Gâlceava literaturii cu filosofia

            În numărul 5 (2006) al revistei Verso, în textul De ce sunt filosof,  Caius Dobrescu demască “limitele, sterilitatea, suficienţa, prostia pompoasă” a filosofiei, generată în substanţa ei însăşi de “toxine mentale” sublimate în “transe entuziaste”. Filosofia este “ceva ce rămâne doar la suprafaţa literei, fără dimensiunile mult mai complexe ale intuiţiei emoţionale şi proiecţiei simbolice”. Adevărul este că „mulţi dintre cei consideraţi filosofi sunt în fapt doar nişte poeţi de mâna a doua. Cum este cazul unor Hegel, Nietzsche sau Heidegger”. Probabil din această cauză afirmă, în acelaşi articol, că : „Eu unul mă simt perfect îndreptăţit să folosesc, pentru a mă autodescrie, în orice fel de ocazii publice, termenul de filosof. Mă simt cum nu se poate de confortabil în această postură, fără senzaţia că, în felul acesta, aş uzurpa vreo calitate.”

          Caius Dobrescu a reuşit să radă două milenii de eforturi arhitectonice, pentru a se aşeza pe sine, fără frisoane, în condiţia de filosof. El reuşeşte astfel, cu frivolitatea „gândirii slabe” să refuze tuturor marilor filosofi ceea ce îşi acordă doar lui: nelimitarea, fertilitatea, puritatea mentală, smerenia, inteligenţa nepompoasă şi intuiţia emoţională. Pentru că, să nu ne amăgim: cine acuză pe celălalt de limitare, se crede dezmărginit el însuşi. Cine acuză secolele de a fi fost „în transă”, se crede lucid el însuşi. Cine acuză pe alţii de sterilitate, se crede izvorul minunilor el însuşi. De aceea rostirea exorbitantă îşi conţine în ea însăşi propria ei judecată.

          Este propriu adolescenţei să fie încăpăţânată şi rebelă. Înţelepciunea este integrativă şi sumativă. Ea spune că încăpăţânarea nu este Libertatea, iar simpla ei rebeliune nu este şi o valoare dacă nu derivă din plenitudinea unei libertăţi afirmative creatoare. Spiritele vizionare sunt arhitectonice, eroice şi tragice în efortul lor de a totaliza Inepuizabilul. Nano-spiritele deconstructive, sunt ridicole precum efortul planctonilor de a sorbi Oceanul.

Cel care a împărţit istoria între filosofii limitaţi şi sinele său autentic schiţează, totuşi, aparenţa temeiului.

          1. Intelect şi intuiţie

          Ştiinţele cognitive ar fi dovedit că gândirea noţională, cea simbolică şi cea emoţională sunt eclectice, indelimitabile în viaţa creierului. Deci ceea ce noi numim literatură ar fi mai aproape de felul cum lucrează gândirea noastră decât ceea ce noi numim filosofie. Filosofia ar fi pur discursivă, iar literatura, intuitivă.

          Dar filosofia ştia deja într-un mod mult mai profund aceste lucruri devreme ce a aspirat tocmai să delimiteze analitic facultăţile ce funcţionau sincretic la nivel interior (orice manual de psihologie calchiază organizarea kantiană a ierarhiei facultăţilor). Filosofia este ireductibilă la simpla gândire noţională, deşi a ştiut să o ridice pe aceasta la un nivel de complexitate definitiv interzis celui care se umflă în pene cu intuiţia lui profundă, care-l scuteşte să mai dea seama lumii de propoziţiile sale oraculare.

          Deja la Platon cunoaşterea dianoetică, discursivă (διάνοια) se întemeia pe intuiţia-intelectuală, contemplativă, noetică (νόησις). Nous-ul aristotelic (νους) este actul suprem al intuirii nemijlocite a esenţialităţilor. Lucrurile nu erau diferite la Spinoza, alt aşa-zis raţionalist, care debutează tocmai cu o majoră intuiţie contemplativă. Sistemul speculativ este el însuşi autoreflexivitatea intuiţiei-intelectuale. Iar dacă Heidegger nu are „intuiţie”, atunci probabil că numai Caius Dobrescu a mai rămas să deţină această divină facultate…

          În altă ordine de idei, filosofii sunt primii care s-au apropiat de aşa-zisa gândire „simbolică” şi „emoţională”: Banchetul lui Platon, Poetica lui Aristotel sunt mari deschideri ale filosofiei către fenomenologia Frumosului.

         Critica facultăţii de judecată (Kant), Filosofia artei (Schelling) şi monumentala Estetică a lui Hegel sunt tot atâtea forme de a justifica, de a da seama de simbolic şi de trăirea afectivă (care nu este interzisă celui care mai stăpâneşte, în plus, şi dialectica…). Originea operei de artă, sau comentariile lui Heidegger la Hölderlin sunt tot aprofundări ale acelui imperiu al spiritului refractar conceptului (ca să nu mai vorbim de Cassirer, primul care dă de veste lumii non-filosofice că lucrurile, în analiza simbolului, s-au petrecut deja).

Evident, Hegel nu era şi nici nu vroia să fie Sofocle. Dar profunzimea privirii cu care Hegel cuprinde tragedia greacă depăşeşte tot ce a putut vreodată înţelege cel ce caută peste tot „mijloacele de realizare artistică”, tribulaţiile „eului liric”, metonimii şi alte zorzoane pe care numai domnişoarele le pot observa atunci când temeliile universului sunt în cumpănă …

         

          2. Orbirea estetică a estetului

          Pentru că (şi) Hegel a fost acuzat de a fi poet de mâna a doua, vreau să ofer o picătură din fluviul care este Fenomenologia Spiritului, această adevărată epopee speculativă, sinteză unică între geniul abstracţiei şi bogăţia strălucitoare a imaginilor :

          „Ea este Esenţa luminoasă pură a Răsăritului care cuprinde şi umple totul, care se menţine în substanţialitatea ei fără formă. Alteritatea ei este negativul tot atât de simplu, Întunericul: mişcările propriei sale exteriorizări, creaţiile ei în elementul fără rezistenţă al alterităţii sale sunt ţâşniri de lumină, ele sunt în simplitatea lor totodată, devenirea-pentru-sine şi reîntoarcerea din existenţa-sa-în-fapt, fluvii de foc care consumă formarea (…) Determinările ei sunt doar atribute care nu ajung la independenţă, ci rămân numai nume ale Unului cu o mulţime de nume. Acesta este îmbrăcat cu forţele variate ale existenţei şi cu formele realităţii, ca şi cu o podoabă lipsită de Sine; ele sunt numai solii puterii ei, lipsiţi de o voinţă proprie, viziuni ale splendorii ei şi voci ale glorificării ei” (Fenomenologia Spiritului, p. 529 în ediţia Glockner).

          Aici intuiţia noetică, dezvoltarea dianoetică şi plasticizarea revelatorie a invizibilului sunt date simultan într-o sinteză pe care au pierdut-o calculul logicianului, rapsodia babilonică a imaginilor, şi mai ales limbajul forestier al criticului literar.

          Frumuseţea nu creşte direct proporţional cu deconceptualizarea. Ştim –din contra – că forţa unei metafore rezidă tocmai în puterea ei de evocare a unei idei… Frumuseţea nu este oarbă. Conceptele sunt atomi logici ai unui edificiu vizionar. Ele pot fi particule în templul frumuseţii. Cu fiecare concept, lumina unui sens este trezită. Un sistem, care dezoltă arhitectura unei viziuni, este astfel o simfonie a luminii. Frumuseţea este unul din reflexele adevărului. Un sistem nu este arid sau procustian decât pentru cei care nu văd grandiosul din cauza morfologiei.

         

          3. Sincretism  şi Arhitectonică

          Pe de o parte se acuză vocaţia filosofică a totalizării, pe de altă parte i se reproşează … unilateralitatea intelectuală, în acelaşi timp în care se elogiază eclectismul noţiunii, emoţiei şi al simbolului. Dar sincretismul este doar o formă avortată a totalizării.       

          Pentru Caius Dobrescu, pare o poziţie satisfăcătoare aceea că noi avem în cap o varză a facultăţilor şi nu mai putem diferenţia între apodicticitatea relaţiilor formale, structura revelatorie a metaforei sau survenirea intuitivă a adevărului.

          Însă tocmai unilateralitatea a fost privită de filosofi ca o carenţă, iar efortul lor totalizator (expresia unei credinţe în organicitatea nemutilată a spiritului) revenea tocmai la surmontarea unei structuri dianoetice fără simbol, intuiţie sau afectivitate. Însă niciodată cu preţul unei simple sacrificări cretinizante a intelectului intelect care trebuia depăşit speculativ, cu el însuşi cu tot.

          Filosofia a evitat, cu gravitatea inerentă unei sarcini aproape sacerdotale în faţa bogăţiei arborescente a spiritului, să opereze trepanaţia transcendentală la care aspiră „depăşirea autorului”, „autonomia esteticului” sau experimentalismele halucinogene care cred că delirul provocat este poezie tocmai pentru că nu mai spune nimic coerent).

          Concilierea armonioasă a facultăţilor trebuia să evite sincretismul – acest reziduu al lipsei de spirit topologic. Problema nu este deci că nu ar exista şi emoţie sau simbol pe lângă intelect – filosofii au fost primii care au înţeles asta de pe vremea lui Platon.

Problema este, în realitate: ce anume revine, topologic, fiecărei structuri în arhitectura concordiei facultăţilor, în lipsa căreia am deveni fiinţe afazice sau schizofrenice (deci „anarhetipale”…). Nu poţi să construieşti un computer prin „gândirea emoţională” şi nici să ai o trăire pur conceptuală. Matematica nu este emotivă şi nici poezia nu este matematică. De aceea, sub aparentul lor ecclectism, facultăţile au reguli şi teritorii de validitate distincte.

         

           4. Frumuseţea inteligibilă

          Se acuză, pe faţă, sterilitatea aridă a gândirii discursive, iar pe la spate sunt ironizate transele ei entuziaste. Dar cum poate fi conceptul… în transă, nu ni se dezvăluie. Filosofia este deci când prea caldă, când prea rece pentru gustul filologului care lucrează cu o logică bivalentă epicureică, dotată cu două valori de adevăr: „îmi place” / ”nu îmi place”.

         Dar mai grav decât gândirea discursivă este discursul fără gândire (retorica fără logică, acest imperiu al şarlataniei frazeologice şi entropia placidă a inflaţiei retinale din cotidianul „poeziei” recente – această odă adusă obiectelor de uz casnic şi altor mărunţişuri înconjurătoare).

          Frumuseţea nu se dă doar pentru ochi, urechi, intuiţie sau sufleţel – frumuseţea sensibilă este doar începutul, nu şi apoteoza frumuseţii.

          Există o frumuseţe inteligibilă, decromatizată, a articulărilor categoriale glaciale. Goethe spunea că, de fiecare dată când citeşte o pagină din Kant, parcă intră într-o sală luminoasă. Într-adevăr, frumuseţea arhitecturii Criticii raţiunii pure este, ca şi frumuseţea matematicii, o frumuseţe inteligibilă, invizibilă, pe care o pot compara doar cu frumuseţea unei catedrale gotice săpate într-un munte de cleştar. Este o frumuseţe supra-retinală, o graţie care coboară doar peste pleoapele ochilor minţii. Palestrina are o muzică sublimă dar rece. Aşadar, frumosul nu este o funcţie a capacităţii noastre termo-calorice.

          Astăzi, experimentalişti retardaţi în refuz s-au aşezat sub maxima estetismului vid: nu contează ce spui, ci cum spui. Trebuie doar să placă… Dar sensul artei nu se epuizează într-un epicureism estetic. Scopul artei nu este să procure plăceri, nici chiar elevate. Ea este, la un prim nivel, autonomă. Sensul artei nu e însă nici arta însăşi. Arta vine de undeva şi pleacă – trimite – undeva. Arta nu se expune deci pe sine: întotdeauna altceva este chemat, prin ea, să strălucească. La un alt nivel, deci, arta este heteronomă. Adevărul artei nu este să se elibereze de orice conţinut extern, ci să îl servească pe cel autentic.

          Viclenia Frumosului, pe care estetismul o ignoră este aceea că atunci când arta serveşte un conţinut, conţinutul însuşi va determina arta. Dacă un conţinut este minor, el cade sub amploarea forţelor artei, fiind nedemn de măreţia ei. Abia când arta serveşte un conţinut maiestuos, ea întrupează o semnificaţie grandioasă, singura demnă de vastitatea posibilităţilor ei revelatorii.

          Este semnificativ că sub stindardul autonomiei formale a esteticului s-a consumat şi cea mai mare vacuizare a ei, care culminează în estetica pauperă şi pleonastică a cotidianului. Pe când tocmai în cea mai cruntă „robie teologică”, arta a strălucit precum o supernovă în agonie.

          Este drept că arta vorbeşte simţurilor, dar prin ele, ea vorbeşte de fapt spiritului, arborele facultăţilor. Redusă la formă, ea devine artă pentru ochi – deoarece, prin formele sensibile, arta se oferea simţurilor, dar prin conţinutul ei inteligibil, (doar mediat sensibil), ea se oferea întregii arhitecturi a spiritului. Altfel spus: literatura şi filosofia au în comun aspiraţia spre un trunchi vizionar inteligibil. Conţinutul însuşi are frumuseţea lui supraformală. Semnificaţia, invizibilă în lumea formelor, este tocmai frumuseţea inteligibilă a operei de artă.

         

          5. Solidaritatea contemplativă a  literaturii cu filosofia

          În fine, şi într-un sens profund, diferenţa nu desparte filosofia de literatură, ci desparte marile spirite vizionare de micii comentatori.

          Există o comunitate contemplativă între Eschil şi Platon, Thomas Mann şi Schopenhauer, Dostoievski şi Berdiaev, Borges şi Spinoza, Hermann Hesse şi Kant. Această comunitate a creatorilor nu ascultă de frontierele trasate de critici literari şi exegeţi filosofici, legaţi de un destin parazitar de Ander-sein. Altitudinea şi viziunea sunt criterii de disociere mai puternice decât accentul metodologic pe categorie sau pe arhetip. Există mai multă solidaritate vizionară între Heidegger şi Thomas Mann decât între diversele grupuri disciplinare care sfâşie cămaşa spiritului în funcţie de facultatea unde predau…

          Criticii literari au impresia, pe de o parte, că oricine „scrie frumos” se serveşte automat de „strategii narative” şi cade în lotul literatorilor, fiind deci scriitor. Pe de altă parte, se pare că este scriitor tocmai cel care nu gândeşte când scrie.

          În realitate, nici un mare prozator nu a devenit „scriitor” doar pentru că scria frumos, şi nici filosoful nu este vreodată doar scriitor. Pentru amândoi este esenţial ceea ce se spune, semnificaţia, coerenţa vizionară care animă întregul, şi diferenţa desparte doar forma de expunere, conceptul şi simbolul. O viziune categorială poate fi convergentă cu o viziune arhetipală. Există o strălucire a adevărului, fără de care orice frumuseţe ar fi mai săracă…

          Platon nu avea nevoie de certificatul vreunei critici literare pentru a fuziona căutarea adevărului cu frumuseţea rostirii, aşa cum nici Hesse nu are nevoie de certificatul vreunei filosofii analitice aplatizate pentru a sesiza adevărul în tocmai strălucirea frumuseţii lui. Deşi filosofia este fiica adevărului întocmai cum literatura este fiica frumuseţii, există tot atâta adevăr în literatură câtă frumuseţe este în filozofie.

         

           6. Dubitaţia nu este specifică nici filosofiei, nici literaturii

          O altă virtute a literaturii – ce ar lipsi filosofiei ar fi… atitudinea filosofică în faţa existenţei.

          „Aşa-numita literatură oferă modelele cele mai complexe şi mai elaborate ale capacităţii de a interioriza şi trăi dubiul filosofic, de a-l transforma într-un mod de viaţă”. Filosofia, din contra, escamotează prin construcţie dubiul. (…) Curajul intelectual şi etic se leagă de acceptarea sau suportarea stării de incertitudine, a permanenţei dubiului.”

          În realitate, din nou, dubiul nu desparte filosofia de literatură. Primii care au predat criza intelectului au fost tot filosofii. Pyrhhon, Sextul Empricus, Diogene, Hume, Nietzsche sau Cioran. Negativitatea rejecţiei, moment al oricărui real logic (Hegel), este o parte din odiseea spiritului filosofic, târziu pătrunsă şi în literatură. Dar, pentru că a apărut în ambele forme, dubitaţia nu a devenit diferenţa specifică a nici uneia din ele.

          După ce a formulat teză după teză, dogmata după dogmata, autorul, absent de la … „examenul de sine” cu care se împodobeşte, bravează sub stindardul dubitaţiei.

          Dar dubitaţia era universală şi ea ducea sau la ataraxie (Sextus Empiricus) sau la auto-întemeierea eului transcendental, ineliminabilul agent al dubitaţiei (Descartes). Apologeţii dubitaţiei se îndoiesc de orice atâta vreme cât nu îi priveşte. Desigur, ne îndoim de adevăr, dar numai până când vrem să avem dreptate împotriva celor ce nu sunt cu noi. Ne îndoim de identitatea cu sine a subiectului, dar numai până ajungem singuri în faţa suferinţei şi a morţii. Cât despre măreaţa „indecizie morală”, ea dispare în faţa fenomenologiei infernale a răului radical. Dar orice dubitaţie care se prăbuşeşte sub forţa trăirilor extreme nu a fost decât gratuitate guralivă para-autentică. Mai mult, dubitaţia nu este niciodată auto-dubitativă: ea este deci o dubitaţie dogmatică, care dictează tuturor ceea ce ea nu poate face. Nu putem fi niciodată atât de siguri că ne îndoim…

          Dubitaţia nu este începutul şi sfârşitul filosofiei – şi nici ale literaturii. Sofistul lui Platon, Respingerile sofistice ale lui Aristotel, Meditaţiile metafizice ale lui Descartes, Critica raţiunii pure sau Meditaţiile carteziene ale lui Husserl sunt toate proiecte anti-negative care nu sunt simple „exaltări” ci reflecţii riguroase asupra imposibilităţii dubitaţiei universale.

           De asemenea, este o eroare fundamentală să credem că literatura este nemijlocit „ficţiune” fără adevăr, sau citadelă a dubitaţiei. Din contra, ficţiunea este mijlocul prin care cei mai profunzi scriitori ne comunicau intuiţiile, viziunea şi judecata lor asupra realului. Trăirile, ideile, situaţiile, peisajele contemplative, adâncimile omului, ale pământului şi ale cerului, toate acestea trec prin ficţiune, sunt întrupate în contexte imaginare dar numai pentru a servi adevărul marilor viziuni şi înţelepciunea geniilor care radiază chipuri ale adevărului. Care dubitaţie la Dostoievski, la Kafka, la Borges, la Thomas Mann, la Hesse? Cel mult una locală. Altfel, toţi descriu, în alt mod decât  cel conceptual, stări de fapt ale umanităţii, situaţii limită ale condiţiei umane, adică adevăruri mediate de simbol şi trăire, iar nu de silogism. Există o veritabilă heteronomie veritativă a frumosului, în toate operele marii literaturi.

          După ce s-a investit pe sine cu o profundă intuiţie, Caius Dobrescu naufragiază într-o dubitaţie care nu are, de fapt, ce face cu divina lui facultate… Adevărata dubitaţie este echilibrul indiferent, iar ataraxia, ca imperturbatus animi status, este egală cu moartea artei. Arta a ţâşnit dintr-o credinţă, sau dintr-un dubiu depăşit. Pe de altă parte,  autoparalizarea dubitativă nu este supra-dogmatică. Dogmatică nu este numai închistarea în adevăr, ci şi refuzul de te angaja pe „drumul gândirii”.

         

          7. Mobilurile babiloniei

          Autorul se laudă cu „curiozitatea lui intelectuală”, care nu l-a putut conduce însă pe drumurile aspre şi aride care urcă pe vârfuri. Este specificul curiozităţii să privească superficial de jos în sus, din exterior în interior, spre deosebire de uimire, angajament originar, ante-dubitativ, unde misterul şi admiraţia se rezolvă în eforturi de escaladare dramatice şi sublime.

          El se mai laudă cu „permanentul examen de sine”. S-a examinat cu adevărat pe sine cel care îngroapă mileniile sub piedestalul propriei sale statui?

          Această veritabilă apoteoză a tupeului îndrăzneşte să îi facă limitaţi, sterili, intoxicaţi mental, proşti, suficienţi, exaltaţi şi poeţi de mâna a doua pe unii din cei mai mari gânditori ai istoriei, în acelaşi timp în care se plasează, pe sine în lumina reflectorului, ca model de luciditate înrădăcinată în „unele din cele mai autentice surse ale vitalităţii intelectuale”…

          Caius Dobrescu i-a negat filosofiei intuiţia, simbolul. A înlocuit coerenţa spiritului cu un psiho-sincretism. A închis literatura în dubitaţie, excluzând-o de la adevăr şi filosofia în dogmatism, excluzând-o de la frumuseţe. Dar ce mobiluri au generat o asemenea babilonie, cu cortegiul ei de răstălmăciri? Polemica debutează împotriva unor „filosofi locali” care se reconvertesc la literatură, devenind scriitori, copişti ai ideilor altora etc., staruri locale, figuri emblematice, adică cineva – nu ştim cine – deajuns de vizibil ca să calce pe nervi un om care se crede el însuşi filosof. Dar în loc să provoace cavalereşte la turnir pe cei vii şi concreţi (care-l calcă de fapt pe nervi), spiritul autentic fandează împotriva celor morţi şi abstracţi, cei aflaţi dincolo de dreptul la replică.

          P.S. Nu aş vrea să se creadă că el ar conta, la limită, în această mare problemă. Sau că spiritul trebuie să se justifice în faţa procurorilor imaturizabili ai negaţiei. Onoarea cere însă să aşezăm limite în faţa ireverenţiozităţii neantului.

           (publicat în revista Idei în Dialog, Anul IV, nr. 1/28, ianuarie, 2007)       

Anunțuri

3 responses to “Gâlceava literaturii cu filosofia

  1. În „Problemele fundamentale ale fenomenologiei” am găsit o diferenţă pe care Heidegger o face între filosofia ca ştiinţă şi filosofia ca viziune asupra vieţii. Mă gândesc, din perspectiva asta, cred că literatura, aşa cum o prezinţi, e filosofia care exprimă despre fiind.
    Asta e doar o părere – am citit doar câteva pagini din Heidegger şi textul tău doar o dată.

  2. Draga Maya,

    intradevar, eu cred ca tot ce e mare literatura este implicit o ramura a filosofiei, exprimata insa in arhetip nu in categorie.

    la fel, orice cercetare asupra bazelor fizicii sau matematicii sfarseste prin a reajunge la filosofie, pentru ca acestea sunt spitzele care deriva din osie (conform metaforei recent propusa de Patapievici).

    cat priveste distinctia lui Heidegger, ma tem ca nu e completa, si in plus nu sunt de acord cu disjunctia lor (pentru el, filosofia ca stiintza e rea, ontica, se ocupa de fiind, pe cand doar filosofia ca viatza se ocupa de ontologic, de fiintza).

    modelul sistematic al idealismului german era mult mai complet, el lua in calcul efectiv toate aplicatiile filosofiei (religie, politica, estetica, istorie) si nu scinda arbitrar totalitatea. pentru ca astfel ajungi sa spui ca un existentialist de duzina e superior unui matematician de elita. Dar pentru Heidegger (primul filosof dupa Nietzsche care nu stia matematica), inteligibilul e rau, sufletzelul este bun.

    deasemenea, „fiindul” sau „fiintzarea” sunt ontice, subzistente, abia Dasein-ul este ontologic si ek-sistent. Literatura ar putea accede la viatza si la ek-sistentza Dasein-ului care are o fiintza, dar nu are ce face cu fiind-ul, rezervat stiintelor.

    Important: Platon cand spunea stiinta nu reducea totul la ontic, ca si Heidegger. Distinctia dintre intelectul discursiv (al stiintei de titp ontic) si cea dintre intelectul noetic (al cunoasterii de tip contemplativ) e fundamental anti-heideggeriana, si asta trebuie spus: nu orice cunoastere este ontica si anti-vitala, anti-existentiala. Din contra, cunoasterea de tip contemplativ este cea care incoroneaza o viatza, si ea este posibila si in filosofie, si in literatura, si in muzica sau matematica !

    lumea are impresia ca eu am ceva cu poetii si cu literatura, sau ca tin cu cei pe care scrie filosof. In realitate, pentru mine Dostoievski e mai filosof decat o duzina intreaga de existentialisti sau pozitivisti de duzina.

    Diferenta se traseaza nu la nivelul formelor de exprimare (arhetip, categorie) ci la nivelul viziunii. Astfel, este mai multa comuniune intre Spinoza si Borges decat intre Spinoza si Nietzsche.

    spor.

  3. Mi-au folosit observaţiile pe care le-ai făcut. :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s