Schizopatia subiectului multiplu

            În lucrarea De la arhetip la anarhetip (Ed. Polirom, 2006), domnul Corin Braga formulează câteva teze nemijlocit absurde. Acestea derivă din pretenţia de a formula adevăruri (sau doar naraţiuni?) al căror domeniu de aplicaţie depăşeşte literatura comparată. Astfel, după ce sunt explorate câteva documente istorice de seamă, autorul crede că a venit vremea să îşi spună părerea despre natura umană, despre cosmos şi despre evoluţia societăţii umane.  

          Primele 10 capitole ale cărţii De la arhetip la anarhetip (descriptive, clasificative, interpretative) ies din obiectul acestei polemici. Abia ultimele două secţiuni, care conţin de fapt ideologia autorului (părerile domniei sale despre cum stau lucrurile de fapt, cu adevărul, cu subiectul, cu omul contemporan), vor face obiectul acestei analize.        

        Dovada pulverizării personalităţii                  

       1. „Provocării multiplicităţii, modernitatea i-a opus o serie de proiecte ale unificării personalităţii, (…) omul are nevoie de o recentralizare, se construieşte axa eu-sine, atinge o adevărată împlinire a fiinţei sau îşi regăseşte sinele printr-o retotalizare iar arta şi cultura trebuie să îi ofere un nou drum către centru” (p.247). De aici, fără să dovedească nimic împotriva acestei doctrine, Corin Braga ne comunică alternativa, despre care crede în mod nemijlocit ca infirma tot ceea ce o precede.

      2. „Spre deosebire de subiectul modern, care era preocupat de asigurarea şi garantarea unei identităţi esenţiale, monocelulare, unice, omul contemporan nu mai resimte cu aceeaşi spaimă şi reticenţă ameninţarea schizoidiei. Evoluţia subiectului actual poate fi definită ca o pulverizare a personalităţii (s.n.), mai mult, ca o asumare programatică a identităţii multiple” (p.247). Dar despre care om se vorbeşte? Cine evoluează spre o pulverizare a personalităţii şi o asumare a identităţii multiple? Autorul oferă o singură dovadă: o relatare de la o petrecere rave unde se consuma ecstasy şi se asculta muzică de la mai multe surse, unde indivizii, sub efectul unor halucinogene atingeau o stare de disociere: „un picior dansează pe un ritm venind dintr-o cameră, o mână pe un alt ritm din altă încăpere”. Asta e tot?  Câţiva drogaţi atestă direcţia istoriei şi infirmă sarcina unificării subiectului? Dar chiar cei care intră pe această funestă spirală ajung de fapt –mai devreme sau mai târziu- la autodestrucţie sau la o conversie reunificatoare. Este simptomatic că în spatele discursului relativist se ascund inducţii incomplete, animate de ambiţia unor adevăruri generalizatoare asupra epocii şi omului recent…  

          Evoluţia societăţii cere scindarea subiectului 

         3. „Mult timp şi eu am crezut că adevărata identitate se poate obţine după cum susţin Jung, Blaga, Eliade, prin recentrare, prin regăsire, prin retotalizare, prin întoarcere în sine. Idealul omului modern, confruntat cu experienţe de ruptură, a fost permanent cel al întoarcerii în sine, al drumului spre centru. Visul, sau modelul uman modernist este cel al subiectului centrat, nuclear, unic, ce reuşeşte să absoarbă toate fracţionările la care este acesta supus. Dar dacă evoluţia noastră nu este aceasta? Dacă direcţia societăţii şi a omului actual este alta ? Dacă omul contemporan se îndreaptă spre o anumită amplificare şi pluralizare a personalităţilor sale, a feţelor şi interfeţelor sale? (…). Dacă e aşa, înseamnă că schizomorfismul acuzat de omul modern este chiar direcţia de evoluţie spre care ne îndreaptă societatea în care trăim.” (p.248). Se strigă sus şi tare că modernitatea e rea, cu ideea ei că istoria este ineluctabilă. Dar ce opune Braga întregii tradiţii este tocmai… „evoluţia istorică” a societăţii, direcţia ei. Deşi nu s-a dovedit că există o direcţie (în afară de petrecerea rave a drogaţilor care se bâţâie asincron), trebuie să ne supunem numaidecât ei.  Orice ţăran normal ar spune: dacă istoria se aruncă în fântână, nu trebuie să ne aruncăm cu ea ! Dar postmodernul nu este nici ţăran, nici normal…Retorica, fiica preaiubită a non-gândirii ia locul întemeierii propoziţiilor. Propoziţia ipotetică de aici, devine, pe drumul nongândirii, propoziţie categorică. Ce ne interesează pe noi că domnul Corin Braga, neofit postmodern, nu mai crede în Jung şi Eliade? Este acesta un argument, sau o simplă prezumţiozitate? Doar atât opune autorul unei concordii multiseculare care uneşte mitologii, religii, filosofii, psihologi şi medici, şi ale căror rezultate convergente rezolvă omul în unificarea de sine? Pe de altă parte, retorica, simplă artă a persuasiunii cromatice, lucrează cu echivocităţi care spun totul şi nimic printr-o lipsă îngrozitoare de explicitare riguroasă. Cine a crezut vreodată într-un subiect unic esenţial, care ar topi (absorbi) diferenţierile? Una este „subiectul unic” (care nu există astfel decât în vulgata celor care nu au citit de fapt filosofia pe care o dărâmă şi o depăşesc emfatic de zece ori pe zi), şi alta era anvergura reflexiei marilor gânditori asupra structurii subiectului. Este suficient să întredeschizi poarta ferecată a marelui laborator filosofic, pentru a vedea nivelul ameţitor de complexitate atins de investigaţia clasică a subiectului, pentru a sesiza derizoriul caricatural al clişeului cu care „polemizează” Corin Braga. 

          Dar nimeni nu a vorbit de un subiect monocelular 

         Deja Kant sesizează în teoria transcendentală a elementelor cât de vastă este diversitatea structurală a subiectului uman. Sensibilitatea (§ 1-8), imaginaţia (§ 24) şi intelectul (§ 9-15) sunt facultăţi ireductibile reciproc, ca tot atâtea elemente ce deschid unitatea originar sintetică a apercepţiei (§16-18) unui câmp transcendental divers al experienţelor (Kritik der reinen Vernunft, I)). Raţiunea speculativă şi raţiunea practică sunt alte structuri ale aceluiaşi subiect, cu capacităţi şi responsabilităţi determinate în arhitectonica spiritului uman. Facultatea de judecată, cea reflexivă şi apreciativă este o altă structură imanentă subiectului. În fine, confruntat cu o astfel de complicată diferenţiere structurală, Kant sondează, spre finalul reflexiei sale, teritoriul unei rădăcini a facultăţilor, Gemüth, o sensibilitate primară, ante-estetică, centru spiritual al fiinţei umane, prin care aşa-zis-ul raţionalist, se apropie profetic de zona abisală a omului. Care esenţialitate, deci, a subiectului monocelular, când Kant însuşi acuză paralogismul substanţialităţii eului ? Probabil într-o fantezie diurnă, dar în nici un caz realiter.Pentru Hegel (cariera de gânduri din care postmodernii exploatează fără scrupul, coerenţă sau gratitudine cele mai importante formule ale lor), subiectul este „absolută devenire a unui altceva, infinită îndepărtare sau repulsie omnilaterală spre libertatea negativă a fiinţei-pentru-sine, care însă rămâne absolut simplă continuitate: continuitate a modului-de-a-fi-la-sine, care nu e întreruptă de infinit de diversele limite, de conţinutul senzaţiilor, al intuiţiilor etc.” (Wissenschaft der Logik, III, 216, în ediţia Glockner). Subiectul este deschis la o infinitate de planuri, în care se reface însă permanent identitatea lui. Fără aceasta,  baza însăşi a deschierii noastre la multiplu ar colapsa. În fine, Husserl degajează structura multi-intenţională a ego-ului transcendental, care are habitualităţi şi trăiri multiple de conştiinţă, fiind o monadă aperceptivă concretă, dar cu un pol identic, ca substrat al diferenţierilor, cu legi ale composibilităţii, coexistenţiei şi succesiunii trăirilor intenţionale (Cartesianische Meditationen, IV, 30-33, 36, 44). A armoniza fracţionările în unitatea conştiinţei de sine (sarcină a libertăţii care evită incoerenţa) nu înseamnă a le ignora sau dizolva. Despre ce vorbeşte domnul Braga? Ce anume depăşeşte domnia sa în afară de clişeele preluate din manuale ? 

          Totuşi personalităţile multiple trebuie unificate… 

         4. „În acest context, este posibil ca imaginaţia să joace un rol esenţial, pe care logica, intelectul şi raţiunea nu îl pot îndeplini, acela de a face să comunice personalităţile distincte din noi înşine. (…) comunicarea între nivelurile de percepţie şi coerenţa însăşi a subiectului transdisciplinar ar fi asigurate tocmai de funcţia imaginarului”(p.249). Iată o surpriză. Deci subiectul multiplu trebuie totuşi unificat ! Şi noi credeam că trebuie lăsat pradă multiplicărilor… Aşadar, modernii nu au voie să aibă un subiect unificat, dar noi postmodernii avem… De ce ? Deoarece imaginaţia e forţa unificatoare acum, iar nu intelectul (despre care oricum am dovedit că nu ştim mare lucru). În plus, Kant, modernul, căuta axul unificării la un nivel mai profund decât intelectul şi imaginaţia…). De ce, aşadar, numai imaginaţia? Cine a decis? Unde scrie? Ideologie şi lozincă, iarăşi, mai mult decât argument. Nu s-a demonstrat nimic, ci totul s-a afirmat. Care relativism, atunci ? Acesta e o armă bună când vorbesc „ei, filosofii”, dar nu când vorbim „noi, filologii” ! Este istovitor să traversezi acest deşert argumentativ. Vrem temeuiri, am auzit deja destule din „suflet”… Filologii, în faţa unei propoziţii, nu întreabă „de ce?”. Ei „trăiesc” propoziţia, o „gustă”, o simt cu sufletul lor sensibil. Ei lucrează cu o logică bivalentă epicureică, dotată cu două valori de adevăr: „îmi place” sau „nu îmi place”. Curat plezirism. Numesc supremaţia filologică a retoricii hedonism gnoseologic. În lipsa temeiurilor suficiente, adevărul este „ceea ce place în mod individual fără concept” (mai ales fără concept ! Să nu cumva să gândim când vorbim, deoarece ne periclităm autenticitatea…). 

          Furtună frazeologică într-un pahar cu absint

        5. „Desigur, rămâne problema felului în care reuşim să gestionăm personalităţile multiple, a modului în care putem evita ruptura patogenă, schizofrenia în sens psihiatric. Poate că din acest punct de vedere, imaginarul este nu doar un instrument de destrucţie a unui subiect unic, dar şi un instrument de reconstrucţie a unui suprasubiect sau a unui subiect multiplu neexplodat şi nemaladiv” (p.249). Chiar aşa. Până acum s-a vorbit, iată, în gol: ba subiectul trebuie multiplicat (2,3), ba el trebuie unificat la loc pe alte baze (4), dar am uitat să vedem dacă e măcar posibil să ne spargem subiectul, aşa cum cere direcţia de evoluţie a societăţii, fără să înnebunim (5). Altfel spus: furtună frazeologică într-un pahar cu absint…. Subiectul era deja (auto)diferenţiat, dar nu aperceptiv disociat. „Noi, filologii”, având impresia falsă că el ar fi ceva pur omogen, decidem să îl „spargem”. Dar găsim apoi ceva cu care să lipim totuşi fragmentele lui, şi la final, abia, ne întrebăm dacă nu cumva ajungem la psihiatrie încercând să impunem proiectul aberant al divizării eului. Dar multiplele conţinuturi apercepute nu implică o sciziune aperceptivă. Diversele noastre „măşti” pe scena vieţii nu implică fractura actorului însuşi în culisele intimităţii sale. Bogăţia de conţinuturi ale subiectului este propria lui bogăţie.            

           Trebuie să devin mai mulţi…        

           Astfel, subiectul multiplu -concept deja contradictoriu – cade din cer (de fapt iese din mânecă). Sau el este un subiect – şi atunci multiplicitatea modurilor sale se constituie pe unitatea sintetică a conştiinţei, sau este… mai mulţi subiecţi, şi atunci nu mai e un subiect nemijlocit multiplu, ci este fiecare şi toţi cei mulţi  

        Era simplu şi corect să îi spui subiect unu-multiplu, dar asta ştia toată lumea. Nu credeam că trebuie să clarific lucruri elementare, dar se pare că cine încearcă perseverent să scape de intelect, până la urmă reuşeşte. Astfel, Braga vorbeşte fără să gândească – fără să folosească această exasperantă facultate intelectuală care ne tot împiedică să explodăm. Un astfel de subiect multiplu nu mai spune „eu gândesc”, ci „noi gândesc”…   

        Autorul crede că atunci când spune că cercul său e unul mai special, anume din acela pătrat, el gândeşte altfel decât muritorii de rând. În realitate, el nu gândeşte defel: sintagma nu se distruge, ci s-a distrus deja, cercul lui Braga e praf şi pulbere, este numai în halucinaţia lui, fie ea bogată. Corin Braga vrea să fie mai mulţi. Să evolueze într-un fel de hidră multi-lateral divergentă fără unitate centrală, un fel de caracatiţă cu zece capete într-un tentacol, cu zece personalităţi dizidente într-un singur trup ospitalier… Dintr-un simplu solist, să devină un adevărat cor heterovocal – dar fără dirijor focal. El vrea o autodepăşire, dintr-o singură persoană să devină o populaţie întregă, poate chiar un popor dacă personalităţile multiple care ar coabita acelaşi sistem nervos descentralizat ar reuşi să renunţe la orgoliile lor sterile. Întradevăr, ce eroare milenară, să ai un subiect confruntat cu afectări multiple, şi tu să încerci să unifici diversul pentru a nu plezni de atâta alteritate, în loc să plezneşti liber, să devii dintr-un sistem transcendental heliocentric un roi bezmetic de asteroizi empirici.         

             Libertatea de a exploda       

             Problema unei astfel de explozii care ne-ar elibera din carcasa heliocentrică a unităţii obiective a conştiinţei, este că ne-ar elibera, simultan, şi de lumina conştiinţei. Ne-ar scufunda în bezna anonimatului, a unei depersonalizări în care conţinuturile diverse rezultate nu ar mai aparţine nimănui, pentru că Eul, dezmembrat  în subansambluri disfuncţionale, a dispărut în noaptea acestui scurtcircuit transcendental funest

          Să nu se creadă că nu am înţeles intenţia lui Braga. Că o multiplicitate de raporturi, de conţinuturi îmbogăţesc conştiinţa, şi trebuie mai degrabă să ne pliem voluntar pe ele. Acest lucru e însă posibil doar sub condiţia ca ele să nu  debordeze, să nu scindeze intern apercepţia, pentru că în acel moment vom experimenta infernul dezaxării. Nu era clar că tocmai de aceea suntem in-divizi, pentru că apercepţia noastră este indivizibilă ? Că Eul nostru este vârful şi axul unificator al multiplicităţii conţinuturilor noastre conştiente? Nu era mai simplu să spui subiect unu-multiplu, chiar cu riscul de a nu mai fii mediatizat? Descentrarea, moartea şi sfârşitul subiectului? Ce sunt aceste cuvinte fără concept şi lozinci fără substanţă? Mai ales când sunt rostite de oameni care nu sunt pregătiţi să fugă în Tibet sau la Athos, ci se bucură de confortul occidental al ego-ului empiric, fiind gata să lupte pentru drepturile lor salariale indivizabile ? Abia un Meister Ekhart are ceva esenţial de spus privitor la vidul apercepţiei individuate – dar e o cu totul altă depăşire a subiectului, una care nu are nevoie de cocaină… Autenticitatea nu rezidă în extazele opiomane, în heteronomia clinică a adicţiei chimice, care încântă numai hipioţii întârziaţi.  Fie, însă, un postmodern X (de plidă mulţimea Corin Braga). Toţi aceşti Corini Braga au un CNP, un buletin de identitate (nu un buletin de diferenţă), un nume propriu numai al lor… Sunt desigur doar forme nominale, dar ele atestă o individualitate, un ego: tocmai cel care se ştie demarcat, extern, de aceste atribute, care nu epuizează desigur identitatea lui, dar o confirmă ca nucleu al unor multiple diferenţieri, dispoziţii, structuri, orientări, roluri, măşti etc. Subiectul este desigur cu mult mai mult decât aceste index-uri,  despre care Foucault spune că sunt „argumente ale stării civile”. Dar cum se face că el posedă, în genere, aceste index-uri ? Pentru că ele ascund şi arată simultan un „eu” ireductibil, cel care neagă, şi, în automanifestarea identităţii sale, a autoproprietăţii şi autoprezenţei sale la sine, consimte să fie chiar şi postmodern. Cum să negăm autocentrarea unui subiect, care era deja aici, era la sine, care decide şi devine nu funcţie a ceva ci, autoreflexiv,  tocmai depăşind acel altceva (în afară şi în el). Având un sistem nervos central. Operând sinteze mentale şi acte judicative în momentul în care e gata să jure că nu există nici un „eu” ca agent al sintezelor şi „pol identic al trăirilor de conştiinţă” care să unifice lumea în faţa unui centru focal situat opozitiv şi comprehensiv. Tulburări de personalitate, schizofrenie catatonică, personalitate multiplă, disociere, afazie : iată adevăratele stări „postmoderne”… Deci, care multiplicare ? Nu vedem că vorbele negatorului contravin posibilităţii însăşi de a le formula? Multiplicitatea subiectului  ţine de conţinutul sferei de conştiinţă, unitatea lui ţine de axul său aperceptiv. Subiectul nu este multiplu, ci autodiferenţiat. Când se sparge nucleul aperceptiv, în viaţa noastră se instaurează infernul. O privire mai adâncă în sinele nostru, una clară, liberă de simulacrele halucinative ale „ierbii”, va sesiza că toată suferinţa noastră vine tocmai din imposibilitatea reconcilierii dintre dorinţele şi componentele diverse ale personalităţii noastre, deci din multiplicitatea redundantă şi dizarmonică pe care subiectul nu o poate integra, concilia. Dorim întotdeauna prea multe şi prea diverse. Această incoerenţă este tocmai temeiul dramei noastre personale. Niciodată nu s-a salvat cineva divizându-se şi distribuindu-se omnilateral, cameleonism transcendental echivalent cu pierderea de sine. Spiritele cele mai autentice şi-au câştigat unitatea, serenitatea, tocmai armonizându-şi sub decretul unei vocaţii unitare acest cuib interior de şerpi volitivi… 

          O imaginaţie înflăcărată a ars circuitele…  

         1. „Cealaltă evoluţie postmodernă care a dus la fisurarea încrederii în ontologie este explozia informaţională. Dezvoltarea bazei tehnologice a computerelor permite apariţia şi rularea unor programe tot mai puternice de reconstrucţie şi simulare a realităţii” (pg.244). Este uimitor pentru performanţele halucinative ale „gândirii slabe” faptul că se poate scoate un „scepticism” antiplatonic şi antiontologic tocmai dintr-o mare confirmare a puterilor veritative ale raţiunii… Pentru un filolog sceptic este greu să înţeleagă că metafizica riguroasă, de la Thales, Pitagora şi Zenon, trecând prin Descartes, Leibniz, Kant şi  Frege, a fost una din sursele decisive ale matematicii. Aceasta, mai ales matematica bivalentă (calculul propoziţional), sunt responsabile de geneza sistemelor cibernetice, de apariţia ordinatoarelor. Universul cibernetic este tocmai expresia tehnologică a doctrinei despre adevăr, şi  a aplicabilităţii sistemelor inteligibile la structuri fenomenale (pe care Cantor o numea tranzienţă). Ceea ce arată că numai ignoranţa crasă a postmodernilor vede o dezontologizare acolo unde este manifestă corespondenţa transcendentală a intelectului uman cu structurile fenomenale. Lozinca relativiştilor este că toate sistemele sunt „metanaraţiuni”. Dar din metanaraţiunile estetice nu s-ar fi putut extrage sisteme cibernetice cu o astfel de putere de transcripţie a realului. Una este să citeşti poezii de adolescenţi (educaţi să-şi planifice autenticitatea în cenacluri, ca şi când marea poezie se scrie în public…), şi alta este să faci un experiment de laborator. Nu toate discursurile sunt „imagini” sau „naraţiuni” echiveridice. Dacă domnul Braga şi alţi exponenţi ai acestui imperialism filologic ar cuvânta asemenea halucinaţii în cadrul unui laborator strategic al serviciilor secrete americane, savanţii care manipulează nano-structurile s-ar relaxa într-un moment vesel. Dar să vedem ce mai crede domnul Braga că s-a petrecut în epoca noastră, după ce, plictisit să compare operele literare, s-a hotărât să se pronunţe asupra destinului uman în eonul nihilist.

           2.  „Se vorbeşte tot mai des de o infosferă şi de un ciberspaţiu (şi noi, intelectualii – sau imaginalii?- credem tot ce se vorbeşte? – n.n.), de lumi virtuale care concurează lumea reală. Îmbunătăţirile progresive aduse viziunilor cibernetice dinamitează (sic!) rând pe rând criteriile de verosimilitate, prin care noi distingem realitatea curentă de cea fictivă. Aceste simulări sunt pe cale de a deveni atât de performante încât în curând vor trece cu succes testele de verificare şi certificare prin care omul diferenţiază între real şi virtual. Criteriul substanţialităţii şi al esenţialităţii ontologice devine irelevant, iar imaginile cibernetice tind să se regăsească pe acelaşi plan cu reprezentarea curentă ce o avem asupra Universului etc.” (pg. 245). Stop ! Domnul Braga a adormit, şi visează frumos, science-fiction (mai mult fiction decât science…). Singurul argument al acestei indistincţii dintre real şi virtual este …filmul Matrix şi alte asemenea ! Cred că domnul Braga a văzut prea multe filme (deoarece doar studenţii de la mate-fizică nu au timp liber). Când imaginaţia se înfierbântă sub efectul filmelor trebuie să spunem:  nu e de-adevăratelea! Ce e mai curios este că un discurs „critic” şi „radical”, postcolonial, aduce ca argumente filme făcute la… Hollywood ! Domnul Braga vrea să ne convingă că nu mai putem distinge realitatea de virtual… În acest vis în care realul substanţial s-a dizolvat în virtual, domnul Corin Braga  se hrăneşte, probabil, cu un soft „De la mic dejun la cină” (rareori cu soft-ul „La restaurant”). Când trebuie să predea, încarcă soft-ul „UBB”, caută opţiunea „Facultatea de Litere”, şi activează sala de curs (cu opţiuni: plină, medie, goală). Când publică o carte (în fişierul Polirom), încarcă, programul „Criticii mei”, unde într-o revistă virtuală precum „Idei în Dialog”, un critic virtual, operaţionalizat sub numele de „Andrei Cornea”, face praf teza neverosimilă a anarhetipului. Atunci, supărat şi înfrânt,  domnia sa  deschide programul „Acasă”, unde soţia virtuală îl apostrofează să nu se mai joace la calculator, mai ales cu programul „Criticii mei”, pe nivelul „hardest” care îi poate face noi probleme (sau eventual să comute pe easy, unde câţiva filologi virtuali vor critica unele aspecte stilistice ale lucrării…). 

 (publicat în revista Verso, nr. 9, ian. 2007)

Anunțuri

4 responses to “Schizopatia subiectului multiplu

  1. e super tare, mai ales finalul

  2. Textul e copios.
    Mai adaug remarca urmatoare: este imposibil sa avem un postmodernism autentic (imi cer scuze pentru acest oximoron strident), de vreme ce noi (romanii) nici nu am intrat cu adevarat in modernitate. Asa ca ne ramane p(r)ostmodernitatea.

  3. Citez> „ „eu” ireductibil, cel care neagă, şi, în automanifestarea identităţii sale, a autoproprietăţii şi autoprezenţei sale”- mai rămânea să spuneți causa sui și cercul era complet!!! Există, ca să vă preiau o formulare, o propoziție ipotetică care și la dv. și la Braga are statut categoric, apodictic: există subiect, suflet, eu. ego, unitate sintetică a apercepției transcendentale, cogito… și așa mai departe! S-o fi insinuat retoric? estetic?

    • Marghioltza @ Sunteti consecvent in inconsecventa. Interogatiile dvs. camufleaza o dogma cimentata solid intr-o prejudecata neasumata. EU presupun ca eul exista. Nu am spus ca e causa sui. Am inceput cartezian cu afirmarea eului ca ireductibil. Tu nu esti un eu? Fenomenologic nu poti reduce eul, pentru ca eul este agentul reductiei si eul e afirmat tocmai in ceea ce-l neaga. Ontologic eul este redus tocmai prin determinarea finitudinii lui. Eul este prin altul, nu prin sine. Insa eul care sunt eu si eul care esti tu nu sunt reductibili fara simultana lor afirmare ca pacient si agent al negatiei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s