Aroganţa incoerenţei

          In numărul 1-2/ 2007 al revistei Vatra, Alex Cistelecan discută, în articolul Cum mi-am petrecut sfârşitul lunii, câteva lucrări de debut care i-au stârnit „reacţii de simpatie sau antipatie”. Cu această ocazie, tânăra speranţă a unui nou faliment al stângii, are impresia că critică lucrarea mea Criza antropologiei şi sarcina ei originară (Ed. Eikon, 2005). O masă sincretică şi dezarticulată de interjecţii, denunţuri în sos de zeflemea, salată de erori tehnice şi mai ales garnitura:  structuri de inconsistenţă logică „strigătoare la cer”. Toate culminează cu trimiterea mea în bibliotecă…                       Prevenire

            Primo: dincolo de „simpatii şi antipatii” (criteriile veritative ale recenzentului), trebuie spus că este din plecare o şarlatanie insultătoare ca un eseist care nu a dovedit încă nimic  (de pildă că ar fi citit ceea ce eu n-aş fi citit) – să mă trimită în bibliotecă, adică acolo unde am dovedit, din contra, că pot să scriu o carte. Dar este caracteristic marxist ca incapacitatea să niveleze totul la altitudinea propriului ei parter. Aici se foloseşte însă „tactica Neajlov” gazetărească : ce contează că ai scris două sute de pagini. Important e că Mihai Viteazul Cistelecan poate, în două pagini de generalităţi ironice şi/sau ofensate să ţină piept invaziei analitice antirelativiste… E de ajuns, astfel, să te confrunţi cu introducerea, pentru a triumfa în procedură de urgenţă şi în „stare de excepţie” (pentru că sesizarea genială este, desigur, scutită de travaliul arid al conceptului…). Iar carnetul roşu are avantajele lui: ştim de la Marx că, atunci când vrei să schimbi lumea, nu mai eşti obligat să o şi înţelegi, sau să citeşti până la capăt cărţi de filosofie…

            Secundo: Pentru Cistelecan, lucrarea mea a apărut, regretabil, pe o scenă deja arhiplină cu discursuri anti-relativiste, astfel că demersul meu belicos a rămas eclipsat de diverse somităţi. Este o privire revelatoare pentru mentalitatea recenzentului: cultura ar fi deci o scenă, unde, dacă vrei să fi luat în seamă, şi reflectoarele să lumineze chipul tău de primadonă, trebuie să găseşti o „nişă” unde să nu fii umbrit de prestigioşi antecesori. Nu există deci principii şi spirit pentru spirit – adică libertate: există doar intuiţia celui ce vrea să dea lovitura, geniu al marketing-ului cultural. E suficient doar să ne alegem o identitate care se vinde, una bizară şi trendy – de pildă un cheguevarrism cultural cu care să spargem oligarhia gerontocratică a capitalismului târziu (care la noi e foarte tânăr…).

            Tertio : în calitate de autor, pot să jur că, la data redactării materialului, criticul nu a citit decât Introducerea şi primele două capitole – eventual Concluziile. Procedeu nu doar incorect dar şi fatal. Deşi mă consideră un eseist, lucrarea mea are arhitectura unui viitor tratat şi o construcţie a argumentului care o diferenţiază de impresionismul rapsodic al eseismului de reacţie practicat în gazete (care nu este constructiv şi reflexiv ci destructiv şi reflexologic). În vederea unei critici a relativismului cu accent pe partea antropologică analiza parcurge următoarele etape: în capitolele 1-2 este definită antropologia şi sarcina ei originară prin raportarea documentată la intenţiile ei native şi la semnificaţiile necontingente ale genezei sale occidentale ; în cap. 3. sunt enumerate patru mari fracturi ale acestui ideal, unilateralităţi care pun – de fiecare dată în criză antropologia; Capitolele 4-5 evocă simetric invers reperele diferenţei în oglindă cu reperele universalismului. Abia capitolele 6,7 şi 8 (cele mai extinse) constituie colonadele acestei construcţii, structura ei de rezistenţă. În fine, capitolele 9 şi 10 discută etiologiile diverse ale dublei barbarii: atât a celei „păgâne” cât şi a celei occidentale. Altfel spus, arhitectura cărţii se compune din două acolade istorice care intercalează o componentă sistematică. Totul divizat în 98 de paragrafe, unde se consumă polemici cu Saussure (§ 48), cu Derrida (§ 23, §26 şi mai ales § 47-49, sau nota 151), cu Rorty (§ 44, § 79), cu Deleuze (§ 73-75), Foucault  şi Lyotard (§ 80-§ 83), ca să-i menţionez doar pe cei care interesează filosofia. Astfel, critica criticului nu atacă centrul (partea sistematică, § 40 – § 83), ci periferia (partea istorică – şi aceasta aleator şi incomplet parcursă). Este un gest aristocratic să ataci partea tare a adversarului. Dar stânga este plebee prin naştere şi opţiune. Astfel, în locul unei gândiri argumentative, avem o nongândire aluzivă…

             În fine, şi cel mai important, gândirea filosofică polemizează cu principii, nu cu autori. Cu idei, nu cu texte. Cea mai mare operă critică a tuturor timpurilor, Critica raţiunii pure nu are nici o notă de subsol… Invers, mentalitatea de „siloz”, care depozitează cantităţi uriaşe de lecturi secundare este lipsită în mod alexandrin, de libertatea gândirii în faţa ocurenţelor multivoce ale ideii. Prin urmare, gândirea (scopul) este mai importantă decât biblioteca (mijlocul). În lipsa gândirii, munca de bibliotecă produce doar obezitate culturală, depozite adipoase de informaţii nereflectate.

           

            1. Caricatură şi rigoare

             După câteva fraze zeflemitoare (ironie minus socratism egal băşcălie), apare într-un târziu şi prima aparenţă de argument: în lupta mea cu relativismul, eu aş fi caricaturizat adversarul. Cumplită inversiune totuşi din partea adevăratului caricaturist de idei, umorist mai degrabă decât gânditor, care în loc să îmi înţeleagă propoziţiile şi articularea lor sistematică le rudimentarizeaza „pe înţelesul copiilor”, aşa cum a învăţat la şcoala paranoidă a „maeştrilor suspiciunii” care văd represiune până şi în aerul pe care-l respiră (deşi au văzut în Uniunea Sovietică întruparea libertăţii pe pământ…)

            Relativismul este criticat în concept, înainte de a fi numit. Principiul auto-consistenţei este criteriul adus la lumină (§ 1) în raport cu care, abia, relativismul este chemat în instanţă (§ 2). Criticul este iritat că verdictul vine deja în paragraful doi, uitând că introducerea este de fapt expunerea programatică şi concentrată a ansamblului, şi că pentru cei ce gândesc principial şi sistematic iar nu  circumstanţial îndărătnic, ea se scrie doar la sfârşit, când privirea cuprinde recapitulativ arhitectura întregului.

            2. Programul incoerenţei teoretice

            Păcatul verdictului că relativismul este inconsistent (logic şi existenţial) ar fi acela că nici prin cap nu mi-a trecut întrebarea (ATENŢIE la prăpastia care urmează !) „dacă nu cumva exigenţa coerenţei cu sine lipseşte dintre principiile interne ale relativismului”.

            Eu am afirmat o dublă incoerenţă de facto : 1. relativiştii sunt teoretic incoerenţi (produc propoziţii contradictorii) şi 2. sunt existenţial incoerenţi (trăiesc altfel decât vorbesc). Să ne ocupăm de incoerenţa teoretică, cea fundamentală.

            Recunosc: am presupus că relativiştii cred, măcar, că sunt consecvenţi, şi le scapă faptul că sunt inconsecvenţi.

            Iată: mă întreb acum dacă nu cumva (gura păcătosului…), ei îşi propun să fie incoerenţi din principiu. După cât de sistematic-incoerenţi sunt, aproape ai crede asta. Dar e aceasta o poziţie care poate măcar să existe ? Criticul, arogant, lansează vorbe pe care nu le gândeşte. Să vedem cum ar sta lucrurile dacă cineva şi-ar propune să fie incoerent: în acest caz el nu va mai putea de fapt să existe: el va curge. Incoerenţa programatică l-ar face ca azi el să susţină că S este P. Mâine – că S este Q. Azi va susţine că este bărbat. Mâine – că este femeie. Azi va fi liberal. Mâine – socialist. Dar asta este încă semi-incoerent, pentru că el susţine o singură poziţie timp de o zi întreagă, făcând insuportabile concesii principiului totalitar şi rasist şi occidental al identităţii. Astfel el va trebui să fie şi mai incoerent: să alterneze cât mai des identităţile. Din cinci în cinci minute el va oscila: ba liberal, ba socialist. Ba teolog, ba nihilist. Ba matematician, ba poet. Dar există încă prea multe intervale de coerenţă, fie el şi de cinci minute. Prin urmare, adevărata incoerenţă, cea principială ar fi aceasta: postmodernul nostru (în speţă Alex Cistelecan, propunătorul ofertei) ar trebui să fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport revoluţionar şi reacţionar. Copil şi matur. Anarhic şi totalitar. Student şi profesor. Tată şi fiu. ATENŢIE: nu să fie fiul tatălui său şi tatăl copilului său, ci, sub acelaşi raport, să fie tatăl lui însuşi şi fiul  lui însuşi simultan, real şi nu metaforic. Mai mult: să fie în acelaşi timp şi acid şi bază, şi soare şi lună,  şi energie cinetică şi energie potenţială, şi număr iraţional şi număr raţional, şi Alex Cistelecan şi Vlad Mureşan, şi relativist şi dogmatic, şi steril şi viril, şi cerc şi pătrat. Dar aşa ceva, mai degrabă decât să poată exista, ar exploda instantaneu, şi asta este relativismul : o explozie mentală, o descreierare de principiu care ignoră că idem esse et non esse est impossibile. Pentru că dacă această contradicţie logică pe care o profesează ei s-ar întrupa, ar primi realitate, relativistul însuşi nu ar mai exista, pentru că ar fi simultan altceva decât sine, pulverizare şi opoziţiile s-ar neutraliza în vid. Relativismul este o coliziune cu el însuşi, este aşadar doar o aparenţă de fiinţă. Este doar vacarmul unei minciuni ontologice.

            Iată absurditatea programului incoerenţei, prin care crede Cistelecan că salvează postmodernismul din „dictatura” paradoxului cretanului. O ieşire din menghina acestui paradox este deci posibilă  numai prin pierderea identităţii (deci a fiinţei) – şi anume la propriu, realiter, iar nu prin proclamaţii gazetăreşti sterile. Astfel, obiecţia se dizolvă ca pură rostire fără gândire prin care încăpăţânarea vrea să salveze „gloata sofiştilor” despre care vorbeşte Kant.

           

            3. Incoerenţa care se crede Cogito-ul însuşi

            Dacă Nietzsche vroia să filosofeze cu ciocanul, Cistelecan are în plus o seceră. Ciocanul insultei şi secera incoerenţei formează antigândirea cu care contradicţia îşi apără pseudofiinţa, praful şi pulberea ei în ochii intelectului reacţionar. 

            Criticul spune că relativiştii despre care eu vorbesc nu există. Eu spun din contra: orice discurs care poate fi redus la paradoxul cretanului este relativist, şi am listat toţi cretanii postmoderni.

            Cistelecan mai apelează la o manevră echi-absurdă, pentru a elibera relativistul din asfixierea incoerenţei, de data asta cu poleiala unei autorităţi care ne dispensează să gândim dar ne ajută să proclamăm, ATENŢIE : „tocmai paradoxul cretanului, propoziţia eu mint este adevăratul Cogito, în măsura în care pune în scenă ruptura dintre subiectul enunţării şi subiectul enunţului”. Incoerenţa nu ar fi o pură contradicţe logică autodestructivă  – ea este însăşi structura ego-ului nostru.

            Dar : necoincidenţa dintre subiectul enunţării şi subiectul enunţului (Eu gândesc) este o temă perenă a filosofiei (da, cea despre care se proclamă mereu că a murit în timp ce i se plastografiază şi infantilizează stupid problemele atemporale).

            Necoincidenţa eului cugetător (activ) cu eul cugetat (pasiv) nu reprezintă o „minciună” ci tocmai expresia libertăţii eului de a se poseda reflexiv pe sine – dar necoincidenţa (deci libertatea) este parţială, şi ea rezidă numai pe suportul coincidenţei lor parţiale:  Acelaşi eu gândeşte şi este gândit.

          Dacă atunci când se gândeşte pe sine Cistelecan crede că este complet diferit de sine (deci rupt în două fiinţe separate, Alex şi Cistelecan), atunci obţinem un caz clinic de „subiect multiplu”, exponat salutar pentru descoperiri recente din cadrul catedrei de literatură comparată. Dar poziţiile eului faţă de sine (eul actant şi cel reflectat) nu echivalează cu o ruptură patologică sau minciună, ci tocmai cu libertatea unei auto-proprietăţi egologice de sine, corespunzătoare determinării hegeliene a libertăţii ca Für-sich-Sein. Diferenţa dintre Bewusstsein şi Selbstbewusstsein, dintre conştiinţă şi autoconştiinţă nu este expresia unei schizofrenii sau minciuni, ci manifestarea raportului dintre eul-gânditor-asupra-a-ceva şi eul-gânditor-asupra-lui-însuşi: dintre eul intenţional şi eul autointenţional.

            Prin urmare, Dacă acest Cogito al lui Cistelecan este tot una cu Ego dico falsum – el când gândeşte, minte? Atunci el spune adevărul tocmai când nu gândeşte. Dar când m-a „criticat” a gândit? Dacă a gândit – atunci a minţit, şi cartea nu e rea, ci bună. Iar dacă nu a gândit – atunci eu nu pot polemiza cu o submersiune vegetală.

            În esenţă, doar politicianul, şarlatanul, schizofrenicul sau Stavroghin, în versiunea princiară a prăbuşirii, ar putea candida la funesta coincidenţă a Cogito-ului cu Ego dico falsum. Dar Eu mint este o propoziţie autodestructivă imposibilă, fără obiect, care încearcă în zadar „din goluri a se naşte” dar nu poate primi mai multă prezenţă decât cvadratura circulară. Astfel, Cogito-ul nu este incoerent, ci este garantul aperceptiv al oricărei coerenţe care s-ar putea înfăţişa (despre psihanaliză trebuie vorbit pe larg altundeva).

            A fi incoerent până la capăt e imposibil. Incoerenţa nu e graduală, ea este pură explozie. Atâta vreme cât o coerenţă subzistă, pe diverse niveluri variaţionale de coeziune, ceva poate exista. Se poate cere coerenţă până la capăt – dar incoerenţa este deja capătul : Ex puris negativis nihil sequitur– şi este doar o aparenţă lingvistică speculată sofistic să spui „fii coerent cu incoerenţa ta”. O incoerenţă este deja o dispariţie, ea este tocmai altceva-decât-coerenţa, nu poţi să te laşi furat de simetriile auditive ale limbajului şi să gândeşti cu urechile. Trebuie să reflectezi asupra glisărilor lingvistice fără acoperire în concept.

            Relativismul este deci doar fumul discursiv rezidual al unei gândiri care nu a avut de fapt loc, al unei antigândiri care este exhalaţia vidului în structura fiinţei.  

            4. Incoerenţa şi minciuna ne invită la dialog…

           

            La final, Cistelecan invocă demagogic dialogul. Dar cum să dialoghezi cu incoerenţa programatică şi cu un om care te asigură că Eu gândesc = Eu mint, ca şi cum ar mai exista criterii de inter-inteligibilitate ? Cum să dialoghezi cu delirul şi cu minciuna mândre că s-au întâlnit în acelaşi „tânăr şi neliniştit”, care revoluţionează logica – adică o răstoarnă cu capul în jos? Cum să dialoghezi cu brigăzile roşii care au grenade în loc de concepte? Cum să dialoghezi cu sofistul care îţi propune o prostituţie logică (un anything goes) în loc de principii logice ?

            Sunt acuzat că „taxez întrebarea drept impertinenţă”. Dar dubiul hetero-dubitativ care nu este simultan auto-dubitativ este cea mai perfidă dogmă, cea deghizată în interogaţie. Impertinenţă infantilă este tocmai proclamarea incoerenţei într-o dispută, dintr-o frondă cheguevaristă auto-etalativă.

            Pe de altă parte, vi se pare că tovarăşul Cistelecan are dubii? El are certitudini solide, devreme ce acroşează cam treizeci de oameni de cultură pe an cărora le dă lecţii, deşi, repet, nu a dovedit nimic decât că are, un discutabil simţ al umorului şi că este un Benny Hill al culturii române. 

           

            5. Desantul inculturii

           

            Există o sumă de alte propoziţii agresive care atacă programul cărţii mele. Unele dintre ele dispar la simpla lectură integrală. Altele sunt insolenţe ale imaturităţii. Restul sunt expresia incoerenţei asumate cu care nici nu merită să discuţi decât dacă ai ambiţia să-l congelezi pe Proteus… Dar, pe lângă haosul incoerenţei mai există şi vidul inculturii, pe care merită să-l semnalez în contul celui care mă acuză că nu mi-am făcut temele în bibliotecă.

            1. Cistelecan afirmă că eu citez din „maeştrii Zen” – dar Nagarjuna este indian, iar budismul zen este japonez – diferenţa imensă este aceea dintre asceza speculativă şi disciplina samurailor. Iar Huei-Tse este doar un sofist chinez… Iată o precizie conceptuală de strungar.

            2. O adevărată corigenţă la filosofie se dezvăluie în propoziţia „Hegel e alăturat fără probleme lui Platon”. Este momentul în care criticul nu trebuie criticat, ci trebuie, sumar, alfabetizat.

            i) Dacă în Phaidon şi Tymaios putem vorbi de imobilitatea inteligibilului, deja în Parmenides şi Sofistul apare pentru prima oară gândul unei deveniri eidetice – intuiţie redezvoltată abia în Kraft und Verstand.

            ii) Mecanismul speculativ al retragerii determinaţiilor Unului din Parmenides, când Fiinţa constituie, la limită o ultimă determinaţie, are la celălalt capăt al istoriei o replică riguroasă în Die Wissenschaft der Logik, unde, în Die Lehre vom Sein, Fiinţei nedeterminate îi revine în sine modul determinat.

            iii) în fine, Sofistul, pornind de la negativul din structura cunoaşterii, inaugurează interogaţia asupra negativului din structura fiinţei care este tocmai gândul major al lui Hegel.

            Prin urmare, ce are Hegel cu Platon încât să îi alătur fără probleme? Aproape totul. Cistelecan azvârle aleator aluzii, dar nu dovedeşte nimic şi nici o propoziţie nu e gândită până la capăt. Nu e deajuns să prizezi Adorno (mai curând sociolog decât filosof) ca să ai acces la filosofia riguroasă… Se sugerează fără să se precizeze (iată visul non-gândirii !) că negativitatea nu ar fi subordonată pozitivităţii. Dar negaţia nici măcar nu poate fi concepută decât reflexiv – ea este întotdeauna raportată la o afirmaţie. Non-p este întotdeauna derivat din p. Aşa cum spunea Bertrand Russel, negaţia este un parazit logic. Omnis negatio vero indefinita est. Afirmaţia este întotdeauna suportul logic al oricărei negaţii. Poate cineva să ofere exemplul unei negaţii care să nu fie raportată la – deci derivată din – o afirmaţie? Atunci de ce claxonează Cistelecan ? 

            3. Postmodernul nostru foloseşte clişee propagandiste iluministe. Cruciadele invocate au fost pur şi simplu războaie contraofensive cu arabii şi turcii care au ocupat în şase sute de ani toate teritoriile creştine extraeuropene.  Probabil că Che Guevara ar fi stat cu grenada în buzunar până când semiluna ar fi fost ridicată pe Notre-Dame…

            4. Tribunalul Inchiziţiei a avut la bază tocmai resuscitarea unor principii din Codul lui Iustinian, cel care asimila erezia unui delict civil (deşi principiul christic Redde Cesari que sunt Cesaris et que sunt Deo Dei interzicea tocmai mixajul libertăţii de conştiinţă cu mecanismele Panopticon-ului). În acest caz putem spune : diverşi creştini vor fi fost vinovaţi şi incoerenţi, dar la nivelul principiilor, Inchiziţia este o moştenire a Romei, mai degrabă decât a Ierusalimului, a Imperiului şi a Cezarilor decât a Fericirilor, ea nefiind o actualizare a principiului creştin, ci, conform tuturor evidenţelor o resurgenţă din teologia politică păgână. Astfel – putem critica oameni, dar nu principiile pe care aceştia le-au ignorat pentru a putea întemeia funesta crimă.

            5. Într-o paradă de erudiţie, şi cu o putere extraordinară de a evita gândirea Cistelecan asigură că toţi postmodernii subscriu la caracterul necesar al raportului universalului cu alteritatea pe care eu am dovedit că îl abhoră. Iată cine nu a fost în bibliotecă. Tocmai : toţi postmodernii idolatrizează alteritatea. Dar, analitic, ea este întotdeauna „cealaltă identitate”. Astfel, „identicul” şi „celălalt” se reflectă fiind ambele simultan identice şi alteritare una faţă de cealaltă. Împreună ele compun tocmai universalul, detestat şi refulat de cultul alterităţii.

            Universalul este identicul – invariantul din variaţiile alteritare. În diferendul lui Lyotard nu e vorba tocmai de absenţa unui universal ca gen a două idiomuri ireconciliabil paralizate în incomensurabilitate ? În epistemele lui Foucault nu e vorba tocmai de discontinuitatea dintre alterităţi ireductibile la un universal al devenirii istorice? În repetiţia fără identitate a lui Deleuze, a spune că repetiţia e pură diferenţă nu revine la a nega o universalitate care să încadreze recurenţele alterităţii? În diferanţa lui Derrida, ca pură alteritate proliferantă – mai recunoaşte cineva un universal care să recompună identitar diferenţele?  Acest universalism ad hoc al postmodernilor – propoziţie demnă de o corigenţă la materia Filosofie contemporană – este doar o fantezie diurnă a lui Cistelecan.

           

            6. Darwin, Marx, Nietzsche şi Occidentul rasist

            Pe de o parte se acuză rasismul Occidentului, pe de altă parte sunt iubiţi „cei care au îngropat tradiţia onto-teologică occidentală” – Marx, Darwin şi, cu siguranţă, Nietzsche. Aici incoerenţa devine schizoidie. Marea tradiţie metafizică este mereu calomniată, în timp ce adevăraţii responsabili ai catastrofelor genocide sunt inocentaţi. Or tocmai demolarea cupolei spirituale a Occidentului a deschis cazanul infernului. Dacă Hegel a înfăţişat o Fenomenologie a Spiritului, toţi aceştia au scris o Fenomenologie a Materiei, şi a drepturilor ei împotriva spiritului.

            Dacă omul este produsul selecţiei naturale, al complexificării evolutive a materiei – şi doar atât, atunci nu este nici o raţiune pentru care rasele să nu fie inegale şi nu este nici o barieră împotriva selecţiei artificiale. Or Himmler (crescător de găini!) a experimentat tocmai edificarea unei versiuni evolutive „supra-umane”, omul erijându-se astfel într-un fel de „conştiinţă de sine” a evoluţiei oarbe.

            Marx preia lucrurile de unde le-a lăsat Darwin – dar materialismul lui nu justifică, tocmai de aceea, valoarea persoanei umane – ci o destituie. Dacă omul este „totalitatea relaţiilor lui sociale”, atunci relaţiile vinovate te fac vinovat şi eliminabil. Cât despre Nietzsche, avocatul unei imanenţe pure, care spunea „Nimic nu este adevărat, totul este permis” şi „Primul principiu al iubirii noastre de oameni să fie: slăbănogii trebuie să moară” (acesta din urmă fiind citat de Hitler chiar şi în buncăr), cum ai putea să interzici în lumea acestei anarhii resentimentare un abator uriaş precum Auschwitz-ul? Cum poţi să acuzi rasismul occidentului tocmai slujindu-i artizanii epocali?

            Fără un principiu spiritual supraimpus materiei, totul este permis în jungla imanenţei.

            În fine, ca să înţeleagă crima comunismului şi faptul că naţional-socialismul este la origine o specie rivală intra-marxistă[1], trebuie să arătăm că Arbeit macht Frei este tocmai doctrina lui Marx care susţinea că munca scoate omul din alienare, când principiul creştin este Die Wahrheit wird euch frei machen  – Adevărul vă va face liberi. Nu munca, ci Adevărul vă va face liberi. Munca este un blestem. Nu este întâmplător că pe frontispiciul ororii naziste se află un dicton marxist. Hitler a fost iniţial un marxist care a preluat logica formală antagonică, criminală şi apocaliptică a „dictaturii proletariatului” operând doar substituţii de conţinut: clasa substituită cu rasa. Dacă la nivelul conţinutului inspiraţia vine de la Darwin şi Nietzsche (elogiul forţei vitale, elitismul biologic, eugenismul, morala stăpânilor), logica concentraţionară şi lichidatorie vine însă exact din Marx. Aşa ceva nu veţi găsi nici la Kant, nici la Hegel (etatismul lui Hegel fiind ilustrat mai degrabă de un Bismarck).

            Prin urmare, înainte să acuzăm ereditatea sublimă a Occidentului, conştiinţa lui mai bună (trădată desigur de nenumărate ori), ar trebui să îngropăm groparii acestui sublim, marile spirite resentimentare care au eliberat opera criminală a negativului.

            Aceasta este marea farsă a postmodernilor, şi ultragianta lor minciună: idolatrii ai lui Marx şi Nietzsche, adevăraţii patriarhi ai Gulag-ului şi Auschwitz-ului, ei acuză azi tocmai Raţiunea, cea al cărei somn (indus) a eliberat monştrii, şi vor să ne convingă că de fapt Descartes, Kant şi Hegel, deci tradiţia, poartă vina marilor catastrofe…

            Dar, pe lângă clasa muncitoare există şi casta gânditoare – adevărat minoritate verticala, care nu poate fi aşa de uşor înşelată de „grupurile de presiune” ale non-gândirii agresive.

  (publicat în revista Verso, nr.16, anul II, 2007 şi reluat pe www.revistaechinox.ro)   


[1] Până când o determinare mai completă va fi  posibilă, trimit la studiul lui Ernest Nolte, Războiul civil European, Ed. Humanitas, 2007.

Anunțuri

2 responses to “Aroganţa incoerenţei

  1. Fragmentele 684, 685 din Vointa de Putere, trad. Claudiu Baciu, AION, 1999, pp. 436-441, au titlul: Anti-Darwin.

  2. Buna.

    multumesc pentru comentariu.
    sper insa ca nu crezi ca acesta este si un argument.

    as dori sa nu vorbim despre titluri, mai ales ca stim ca Vointza de putere este o insumare de texte pe care nu Nietzsche le-a ordonat si editat. Prin urmare titlul capitolului este nerelevant.

    Astept sa imi dai un argument textual cu privire la anti-darvinismul lui Nietzsche.

    In acelasi timp, acest antidarvinism eventual ar trebui sa infirme exact spiritul general al ideologiei lui Nietzsche.

    Astept deci proba. Clara.

    Pana atunci, consider ca citatul oferit de mine, din Antichristul este o proba suficienta a acestui spirit care ARE legatura cu nazismul.

    „Primul principiu al iubirii noastre de oameni este SLABANOGII SI DEGENERATII TREBUIE SA PIARA”.

    Deasemenea, tot Nietzsche spune – daca citim propozitii din Vointza de putere, si nu doar titluri – ca este binele este o functie a intensitatii vointei de putere in individ. Dixit.

    Concluziv:

    Teza din text era ca suprimand importantza legii ca si criteriu al binelui si raului, si facand din putere un criteriu al sanatatii si al binelui, Nietzsche a adaptat darwinismul la „regnul uman”, fiind prin asta mult mai responsabil decat traditia „ontoteologica” de catastrofele pe care postmodernii le deplang cu lacrimi de crocodil, in timp ce ii idolatrizeaza pe Marx si pe Nietzsche.

    eu sunt un om care a dus orice polemica pana la capat si trebuie sa ma intelegetzi daca mi-am pierdut rabdarea cu aparentele de argument. Oricand credeti insa ca adevarul este ceea ce primeaza, si aveti si argumente reale, va stau la dispozitie.

    Sarbatori fericite !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s