al railor, mainele e al celor blanzi. pariul il consider valabil pana la capat. iar de nu-i acceptat… ata e.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s