Dreptul justei violenţe

           Refuzul violenţei ca mijloc de aplanare a conflictelor este un ideal etern al celor mai înălţătoare aspiraţii, care animă istoria la o evadare din ea însăşi. Critica violentei a lui Walter Benjamin este doar cel mai recent idealism de acest fel. Lecţia sublimă a întoarcerii obrazului este fundamentală pentru blocarea ciclului dialectic al violenţei, atunci când unei teze agresive nu i se contrapune o antiteză reactivă. Dreptul penal însă, cel chemat să menţină tocmai această violenţă sub control nu poate asuma un astfel de program ideal. Nu poţi întoarce obrazul în numele celor crucificaţi când eşti chemat tocmai să-i protejezi. Dar ce se întâmplă atunci când dreptul însuşi este acuzat de a fi solidar cu violenţa – când tocmai cel chemat să vegheze la eliminarea raporturilor violente cere el însuşi monopolul violenţei legitime?

            În Kritik der Gewalt, Walter Benjamin încearcă să identifice violenţa camuflată în structura însăşi a dreptului şi să formuleze reperele generale ale unei ieşiri din raza violenţei. El susţine că funcţia violenţei este întemeietoare şi conservatoare de drept şi crede că o depăşire a violenţei este posibilă doar printr-o depăşire a dreptului. 

            Dar această depăşire a dreptului, evocată sub auspiciile celor mai înălţătoare intenţii, se va dezvălui ca idealism utopic şi concordism incredibil de naiv. Demonstraţie:     

            Dogma dreptului şi meta-dogma anarhiei

            Benjamin denunţă dreptul -care pare, la o primă privire, o formă organizată de anti-violenţă – de a fi, în alt fel, purtător de violenţă. Benjamin problematizează din start ceea ce el numeşte „dogma dreptului”, şi anume:  violenţa ar putea  fi mijloc pentru scopuri juste[i]. 

           Aici se înfăţişează şi o primă imprecizie teoretică: cel puţin dreptul natural nu se limitează la simpla acceptare a mijloacelor violente atunci când ele servesc scopuri juste. În realitate există forme şi garanţii procedurale suplimentare ce controlează inclusiv mijloacele violente, care nu sunt prin urmare justificate orbeşte doar pentru că servesc scopuri juste. În primul rând principiul proporţionalităţii violenţei cu ofensa, al sancţiunii cu norma, sau teoria responsabilităţii şi a sancţiunii reglementează cuantificări riguros restrictive ale uzului de violenţă juridică. Acesta nu este puţin lucru, deoarece el exprimă echitatea (aequitas), raţionalitatea şi echilibrul monopolului juridic al violenţei (spre deosebire de o anarhie a proprietăţii private a violenţei sau de o oligarhie clanică a ei). Acceptarea mijloacelor violente în numele scopurilor juste nu este deci o simplă licenţă acordată uzului de violenţă ci instrumentul ineliminabil al dublei exigenţe penale de prevenţie a violenţei potenţiale şi puniţie a violenţei consumate.

          Dar chiar şi acceptând evidenţa acestei raţionalizări restrictive a violenţei, interogaţia lui Benjamin: dacă, în genere, mijloacele violente pot deservi scopuri juste, rămâne pătrunzătoare. Este violenţa ca atare justificată prin simpla ei încadrare în structura dreptului.? Sau în loc ca dreptul să justifice violenţa, tocmai violenţa lui imanentă discreditează dreptul în bloc? În ceea ce priveşte dreptul pozitiv, acolo nu justeţea scopurilor legitimează legalitatea mijloacelor, ci legalitatea mijloacelor determină justeţea scopurilor. Astfel, nu e nimic de apărat în acest pozitivism procedural formal[ii]. Cum ar putea simpla legalitate să producă justiţie dacă însuşi conţinutul etic al aparatului legal nu este garantat? Legalitatea derivă din formă, justeţea din conţinut. Distanţa dintre spirit şi literă este tocmai posibilitatea unui conţinut just fără acoperire formală. „Pentru aceste raporturi juridice, în ceea ce priveşte persoana individuală ca subiect al dreptului, este caracteristică tendinţa (dreptului -n.n.) de a nu permite acestor persoane individuale să-şi propună scopuri naturale în toate cazurile în care astfel de scopuri pot fi, în condiţii date, atinse în mod adecvat prin violenţă.”[iii].Dar posibilitatea atingerii unor scopuri naturale prin violenţă nelegitimă  este restricţionată pentru a evita actualizări anti-juridice. Obligând, este drept, pe toţi să îşi încadreze scopurile naturale în scopuri juridice. Dar este o structură preventivă deoarece simpla existenţă a unei violenţe private nedeterminate în privinţa scopurilor este deja un pericol-în-genere. 

           Situaţii critice ale dreptului 

          1. Dreptul războiului. După ce „învingătorul şi-a adjudecat o posesiune de acum inviolabilă, o pace ceremonială este întru totul necesară” (…) Aceasta constă tocmai în recunoaşterea noilor raporturi ca un drept nou” (p.11).  Dar critica unui „drept al războiului” nu este nouă: tocmai dreptul natural a criticat dreptul pozitiv pentru felul cum tolera el puterea faptului împlinit de  a primi putere de lege.

          2. Poliţia. „Caracterul abject al unei astfel de autorităţi (…) constă în faptul că în ea este suspendată separaţia dintre violenţa întemeietoare de drept şi cea conservatoare de drept. Ea este întemeietoare de drept – căci funcţia ei caracteristică nu este promulgarea de legi, ci orice decret emis cu pretenţie juridică – şi conservatoare de drept deoarece se pune la dispoziţia acelor scopuri”[iv]. Benjamin contestă deci că scopurile violenţei poliţieneşti ar fi permanent identice cu scopurile dreptului. Prin urmare poliţia ar avea scopuri proprii…Dar este de principiu în statele de drept că poliţia nu poate funcţiona în afara unei baze juridice determinate. Competenţele unei astfel de instituţii sunt strict derivate din şi delimitate la scopurile constituţiei (prin totalitatea garanţiilor procedurale). Astfel, poliţia nu poate exercita o violenţă întemeietoare de drept, devreme ce mandatul ei este deja constitutiv delimitat prin lege organică. Orice decret emis poate  fi supus căilor de atac, inclusiv controlului de constituţionalitate. Există tendinţa poliţiei dar şi a serviciilor de informaţii să dezvolte forme de supraveghere cât mai exhaustive. Dar, din nou, acestea sunt permanent supuse condiţiilor limitative ale normelor lor de constituire. Astfel că asemenea intensificări ale puterilor de supraveghere sunt negociate în filigranul legii, în Parlament, la lumina zilei, deci a presei. Prin urmare, poliţia este conservatoare de drept, dar scopurile ele trebuie să coincidă mereu cu scopurile legii (şi dacă ele nu coincid, nu mai sunt… legale). În fine, ea nu este întemeietoare de drept, deoarece decretele sau măsurile ei de urgenţă sunt prestabilite prin lege. Iar abuzurile ei sunt simple fapte materiale lovite de nulitate, care deci nu produc efecte juridice.

           3. Contractul.  Cea mai stranie obiecţie vizează instituţia de bază a dreptului, contractul: „E necesar, înainte de toate să se constate că o aplanare total nonviolentă a conflictelor nu poate conduce niciodată la un contract juridic. Căci acesta, oricât de paşnic va fi fost el încheiat de către părţi, duce în cele din urmă la o posibilă violenţă. Şi asta deoarece el conferă fiecărei părţi dreptul de a recurge la violenţă într-un fel sau altul, împotriva celeilalte părţi (în caz că acest contract va fi încălcat)”[v].  Dar cu ocazia contractului – expresia concordantă a exerciţiului nonviolent a două libertăţi consensuale – actualizarea violenţei potenţiale este anticipativ reglementată. Uzul ei este suspendat sub rezerva condiţiilor contractuale. Violenţa sancţiunii se va actualiza numai dacă o parte iese unilateral prin violenţa încălcării consensului. În primul rând contractul nu este obligatoriu. Nimeni nu este obligat să ia parte la un contract determinat. Desigur – oricine devine parte a unui contract poate să renunţe unilateral la el, dar sub ameninţarea unei sancţiuni din partea puterii publice care garantează forţa de lege a contractelor. Violenţa contractuală nu este necesară şi originară, ci ea este contingentă şi derivată. Nu contractul produce violenţa ci partea care încălcând contractul, încalcă atât voinţa celeilalte părţi cât şi propria lui voinţă contractuală iniţială. Aşadar – contractul este expresia unui liber acord nonviolent inter partes. Violenţa care pedepseşte ieşirea arbitrară din contract nu este decât violenţa liber consimţită de contractantul care utilizează violenţa anticontractuală. Originea şi scopul contractului rezidă tocmai în limitarea acestei violenţe arbitrare care face imposibile cele mai elementare relaţii dintre particulari.  

          Nonviolenţa sau logica lui Candid 

        „Este în general posibilă aplanarea nonviolentă a conflictelor? Fără îndoială. Raporturile dintre persoane particulare sunt pretutindeni pilduitoare în acest sens. Uniunea nonviolentă poate fi întâlnită pretutindeni  unde cultura inimii a pus în mâna oamenilor mijloacele pure ale unei înţelegeri. Mijloacelor legale şi ilegale de orice fel, care sunt toate, fără excepţie violente, le pot fi contrapuse, ca mijloace pure, cele nonviolente. Curtoazia, simpatia, iubirea de pace, încrederea şi altele care mai pot fi menţionate aici sunt premisele lor subiective”[vi].

          Asta este tot ? Astfel de atitudini afective ale „sufletului frumos” vor putea subzidi o nouă politică ideală, în calitate de mijloace pure şi nonviolente ale acordului civil? Nu poţi să evoci cultura inimii într-o critică a dreptului. Incultura inimii este o realitate activă, ea fiind tocmai substructura violenţei – „inima dură” (Hegel) a singularităţii autorepliate într-o eclipsă a universalităţii care îi ocultează accesul empatic la cealaltă singularitate congeneră. Violenţa derivă, transcendental, tocmai dintr-o defecţiune în cultura inimii, iar dreptul nu este decât soluţia in extremis care barează violenţa externă dezvoltată în condiţiile unei defecţiuni interne a „inimii”. A lăsa relaţiile dintre particulari pe seama mijloacelor derivate din „cultura inimii” reprezintă o cecitate care ignoră cauza violenţei şi acuză doar efectele ei. Putem să numim acest surprinzător idealism copilăresc logică a lui Candid .  

           Dar tocmai pentru că forţa disuasivă a uzului de violenţă nu este orizontal suficientă a trebuit ca ordinea publică să exercite vertical uzul disuasiv de violenţă. Tocmai pentru că oamenii nu acţionează totdeauna raţional şi nu iau în calcul pericolele dizarmonice ale violenţei, a trebuit ca dreptul să monopolizeze uzul legitim, preventiv şi punitiv al violenţei. După ce cruzimea, cinismul, calculul sau realismul au dominat scena, putem spune că Walter Benjamin introduce naivitatea în filosofia politică. O astfel de soluţie evocă spontan anarhismul arhaic al unui Lev Tolstoi, care opune maleficului stat simplitatea şi puritatea solidarităţilor ţărăneşti idilice. Este adevărat: logica lui Candid nu este cinică – dar ea nu este nici realistă. Ea nu este violentă, dar nu este nici realizabilă. Realismul nu este neapărat cinic. Aceste atitudini sunt prin urmare necesare unei ordini ideale, dar niciodată suficiente. Or logica lui Candid care visează la o lume posibilă mai bună – cea mai bună – este stăpânită de iluzia că astfel de premise subiective sunt suficiente unei aplanări nonviolente a conflictelor. Un calcul elementar al riscurilor eliminării monopolului coercitiv al dreptului se poate opera prin reducere la absurd. Să presupunem că această nouă lume este posibilă: una în care ordinea juridică nu mai oferă braţul de fier al constrângerii în prevenirea erupţiilor violente. Microsolidarităţile rezultate din suspendarea cupolei jurisdicţionale a dreptului se vor autoproduce în lipsa unui arbitraj centralizat al violenţei. Dar numai până când violenţa privată va deborda tragic resursele pacificatoare ale „mijloacelor pure”. Antropologia optimistă subiacentă acestei retinopatii idealiste nu poate garanta împotriva iraţionalităţii latente a violenţei private. Nu idealismul este incriminat aici, ci lipsa ultimei lucidităţi. Nimeni nu poate dovedi teza unei universale aplanări  pacifice a conflictelor, când ea este contrazisă masiv întreaga istorie : aplanarea nonviolentă a conflictelor este posibilă dar nu necesară (deci nici garantată).

           Sub raport metafizic, pacificarea antagonismului istoric (ca violenţă dublu reflexivă) nu este posibilă din interiorul istoriei, prin nici un fel de mijloace pure. Aplanarea este posibilă numai prin survenirea unei catastrofe verticale a istoriei, printr-o apocalipsă care să scindeze opoziţiile pentru a pacifica eshatologic istoria. Dar mesianismul lui Benjamin este, la acest nivel, secularizat (teologia lui politică va fi discutată altundeva). El propune mijloace umane, prea umane pentru îmblânzirea violenţei demonice, prea demonice. Negarea unei astfel de utopii nu trebuie să cadă în afirmaţia inversă (postmodernă) că lumea este un infern al violenţei impacificabile. Oricum: suprimarea monopolului juridic al violenţei centralizate nu elimină violenţa ci o privatizează:  o democratizează. Utilizării centralizate şi raţionalizate a violenţei sub garanţii juridice îi succede o diseminare, o multiplicare, o divizare a violenţei. Din violenţă publică, localizată, raţionalizată, controlabilă, garantată şi procedurală, ea va deveni violenţă privată endemică, iraţională, incontrolabilă şi larvară. În acest context de perpetuă repulsie şi atracţie conflictuală, depozitarii violenţei se vor coaliza creând oligarhii concurente ale violenţei, prin care statul va trebui să fie în cele din urmă, recreat. Mai mult, împotriva acestei anarhii a violenţelor multilateral opozitive, o nouă autoritate unică va fi chemată, un nou Leviathan pacificator. Anarhismul va relansa astfel istoria, va reparcurge – sub comanda unei noi utopii – structura dramelor ei fondatoare.

             Sarcina unei critici a violenţei 

            Walter Benjamin a deschis câmpul unei veritabile critici a violenţei. Dar asumarea acestei sarcini nu este totuna cu împlinirea ei. Sarcina unei critici a violenţei trebuie să cuprindă : 1. o analitică preliminară a violenţei; 2. o analitică  a scopurilor; 3. o analitică a mijloacelor; 4. în fine, o analitică finală a violenţei. În evaluarea noastră va reieşi că Benjamin răspunde primelor două sarcini, dar numai parţial celei de-a treia, şi din această cauză are o soluţionare precipitată şi nesatisfăcătoare a celei din urmă-  care este tocmai cea decisivă.

         1. Violenţa se prezintă, într-o primă determinare ca violenţă legitimă sau ilegitimă. Paradoxal, o critică a violenţei este chemată să determine tocmai frontierele dintre un exerciţiu legitim al violenţei şi unul nelegitim. Dar Benjamin recuză a priori, prin simplu decret, această primă distincţie, respingând astfel întreg domeniul violenţei, inclusiv acea specie a violenţei, despre care se poate argumenta că ar fi legitimă. Purtătorii acestei violenţe (dreptul natural şi cel pozitiv) sunt astfel şi ei discreditaţi, dar fără suportul unei veritabile întemeieri critice, procedeu nedemonstrativ inacceptabil într-o arhitectonică a criticii violenţei (dar acceptabil`într-o rapsodie a ei…).

         2. S-a determinat corect că scopurile pot fi a) juste sau injuste; b) naturale sau juridice. Nu există o superpoziţie obligatorie între scopurile juste şi cele juridice (aceasta fiind tocmai defecţiunea programului pozitiv, care renunţă la conţinut, în cazul lui Kelsen sau oferă documente justificatoare de formă juridică, dar de conţinut factual injust, deviant). 

         3. O analitică a mijloacelor, trebuie să determine, pe lângă ceea ce a sesizat Benjamin:  a) mijloace corespunzătoare scopurilor juste şi b) mijloace necorespunzătoare scopurilor juste. Apoi, mijloacele corespunzătoare scopurilor juste vor fi reţinute, dar supuse unei noi analitici, ele fiind a) violente sau b) nonviolente. Apoi analitica va progresa: vom distinge între a) mijloace violente necesare sau b) nenecesare. Vom obţine, pe firul călăuzitor al acestor multiple distincţii, o complexitate nesesizată în cadrul acestei prime forme incipiente de critică a violenţei, deoarece se vor obţine mijloace violente, dar corespunzătoare scopurilor juste şi (în plus) necesare care pot întemeia dreptul justei violenţe. Vom putea astfel să eliminăm în mod nuanţat mijloacele: 1. violente dar necorespunzătoare; 2. violente dar nenecesare. Critica  anunţată a violenţei se prezintă aşadar ca nesatisfăcătoare în ordinea completitudinii şi complexităţii – iar pierderea acestor rafinate distingeri: responsabilă de o neverosimilă punere sub acuzare globală a dreptului însuşi.

          4. Evaluarea finală a violenţei a câştigat astfel lucruri decisive, dincolo de simpla respingere prematură a violenţei legitime. Considerăm că întrebarea privitoare la justificarea mijloacelor violente, necesare şi corespunzătoare scopurilor juste reprezintă adevărata sarcină a unei critici a violenţei. Vom împlini această sarcină prin conceptul limită al violenţei autoreflexive, cel care completează analitica finală concluzivă, a violenţei – cea care îi lipseşte lui Walter Benjamin. 

           Dreptul ca violenţă autoreflexivă 

          Benjamin se arată indiferent la enorma diferenţă de semnificaţie inclusă în vectorul violenţei. Contradicţia anarhiei este aceea că refularea (suspendarea) violenţei publice centralizate determină defularea  (explozia) violenţei private diseminate. Anarhia, pentru care dreptul este intrinsec violent, ignoră faptul că dreptul nu este unica sursă a violenţei – şi că o critică a violenţei nu trebuie să înceapă tocmai cu dreptul. În realitate, violenţa precede dreptul – acesta fiind chemat, în mod originar, să limiteze tocmai mareea violenţei multilateral potenţiale. Astfel, violenţa privată (cea ante-juridică, diseminată, violenţă pură şi spontană, nemijlocită instituţional) se neagă în ea însăşi sub forma stării de excepţie permanentizate care este jungla. Pe când violenţa publică nu se neagă pe sine, ci neagă tocmai potenţialul imprevizibil al violenţei private.

          Violenţa dreptului nu este deci originară. Dreptul este expresia unei idei raţionale anti-violente care utilizează violenţa numai împotriva ei însăşi. Dreptul subordonează violenţa unui exerciţiu liminar: auto-reflexiv şi auto-extinctiv. Dacă dreptul este impus cu forţa, asta nu înseamnă că el se reduce la forţă.  Tocmai : dreptul trebuie impus cu forţa, pentru că numai forţa neutralizează forţa. Utilizarea violenţei ca mijloc poartă deci un sens anti-violent stringent: scopul anti-violent utilizează la limită violenţa dar numai împotriva violenţei şi numai în vederea controlului ei. Dreptul este deci ieşirea prin violenţă din violenţă. Întrebarea privitoare la legitimarea violenţei ca mijloc nu poate fi pusă decât, evenual, de victimele violenţei private. În concluzie şi parafrazând: dacă avem impresia că dreptul este violent, să încercăm lipsa dreptului ! Criminali, huligani, violatori, hoţi, escroci, sperjuri şi alte categorii „violentate” aşteaptă de mult marea decriminare din utopia anarhiei pentru a construi o lume a poliarhiei fără-de-lege, deci o junglă pe care omul a pierdut-o de mult. Împotriva acestui infern din spatele bunelor intenţii, trebuie afirmat dreptul justei violenţe.  


[i] Walter Benjamin, Critica violenţei, în W. Benjamin, J.Derrida, Despre violenţă, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2004, (trad. George State), p. 7.
[ii] Am întreprins schiţa unei critici a doctrinelor lui Carl Schmitt şi Hans Kelsen în textul Excepţie vidă şi normă formală, Verso nr. 17-18.
[iii] Walter Benjamin, Op.cit, p. 9.

[iv] Op.cit., p.14.

[v] Op.cit., pg. 14.

[vi] Op.cit., p. 15.
Anunțuri

2 responses to “Dreptul justei violenţe

  1. Pingback: Cavalerul tristei figuri juridice - CRITICA VIOLENȚEI | Stiinte umaniste si religie

  2. comentariul pe marginea violentei dreptului impune ca utila secventa rastignirii, nicidecum a intoarcerii obrazului, pentru ca in secventa rastignirii are loc violenta ucigasa a unui sistem (mix de „sisteme” plus alte cauze) in relatie cu un Om.

    secventa intoarcerii obrazului este relevanta exclusiv pentru relatia de putere intre persoane (puteri personale).

    dreptul azi, in lumea occidentala, exprima masura neputintelor noastre de a ne purta singuri de grija (familial vorbind), de a ne proteja singuri de violenta potentialului agresor.

    dreptul e un instrument violent, dar util, dimpreuna cu institutia militara, pe care l-au imaginat europenii pentru a proteja comunitatea.

    protectia oferita de sistem (drept, arma legala) se face azi in Europa prin absolvirea persoanei care ucide militar legal, de vreo vina, responsabilitate.

    in Europa care-si zice crestina, crima militara e legala si non-crestina.

    asa incat are aici loc un paradox: militarul ucis, precum si cel victorios, primesc titlul de eroi, calitate care exalta virtutile sacrificiului de sine, dar si virtutea sportiva a unui tir eficient.

    foarte, foarte trist dar si un pic amuzant pentru ca e ceva aici de un ridicol cumva lacrimogen, inepuizabil.

    sugerez sa observam ca glontele este o piatra ucigasa „aruncata” cu foarte mare viteza si precizie.

    Multumesc pentru rabdarea si bunavointa sa fi citit ce zic, in mare viteza, aici

    2 martie 2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s