Marx şi adevărata plusvaloare

Scopul capitalismului este profitul obţinut din producţia valorii-marfă (egal muncă precipitată). Capitalul utilizează deci munca în vederea profitului, iar munca se utilizează pe sine doar în vederea subzistenţei, retribuţia ei fiind salariul.

Întrebare: faptul că proletariatul primeşte doar un salar, iar patronatul îşi rezervă profitul este injust? Prin conceptul de plusvaloare, Marx încearcă să arate că relaţia este structural inechitabilă: ar exista un rapt sistematic de valoare, ca tribut pe care capitalul îl smulge muncii. Pentru a respinge această acuzaţie este suficient să vedem nu doar ce datorează capitalul muncii, ci şi ce datorează – în mod originar- munca însăşi capitalului.  

             În final vom arăta cum capitalul rămâne exploatator, dar în raport cu ceva de natură absolut diferită decât proletarul. Acest „mare exploatat” este parazitat, paradoxal chiar şi de „clasa muncitoare”. Întreaga umanitate exploatează fără compensaţie o a treia categorie care scapă reflecţiei economice. 

             1. Munca nu este unicul factor de producţie 

             O primă impresie eronată a socialismului distributiv este că profitul capitalist (echivalat reductiv doar cu plusvaloarea) ar deriva, unilateral, din exploatarea muncii. Exploatarea are două conotaţii care trebuie atent disociate : 1. utilizare şi 2. spoliere. Marx suprapune fraudulos aceste semnificaţii, deşi simpla utilizare a muncii în cadrul unui contract sinalagmatic bazat pe mutuus consensus exclude violenţa patronatului. Este, în plus, doar un fragment de adevăr să crezi că produsul (ori plusprodusul) derivă exclusiv din exploatarea muncii: valoarea-marfă (V) este în fapt sinteza exploatării capitalului tehnic (Ct) şi a capitalului uman (Cu). Conceptul de „forţe de producţie” le implică pe ambele – proletariatul nu este unica forţă productivă. Să reţinem, prin urmare relaţia provizorie V= Ct + Cu (pentru a nu contabiliza încă ponderea capitalului intelectual responsabil pentru cercetare, inovaţii, organizare etc.).Va fi întotdeauna iritant pentru sensibilitate faptul că unii muncesc pentru bani, când pentru ceilalţi banul munceşte deja „singur”. Dar acesta este doar un slogan al inimii fără intelect. Pentru ca banul să muncească pentru tine, trebuie ca multă muncă să fi articulat deja sistemul unei astfel de investiţii maturizate până la autopropulsie. Pentru ca x să fie proletar (mai degrabă decât şomer sau lumpenproletar), trebuie ca deja, y să fi muncit, chiar ani de zile pentru a articula structura unei producţii cu şanse de rentabilitate. Articularea conceptului cu creditul (care asigură capitalul şi mijloacele de producţie) aparţin travaliului originar al patronului. Înainte ca proletarul să ajungă să muncească, trebuie ca patronul să fi muncit deja. Proletarul vine aşadar ultimul în schema de ansamblu (astfel, el nu poate emite deja pretenţii la profit, ci doar la un simplu salar, fie el mai consistent). În realitate însă antreprenorul însuşi este primul factor de producţie – factorul originar al producţiei, cel care converteşte potenţialul în act. Opoziţia şi antagonismul dintre capital şi muncă aparţin aşadar unui binarism simplificator. La origine, capitalul este tocmai munca de dinainte de muncă, după cum munca este ea însăşi la origine propriul ei capital. Relaţia este deci cuaternară: există o muncă a capitalului (a antreprenorului), după cum există un capital al muncii (al proletarului). Fără această originară muncă a capitalului, capitalul reprezentat de munca posibilă nu este actualizat. După cum, fără capitalul muncii, munca originară a capitalului rămâne paralizată în concept.

             Este adevărat că reuşita conceptului autonomizează capitalul faţă de muncă, astfel că „banii lucrează” şi patronul poate „evada” din blestemul muncii. Dar acesta este premiul pentru ceea ce patronul a avut şi a făcut, iar proletarii nu au avut şi nu au făcut: conceptul, capitalul, riscul şi munca de construcţie efectivă.[1] Fără mijloacele de producţie, forţa de muncă rămâne o mărime economică potenţială, adică şomaj disperat). Capitalul uman depinde astfel de capitalul tehnic, fără de care subzistă virtual sau subutilizat, în agricultura de subzistenţă sau în condiţie lumpenproletară). În vederea mobilizării forţelor de producţie, forţa de muncă trebuie însă articulată cu mijloacele de producţie. Iar mijloacele de producţie pot fi concentrate numai prin capitalizări orientate, subordonate unei iniţiative antreprenoriale strategice[2].

            Prin urmare, capitalul tehnic depinde şi el de capitalul uman, dar de o altă formă a lui: capitalul intelectual, care este de fapt capitalul strategic al oricărei antreprize serioase. Capitalul uman fără capital tehnic atinge doar nivelul muncii de subzistenţă. Însă doar capitalul intelectual poate realiza un capital tehnic performant şi o reuşită articulare a acestuia cu capitalul uman (munca) sub anvergura unei idei. Astfel, rolul capitalului este fundamental, în calitatea lui de catalizator al muncii. Fără capital, munca este nemuncă. Iar alternativa unei astfel de mobilizări este pasivitatea, lumpenproletarizarea sau subutilizarea subzistenţială a muncii. 

             2. Capitalistul nu încasează profitul „pe gratis”

            Plusvaloarea este diferenţa dintre valoarea globală a muncii (stocată în produs) şi valoarea (de subzistenţă) a salariului. Astfel, din zece ore de muncă, exempli gratia, doar şase ore se regăsesc în remuneraţie, restul fiind încasate sub formă de profit de către capitalist. Se crede, astfel, că profitul revine direct capitalistului, fiind o măsură a exploatării. În realitate el revine în primul rând şi predominant capitalului tehnic utilizat, coextensiv oricărei producţii (amortizare şi uzură). În plus, riscul investiţiei, conducerea strategică, pe scurt conceptul şi realizarea antreprizei, revin tot capitalistului. Toţi aceşti parametrii sunt îndreptăţiţi unei remuneraţii. Fiind precondiţii ineliminabile ale producţiei, ele solicită o justă retribuţie, devreme ce toţi factorii de producţie trebuie răsplătiţi proporţional. Prin eficacitatea lui inovatoare, formal-coordonatoare şi rezolutivă el multiplică randamentul şi uşurează munca materială a mii de mâini, care în lipsa lui ar munci orbeşte, dezarmat şi necalculat.

             Conceptul stă aşadar în spatele dezvoltării capitalului tehnic, fiind la originea tuturor marilor inovaţii. Ceea ce diferenţiază în mod originar patronul de proletar nu este deci doar capitalul (materia), ci şi conceptul antreprizei (spiritul). Există şi o sterilizare a capitalului prin tezaurizare improductivă – capitalul singur, în lipsa spiritului capitalist, rămâne un simplu furnizor stagnant de lux. Astfel, profitul nu revine capitalistului pur şi simplu: o parte revine capitalului tehnic (concept întrupat), iar cealaltă revine capitalului intelectual (concept originar, care pune în mişcare capitalul uman şi cel tehnic). Marile realizări sunt cele care provin dintr-un mare concept (excludem de aici speculatorii bursieri, simplii paraziţi interpuşi, şi exploatatorii resurselor strategice, simplii paraziţi ai naturii). Şi cum toţi factorii care concură la producţie trebuie remuneraţi, putem spune că profitul nu este altceva decât salariul conceptului.

              Clarificarea acestor probleme aduce o nouă lumină asupra dramei exploatării. Pentru Marx, plusvaloarea este sau absolută, când plusprodusul derivă din exploatarea supratimpului (pe baza unei productivităţi constante)[3], sau relativă, când plusprodusul derivă din exploatarea supramuncii pe unitatea constantă de timp, printr-o productivitate intensificată[4]. În ambele cazuri, Marx crede că profitul nu poate rezulta decât din „reducerea salariului muncitorului sub valoarea forţei sale de muncă”.[5] El presupune astfel că forţa de muncă trebuie remunerată în paritate strictă cu produsul la care a contribuit ea. Dar produsul este unul realizat concordant prin participarea tuturor factorilor de producţie. Astfel, salariul trebuie să reflecte un just partaj al venitului între ansamblul factorilor de producţie. 

              3. Adevărata plusvaloare 

             Dacă produsul este rezultanta unei sume determinate de factori, profitul trebuie defalcat corespunzător. Altfel spus, trebuie remunerat atât omul cât şi maşina. Pe de o parte ambii factori au nevoie de reproducţie, pe de altă parte, inteligenţa şi valoarea concentrate în maşină revin celor care le-au alienat în ele. Tehnica nu este altceva decât inteligenţă creatoare încorporată într-un ustensil productiv. Dacă o maşină produce cât o sută de lucrători manuali, ponderea ei în produs (deci profit) trebuie să fie de o sută de ori mai mare. Profitul rezultat din puterea multiplicată a producţiei tehnice reprezintă atunci doar recompensarea acestei inteligenţe inovatoare.

             Dar problema este mult mai adâncă decât diferenţa orizontală dintre muncă şi capital. Există o diferenţă verticală ocultată de viziunea unilateral orizontală a antagonismului dintre socialism şi capitalism.  

             Putem vorbi acum deschis de o altă injustiţie, cu adevărat originară şi strigătoare la cer: creatorul unei maşini (a unui ustensil), care ridică revoluţionar şi exponenţial productivitatea este adevăratul exploatat, deoarece patronul, proletarii şi consumatorii extrag inconştient, dintr-o invenţie epocală, beneficii pe care nu le vor putea niciodată returna,. În concret, dar în condiţiile unei dificile cuantificări exhaustive, din valoarea unui bec, cam 1% revine muncitorului; cam 2% revine patronului, dar restul de 97% revine lui Thomas Edison. Drepturile intelectuale asupra unei astfel de invenţii revoluţionare se prescriu cu totul convenţional, aceasta fiind o decizie în absenţa adevăratului titular al drepturilor. Dar, în mod transcendental, astfel de drepturi sunt imprescriptibile şi atât muncitorii cât şi capitalişti, exploatează la sânge beneficiile unei astfel de invenţii, fără a putea măcar returna o contraprestaţie minimă. Desigur – Edison are propriile lui datorii: faţă de teoreticienii electricităţii. Care depind la rândul lor de alte reflecţii revoluţionare mai adânci care au deschis, în travaliul invizibil al spiritului, posibilitatea însăşi a unei astfel de invenţii.

            O adevărată academie transcendentală ignorată a creatorilor a conlucrat, în acest impresionant laborator strategic al istoriei, pentru ca tehnica planetară să atingă astăzi colosalele ei performanţe. Arhitectura arborescentă a unui imens determinism se dezvăluie astfel ca formă prin care spiritul împinge istoria înainte, prin convulsii şi rupturi de nivel sub a căror presiune materia nu încetează să se reconfigureze în ansambluri tot mai intelectualizate           

           Capitalismul vede foarte puţin din această uriaşă piramidă scufundată în istoria spiritului. El recunoaşte, confuz, doar prioritatea conceptului asupra materiei propriu zise – fiind prin asta mereu în avangardă. Dar capitalul are o recogniţie doar pentru conceptul proxim, nu pentru cel fundamental. Pentru capital, proiectantul este mai valoros decât Einstein.

           Socialismul vede chiar mai puţin. El premiază mâna, mai degrabă decât capul – munca brută, mai degrabă decât munca inteligentă. Însă tocmai: conceptul este mai valoros decât munca, inteligenţa este mai valoroasă decât materia, inspiraţia este mai valoroasă decât transpiraţia – deoarece ele dau o şansă mâinilor să dezvolte o eficienţă infinit multiplicată. Nu există nimic mai pragmatic, mai eficient şi mai revoluţionar în istorie decât conceptul. Acolo unde conceptul a lipsit sau a fost lichidat, istoria s-a africanizat. Regimurile marxiste au fost somaliile nongândirii. Fără acest travaliu al spiritului am fi rămas şi azi robii materiei: am fi fost până azi vânători, culegători, agricultori – adică proletari ai naturii. Această condiţie proletară este cu adevărat cutremurătoare. Omul lucra 14 – 16 ore pe zi pentru un „salar” cu adevărat de subzistenţă.

             Or marii creatori (filosofi, matematicieni, fizicieni) sunt adevăraţii responsabili pentru totalitatea descoperirilor fertile în consecinţe civilizaţionale -pe care le extrag micii creatori (inventatori, proiectanţi etc.). Aceştia sunt, în realitate, cei care – la o scară invizibilă celor înnecaţi într-o ideologie orizontală, fie ea socialistă sau, la acest nivel, capitalistă) produc adevărata plusvaloare. Dacă nu ar fi intervenit tehnica (matematică aplicată configurator materiei), supramunca şi supratimpul, oricât amplificate, nu ar fi ridicat plusvaloarea cu mai mult de 10%, datorită limitelor fizice inerente efortului uman. În schimb, intervenţia eliberatoare a spiritului în istorie a ridicat plusvaloarea de câteva mii de ori (pe unitatea constantă de muncă şi timp), prin revoluţii succesive care sunt adevăratul motor al istoriei. Comparaţi productivitatea unui trib primitiv cu productivitatea unei unităţi de avangardă, digitalizată : veţi putea calcula puterea spiritului de a mişca materia. Materialismul lui Marx este absolut inept să creadă că organizarea materiei este ascendentă, în totală contrazicere cu a doua lege a termodinamicii, care descrie tocmai creşterea inexorabilă a entropiei. A spune că revoluţia mijloacelor de producţie este punctul origo al progresului revine la a confunda cauza cu efectul: în realitate mijloacele de producţie nu se perfecţionează singure, materia inertă nu îşi dă singură determinaţii ascendente progresive. Tehnica nu este decât reflexul colateral al autopătrunderii spiritului în sine. Marx nu a văzut dincolo de ochi.

            Evoluţia tehnicii nu este decât consecinţa de cele mai multe ori colaterală, nevizată, a marilor tensiuni spirituale creatoare. Fără metafizică nu ar fi existat fizică. Fără electromagnetism nu ar fi existat radio-televiziune. Fără teoria relativistă a gravitaţiei nu ar fi existat sateliţi. Fără fizică cuantică nu ar fi existat hardware, fără logica matematică nu ar fi existat software. Fără filosofi precum Leibniz sau Frege, un Norbert Wiener nu ar fi putut inventa cibernetica. În general, fără teorie nu ar fi existat practică. – ci doar subzistenţă. (Trebuie totodată precizat că tehnica eliberează omul de muncă, dar nu şi de sine. Creşterea controlului asupra materiei nu este egală cu creşterea controlului de sine. Din contra – cu cât consumăm mai mult devenim mai alienaţi).

            Marii creatori au realizat astfel de înlesniri epocale încât munca şi capitalul agregate obţin un plusprodus uriaş nu prin supramuncă – ci prin inframuncă. Nu prin supratimp – ci prin infratimp. Munca şi timpul în loc să rămână în variaţie direct proporţională cu plusprodusul, au devenit invers proporţionale prin contribuţia amplificativă a tehnicii. Spiritul este cel care răstoarnă cu adevărat raporturile de producţie în istorie, în timp ce materia nu face decât să recepteze noi şi noi configuraţii. În toate fazele evoluţiei, fiecare ruptură de nivel în fiziologia suprastructurii (adică a formelor spiritului) se traducea într-o revoluţie infrastructurală (a formelor materiei). Evoluţia inteligibilă a umanităţii proiecta consecinţe fenomenale prodigioase. Suprastructura nu derivă deci din infrastructură, ci tocmai infrastructura nu este decât proiecţia devansantă a suprastructurii – motorul însuşi al dezvoltării. Cu fiecare încordare a spiritului, o nouă ruptură de nivel actualizează noi raporturi infrastructurale.

              La acest nivel, antagonismul capitalului cu munca este antagonismul celor doi paraziţi ai spiritului. Independent de exploatarea orizontală care se constituie între aceşti termeni, ei sunt coresponsabili pentru o exploatare verticală a clasei gânditoare.

             Munca şi capitalul nu sunt decât furnicile istoriei, care, împreună muncesc dar nu gândesc, comparativ cu densitatea marii gândiri care a elaborat în tensiunea creaţiei cele mai grandioase şi mai fertile revoluţii inteligibile. Ele îşi divid, prin lupte furibunde, profitul a cărei covârşitoare parte revine cu adevărat marilor absenţi. Ceea ce „clasa gânditoare” a creat sunt bunuri spirituale care se distribuie fără să se consume. Din aceste concepte, noi nu facem decât să actualizăm bunuri materiale destinate toate consumului. Spiritul a creat structuri inepuizabile din care noi nu suntem capabili decât să consumăm. Materia parazitează astfel Spiritul în istorie. Spiritul este cel care, în realitate, munceşte pentru toţi. Suntem astfel, şi la acest nivel, datornicii insolvabili ai Spiritului.  Şi, în ultimă instanţă, deoarece marii creatori sunt ei înşişi tributarii unei inspiraţii, ca divinis influxibus ex alto, putem spune că, în realitate, adevărata plusvaloare cade, la propriu, din Cer.  

            Notă: a) În ceea ce priveşte plusvaloarea absolută (Pa), predicţiile marxiste au eşuat (capitalismul a supravieţuit fără necesitatea exploatării supratimpului (St) şi a minimalizării salariilor). Faptul că timpul de muncă s-a comprimat, mai degrabă decât să se dilate este tocmai dovada independenţei producţiei faţă de supratimp – când rata plusvalorii absolute trebuia să depindă doar de prelungirea zilei de muncă, în condiţiile unei productivităţi fixe. Supratimpul este, în capitalismul tardiv (de tip terţiar), o structură facultativă, iar salarizarea şi nivelul de trai depăşesc aici realizările oricărui regim socialist. Obţinem astfel relaţia: Pa (St). Dar nu St. Deci nu Pa.b) Amplificarea plusvalorii relative (Pr) este, desigur, funcţie de creşterea producţiei (Cp). Dar creşterea producţiei poate fi obţinută sau prin supramuncă pe unitatea constantă de timp (Sm), sau prin ameliorarea performanţelor tehnice (At). Astfel, supramunca (productivitate obţinută din supraexploatarea capacităţii de producţie, care creşte cantitatea de produs prin creşterea cantităţii de muncă pe unitatea de timp) nu este legică, ci facultativă. Astfel liberalismul a optat pentru investiţiile strategice în ameliorarea tehnică, iar nu în supraexploatare. Aceastea au provocat o „revoluţie a modului de producţie”, care leagă productivitatea de performanţele mijloacelor de producţie, iar nu de efortul şi dexteritatea intensificate ale muncitorului. Astfel, printr-o cantitate mai mică de muncă se obţine -datorită tehnologiei superioare- o cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare. Supramunca este, în capitalismul tardiv, mai degrabă facultativă. Pr (Cp). Dar Cp = At. Deci Pr (At). Analizele lui Marx au eşuat aşadar în ambele direcţii.   


[1] Când prin moştenire un patron lipsit de merite întemeietoare încasează profitul, acest lucru este insuportabil, însă ecuaţia rămâne.
[2] Ne referim la condiţii normale. Marx face din excepţie (furtul) o regulă.
[3] „Plusvaloarea nu rezultă decât dintr-un surplus cantitativ de muncă, din durata prelungită a aceluiaşi process de muncă” (Karl Marx, Capitalul, Editura PMR, 1948, pg. 202).
[4] „În acest caz sporirea producţiei de plusvaloare rezultă din reducerea timpului de muncă necesar şi din prelungirea corespunzătoare a supramuncii”, op.cit. 302.
[5] Karl Marx, op.cit., 298.   
Anunțuri

4 responses to “Marx şi adevărata plusvaloare

  1. Felicitari pt pagina, Vlad! :)

  2. cel mai bun articol despre Marx pe care l-am citit!

  3. fain articol!

    felicitari si pt prezentarea postmodernilor clujeni, alde mihali so cioc

  4. Pingback: Gogorita impozitarilor progresive si alte socialisme « Degeabatologie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s