Dictatura feminismului

        Nu intră în obiectivul acestei critici feminismul auroral, cel care cerea abolirea legilor discriminatoare, acordarea concediului de maternitate, o competiţie egală cu bărbaţii, cel care lupta contra violenţei domestice, a hărţuirii sexuale, deci cam tot ceea ce bunul simţ, chiar în lipsa unei educaţii ideologice vigilente, acuză în mod spontan.         Dar: 1. reeducarea ereticilor, 2. standardizarea limbajului, 3. poliţia gândirii, 4. remodelarea mentalului prin inginerie socială (monitorizată de o nouă ideocraţie feministă luminată care nu mai spală haine, dar spală creiere), 5. confiscarea feminităţii de către o elită revoluţionară care decide în numele femeilor reale ceea ce este progresist (cariera) şi ceea ce este reacţionar (familia), sau 6. asocierea feminismului cu propaganda pro-avort (sinteză libertariană contradictorie, unde o libertate sacrifică pe alta), acestea verifică legea hegeliană a conversiei libertăţii anarhice în teroare. Sintetic: acel feminism care sub pretextul eliminării discriminărilor informale, trece de la critica normelor aberante la normativizarea intensă a libertăţii celorlalţi (legiferare prohibitivă sau chiar onerativă), trezeşte luciditatea la sarcina ei disociativă, pentru a desolidariza emanciparea femeii de dictatura feminismului.  Noua inchiziţie feministă în curs de instituţionalizare (prin etatizarea ideologiei la care aspiră toţi „eliberatorii” speţei umane) joacă aceeaşi farsă cu alţi actori, farsa totalitară a libertăţii, „parodia binelui”. Femeile cred că cele care raportează totul la femeie sunt neapărat de partea binelui. Dar fapta însăşi trădează vorba.  

        Aporiile feminismului

        Problema naturii feminine este pusă azi în cauză. Să sesizăm că cele care neagă existenţa unei naturi feminine şi-au dat tocmai numele de feministe… Ele vor să dovedească ce contingentă este această natură feminină, dar nici prin cap nu le-ar trece să renunţe la demnitatea lor …feminină. Prin urmare: sau există ceva feminin ferm şi „esenţial” care conferă demnitate şi merită apărat, sau nu există aşa ceva, şi atunci de ce să mai apărăm o feminitate construită de şovinismul patriarhal? La limită, pentru a ieşi din menghina contradicţiei lor interioare, feministele mai pot să spună doar că nici o diferenţă de principiu nu există între bărbaţi şi femei:.. Atunci de ce ne revoltăm că trăim într-o lume a bărbaţilor ? Pentru că nu ne lasă să fim ca ei ? Atunci de ce mai vrem să fim ca „noi”, femeile?  În acest caz, nu mai are rost să vorbeşti despre dreptul femeilor de a-şi construi ce identitate vor ele – e de ajuns să spui că orice om poate să-şi dea identitatea visurilor lui. Apărarea demnităţii femeilor este inclusă în apărarea demnităţii umane. Este de ajuns să fii om pentru a nu accepta discriminări aberante.  Câtă vreme feministele vor milita pentru drepturile femeilor, nimeni nu le va crede că nu există diferenţe între ele şi bărbaţi. Nu poţi să îţi afişezi diferenţa tocmai pentru a-i obliga pe ceilalţi să accepte că eşti identic cu ei… Aşadar diferenţa există atâta vreme cât feminismul există ca voce a acestei diferenţe.  

        Diferenţa nu este socială

        Impactul sexualităţii organice asupra personalităţii nu este însă colateral. Distincţia sex/gender (sexul e dat, genul e făcut – axul feminismului radical) este expresia unui idealism angelic, care crede că spiritul nostru este complet neutru la corp, sau că structura noastră corporală (chiar dacă nu determină personalitatea), nu atestă nimic din specificul ei. Acest lucru este evident din faptul că cele mai sonore nume ale feminismului s-au găsit să-şi afirme feminitate tocmai împotriva propriului lor trup (de la de Beauvoir, până la radicale recente, multe feministe au scos o ideologie din eşecul unei psihoterapii: „Sexul e crucea pe care femeile sunt crucificate…Sexul nu poate fi definit decât ca un viol universal” – Hodee Edwards.)Dar sexualitatea nu este doar o funcţie diferenţiată, precum funcţia digestivă, ci imprimă criptic o viziune originară asupra lumii. Lumea descoperită prin ochii unei femei are accente diferite de lumea contemplată prin ochii unui bărbat, deşi există structuri inteligibile imune la orice determinism de gen. Faptul de a aparţine unui astfel de determinaţii te somează:  sau la asumarea ei, sau la lupta disperată de a te sustrage unei decizii oarbe a dictaturii cromozomiale (şi a suprastructurilor culturale edificate peste aceasta). Separaţia bărbat-public (public male), femeie-privat (private woman), monopolul domestic al femeii – arondată la ce e cald, umed, moale (Maria Gimbutas),  respectiv monopolul politic al barbatului – arondat la ceea ce este sec, rece, tare. Bărbatul – intelect, spirit, creaţie; femeia – pasiune, natură, procreaţie. Orice om cu o minimă (anume) experienţă poate să îşi imagineze cum ar fi ca bărbatul să fie cald, umed şi moale,  iar femeia să fie rece, seacă şi tare… Dar să vedem ce fel de epistemologie este necesară pentru a răsturna lumea cu fundul în sus.  

              Elemente de epistemologie feministă

        Într-o societate andromorfică, o falofilie refuzată naşte o falofobie asumată.  Ca şi în marxism, resentimentul creează o ideologie „ştiinţifică”. Astfel, misandria îşi face o epistemologie proprie. Principiul cardinal al feminismului este: realitatea, inclusiv cea de gen e socialmente construită: nici o suprastructură intelectuală nu e liberă de infrastructura de gen. Consecinţa acestui principiu este generalizarea sofismului ad hominem. Epistemologia este astfel alcătuită încât nimic din ce au creat vreodată bărbaţii nu este „neutru”, deci adevărat. Ceva este masculin, deci este eronat. 1. Sulamith Firestone (The Dialectic of Sexes)  şi Simone de Beauvoir (Le seconde sexe) refuză natura, funcţia reproductivă, ce ar trebui depăşită prin mijloace tehnice de procreaţie (şi ar fi, în plus, o trădare să naşti tocmai…un bărbat !). Simone de Beauvoir condamnă rolul matern. Carol McMillan (Women, Reason, Nature), pe de altă parte, le acuză că sunt sexiste, pentru că acceptă creaţia, ştiinţa, (valori patriarhale) şi cere, din contra, reaprecierea rolurilor tradiţionale ale specificului feminin (de mame şi soţii). Discursurile feministe au în comun o alianţă negativă ginocentrică. Dar nu au decis exact ce revine propriu-zis feminităţii. Bărbatul, cu oricine ar fi de acord, este parte a unui consens misogin solid, pentru că e bărbat şi nu are, desigur, origini sănătoase, fiind un „inamic de clasă” inconturnabil. 2. Androginia, mai spun doctrinarele, ar fi idealul feminist: „ideal umanist, care eliberează bărbaţii şi femeile din sistemul de roluri de sex”[i] Fals ! Androginia vizează unitatea mistică a complementarităţii erotice, unde specificul este conservat în unitate. Feminismul are, din contra, un ideal hermafrodit. Hermafroditul nu este decât un bastard empiric avortat al sublimului androgin transcendental, o sinteză monstruoasă ambigenă într-un singur (nefericit) individ. De aceea ele impun o educaţie uniformizatoare fetelor şi băieţilor, tratând identic persoane diferite, într-un egalitarism arhetipal care reia, la alt nivel, egalitarismul social nivelator. 3. După ce femeile s-au emancipat tocmai prin apelul făcut la raţiune, la obiectivitate, s-au găsit radicalele care să suspecteze că în spatele oricăror „cerinţe transcendentale” se află doar „experienţa unui număr redus de oameni, dintre care majoritatea sunt albi, bărbaţi şi occidentali”. Una dintre ele, susţine, că modus ponens însuşi e o creaţie patriarhală. Alta că  tocmai silogismul aristotelic care desparte forma de materie ar trăda un mod ierarhic de gândire (materia derivă din mater). Astfel, accentul logic pe formă discriminează şi subordonează femeile[ii]. Altfel spus, ele vor materie fără formă, adică haos şi lipsă de abstracţie, deci de gândire. Dar dacă spui că toţi marii matematicieni, filosofi şi fizicieni au fost bărbaţi, te acuză de sexism şi evocă secole de asuprire. Iar dacă spui silogism, acuză din nou oprimarea materiei (femeii) de către formă (bărbatul). Orice ai face, retorica victimei a dat deja verdictul. 4. Aşa cum comuniştii au sesizat faptul că până nu dezrădăcinezi religia din sufletul omului, el va continua să rămână o persoană dificil de aliniat în sisteme panoptice numerizate, tot astfel feministele au realizat o biblie feministă, pentru ca subversiunea identitară să se petreacă la straturi ultime ale fiinţei, inventând o un dumnezeu schizofren (tatăl/mama noastră care eşti în ceruri), numai bun pentru proletarul hermafrodit  care îşi face idoli după chipul şi asemănarea sincretismului său genetic sau psihic.Pentru feministe, Freud este un misogin. Dar discursul lor viriloid, setea lor mimetică de a fi întocmai ca bărbaţii, şi cu nimic mai prejos, confirmă tocmai celebra „pennis envy” despre care vorbeşte Freud… 

         Elemente de politologie feministă

        Feminismul este o structură marxistă, unde raportul  de oprimare burghez/proletar e simplu substituit cu cel bărbat/femeie. Teza feminismului marxist radical împotriva celui moderat liberal este că eliberarea formală nu e totuna cu eliberarea reală. Principiul de bază al feminismului radical este : totul e politic, nu există nimic „inocent”, cu atât mai puţin filosofia unde se decid marile reprezentări. Ca atare, şi  ceea ce e personal, este politic. Este sarcina statului, şi a acţiunii politice întemeiată pe ideocraţia gender studies să reconstruiască genul, prin proceduri etatizate monitorizate profesional de elite iluminate dedicate cauzei. Ca şi socialismul care dorea abolirea diferenţelor de clasă, rasă sau gen…

1. Familia este carcerală, cariera este emancipatoare. Ca şi pentru marxişti familia este reacţionară, iar funcţiile ei trebuie delegate statului, pentru a scoate copii de sub influenţa părinţilor reacţionari : „Pentru că aceştia vor fi în mâinile unor asistenţi profesionişti sănătoşi din punct de vedere politic. Literatura feministă era plină, în anii 80 de exemple despre cât de minunat funcţionează acest lucru în Uniunea Sovietică. Ceea ce pot profesioniştii realiza este să radă vechile diferenţe sexiste de gen, socializând copiii în mod diferit. Dacă tot ceea ce suntem e doar efectul socializării, atunci trebuie să educăm copiii în cel mai bun mod posibil, anume prin cei care cunosc cel mai bine. Iar aceştia vor fi acei favorizaţi politic, auto-desemnaţi şi dotaţi cu o fanfară suficientă. Socializarea ar fi astfel o veritabilă îndoctrinare (…) Acest lucru nu lua în seamă faptul că majoritatea oamenilor văd în familie sensul vieţii lor, găsirea şi naşterea celor mai apropiate fiinţe posibile (..) O carieră viza de fapt asigurarea unei pâini, iar sensul vieţii era să ai o casă, copii şi timp să petreci cu ei, şi lucrând la proiectele personale, să-i vezi crescând alături de tine.”[iii] Dar nu este treaba statului să impună legi în interiorul familiei, sau să eticheteze unele ideologii ieşind din neutralitatea civică a legii, ca fiind sănătoase şi favorizate. Isteria minoritară aspiră de a confisca statul idealmente neutru, pentru a-l angaja în serviciul agendei lor parohiale.

 2. Dar: „a oferi politicului vechea putere a familiei echivalează cu revenirea la vechiul principiu al tribalismului. Acesta e punctul cheie al feminismului[iv]. Sloganul „personalul este politic” întrupează această conexiune, fiind plin de un mostruos şi teribil pericol. Dacă în democraţie personalul este separat de politic, pentru că familia e separată de  piaţă, abolirea familiei expune intimitatea oricăror forţe politice, orice ideologie ar veni la putere. Asta dizolvă spaţiul privat şi introduce controlul  politicul nu doar asupra a ceea ce face individul, ci şi asupra a ceea ce el gândeşte, doreşte şi simte (…)Această îmbrăţişare comunitară evocă matriarhatul psihanalitic al lui Jung, Teribila Mamă ce devorează individualitatea pentru confortul inconştientului. Aceasta e nostalgia oricăror forme de tribalism. Nostalgia feministă a matriarhatului îşi poate găsi expresia în certitudinile calde ale totalitarismului”. Dacă statul este confiscat de o Viziune Corectă, atunci „e timpul să mărturisim crimele politice şi să implorăm reeducarea de la cei mai iluminaţi. Acest fel de viaţă este tolerabil doar pentru ideologi şi zeloţi fanatici. Nu este treaba politicului să determine fapte biologice. Tocmai, e natura democraţiei de a ignora diferenţele dintre persoane, indiferent de sursa lor. Ceea ce fac ele va fi determinat de libera concurenţă”[v].

3. Altfel spus: e important să educăm cetăţenii să respecte dreptul tuturor la o competiţie egală. Dacă statul intervine cu o opţiune în această lege a liberei concurenţe, sub pretextul antidiscriminării el va opera discriminări pozitive. De la discriminarea informală a femeilor se va trece la discriminarea  formală a bărbaţilor, deoarece sensul concentraţionar al presiunii simbolice feministe este unul dictatorial: bărbaţii, inamicii sunt suspectaţi şi monitorizaţi în şcoli, universităţi şi instituţii, activişti echivalenţi cu comisarii sovietici sau secretarii de partid care nu fac altceva decât să dea amenzi sau avertismente. Însăşi prezenţa acestor gender monitors este expresia legalizării unei prezumţii de vinovăţie (deşi orice democraţie începe cu prezumţia constituţională de nevinovăţie). Este acuzat, în lipsa unor imputări individualizate a un imaginar androcentric colectiv. Dar culpa difuză este un instrument totalitar. Şi, prin participaţie, toţi bărbaţii nevinovaţi la nivel individual devin brusc vinovaţi la nivel colectiv. În esenţă suntem vinovaţi pentru că suntem bărbaţi, inamici de clasă. Bădăranul care loveşte femeia confirmă culpa. Bărbatul care nu o loveşte nu a ajuns încă să confirme culpa, dar este oricum virtualiter (deci deja) vinovat. Culpa difuză este o creaţie ideologică dictatorială care vrea să tragă la răspundere pe cei cărora nici o vină nu le poate fi imputată. Dreptul penal articuleză culpa ca sinteză a factorului intelectiv şi a celui volitiv. Numai dreptul totalitar lucrează cu prezumţia de vinovăţie (fie ea de clasă sau de gen).  

4. Strategia reeducării feministe, slujită de poliţia gândirii corecte (guideline for sexist language şi gender monitors)[vi], este deci expresia deviată extern a unei vacuităţi interioare, însetată de victime, şi care întinde pânze seducătoare precum păianjenul (mostru feminin), pentru prada sa. Orice dictatură începe, aşa cum ştim de la Orwell, cu instaurarea unui newspeak. Noile prohibiţii lingvistice ascund prohibiţii intelectuale. A nu putea să spui ceva decât aşa cum dictează legea revine la a nu putea spune ceva aşa cum dictează gândirea oficială. Nici măcar arta nu va scăpa de acest „realism feminist”  care va filtra sever orice remanenţă patriarhală (adică toată istoria artei). 

        Stăpâna şi sclavul  

       Opera lui Hegel este în multe privinţe profetică. Mai degrabă decât „depăşite”, cele mai profunde reflexii ale lui Hegel au divina proprietate a bumerangului, o logică ciclică inevitabilă, în care cu cât arunci ceva mai departe, cu atât mai implacabil revine. Acest lucru e valabil atât pentru Marx, cât şi pentru postmoderni sau feministe. Hegel este nemesis-ul tuturor utopismelor. Celebra dialectică a stăpânului şi sclavului este sursa de inspiraţie a  marxismului, feminismului, şi postcolonialismului. Toate au în comun o înţelegere resentimentară unilaterală. Efortul lui Hegel se centrează pe sesizarea raporturilor ascunse din structura dominaţiei. Sensul adânc al acestei geniale analize vorbeşte despre autentica şi inautentica eliberare din lanţurile unei samavolnicii.  Lectura lui Marx a dovedit o cecitate echivalentă cu o instigare la genocid. Dacă Hegel vorbeşte despre un hipercub, tot ce a înţeles Marx a fost un pătrat, adică o înţelegere specifică adevăratului om-unidimensional, ideologul (opus filosofului). Tot ce a înţeles Marx a fost că un stăpân a terorizat dintotdeauna un sclav, şi că ceasul izbăvirii trebuie să sune. Orwell însuşi a văzut mult  mai departe, şi anume că sclavul care nu se eliberează interior este un viitor dictator. Hegel arată că stăpânul, a cărui libertate exterioară striveşte libertatea exterioară a sclavului, nu câştigă, tocmai de aceea, eliberarea interioară, dezvoltând o heteronomie infantilizantă. Invers, tocmai libertatea exterioară nulă a sclavului, poate declanşa eliberarea lui interioară reală. Ceea ce este funest în ideologiile revoltei oarbe este pierderea din vedere a eliberării interioare, care nu este deloc solidară cu ruperea lanţurilor fizice. Tocmai pentru că eliberarea nu este autentică, vechii sclavi devin noii stăpâni. Oprimaţii devin opresori, sclava devine stăpână. Rotaţia termenilor raportului nu schimbă raportul însuşi. Revoluţia este tocmai această falsă rotaţie a termenilor care conservă raportul unilateral de dominaţie. Egalitarismul ascunde o contra-diferenţiere, o dictatură a proletariatului. Exproprierea expropriatorilor vesteşte astfel oprimarea opresorilor. Demolarea patriarhalismului vesteşte instaurarea dictaturii matriarhale. Nu întâmplător, doar într-o civilizaţie de ereditate creştină, cultul marianic a umanizat patriarhalismul de tip abrahamic, făcând posibilă (doar aici în Occidentul alb şi andromorf) chiar apariţia ideeii moderne de demnitate feminină.Demolând astăzi idealul feminităţii marianice, feminismul vrea să trezească în femei latura devoratoare şi vindicativă a Dianei, proliferarea tentaculelor feminoide, care nu vor fi satisfăcute decât atunci când bărbatul a devenit sclavul capriciilor contingente ale femeii: „Scopul este o instrucţie în vederea unei răzbunări corecte. Calea răzbunării este foarte feminină – foarte enigmatică şi foarte rea”[vii] 

       Libertatea vine din interior 

        Dacă ele vor tot ceea ce au şi bărbaţii, nici mai mult, nici mai puţin, simpla reeducare socială nu ajunge. Ea trebuie completată cu o reprogramare genetică şi arhetipală care să spulbere heteronomia cromozomială şi structurile spirituale de adâncime ale propriei persoane. Dar, de ce o femeie, dotată cu tot ceea ce un  bărbat posedă, să mai ţină cu dinţii de „specificul” feminin, oricum o proiecţie androcentrică pe care nu a decis-o ea ? Prin urmare, masculinizarea trebuie să fie solidară cu defeminizarea (pentru că nu androginul e vizat, desigur, nu o comuniune cu porcul şovin cu care împarte, din păcate, esenţa umană). Nu am văzut nici o feministă care să fii ajuns însă la profunzimea libertăţii interioare. Există însă nenumărate femei care simt că asumarea de sine produce o libertate mai adâncă decât o ură de sine. Împăcarea cu datul propriu evită angajamentul proiectiv, care fragmentează fiinţa femeii în vocaţii marţiale unilaterale. Libertatea pe care o revendică feministele ele este întotdeauna raportată la bărbat, deci exterioară. Dacă s-ar ceda spontan toate libertăţile cerute, feministele ar rămâne brusc suspendate în gol, dar tot atât de neîmplinite –  Pentru că înainte să fim femei sau bărbaţi suntem persoane. Şi la acest nivel, nici bărbaţii, nici femeile nu pot primi nimic din exterior dacă nu şi-au recâştigat interiorul. Retorica isteroidă (anarho-stângisto-feministă) trădează realitatea că sarcina unui război interior cu limitele proprii este proiectat într-un război exterior cu limitele celuilalt. Iar dorinţa de a-l rezolva (reeduca) pe celălalt, demască dezertarea din sarcina de a te rezolva pe tine însuţi.  

        Structuri inamovibile 

1. Există limite de principiu ale oricărui constructivism: dacă existenţa precede esenţa, care este autodonată atunci suntem ceea ce rezidă în libertatea noastră să fim.  Femeia Simone de Beauvoir aplică aceste analize ale bărbatului Sartre în serviciul unei deconstrucţii a polarităţii sexuale fundamentale. Dar această facultate de a ne dona esenţa presupune că noi suntem un vid perfect şi infinit, o tabula rasa nu doar intelectual vorbind, ci şi la nivel arhetipal şi biologic, vid de la care pornind, totul poate fi (re)determinat. Suntem un hardware fără nici un software, o tabula rasa arhetipală, nu doar categorială.

2. Pentru zilele noastre, o astfel de viziune pare „naturalistă”, biologistă. Dar termenul mai general este : „esenţialistă” (lozincă, mai mult decât concept). Dar nu mai departe decât în genetică, aflăm confirmări decisive împotriva oricărei isterii (boală preponderent…feminină)  marxisto-feministe : anume, în actul reproducerii, femeia pune la dispoziţie formula cromozomială xx, pe când bărbatul pe cea xy. Altfel spus : bărbatul deţine, la nivelul informaţiei genetice, principiul diferenţei sexuale, adică sexul viitoarei progenituri. Adică, bărbatul in-formează, femeia este in-formată (formatată). Bărbatul determină, femeia primeşte determinări. Genetica este aristotelică şi arhetipal-arhaică. Inchiziţia feministă poate să-i ardă pe rug geneticienii eretici, sau să opereze o inginerie genetică pentru a produce femei angiosperme (cu sămânţa inerioară), orice pentru a nega ceea ce i-a fost dat.

       Dar: Libertatea noastră nu precede fiinţa noastră, ci derivă din ea.

Mult mai important , în vederea libertăţìi, este să ne întrebăm : ce nu putem schimba în noi, ce este transcendental inamovibil în noi, care este fiinţa noastră cu adevărat ? – şi astfel vom fi ajuns la esenţa pe care o credeam sublimată în proiecţiile culturale. Orice libertate care nu derivă din autentica asumare a fiinţei noastre este o minciună. Observăm că noi nu suntem fiinţe infinite, că nu ne putem da infinite determinaţii. Omul nu are o plasticitate infinită, fie el bărbat sau femeie. Omul este deja determinat, deoarece este finit. El poate atinge un nivel de conştiinţă în care să realizeze că este mai întâi persoană, dincolo de etnie, sex sau vocaţie. Venim pe lume într-un anumit fel, nu suntem fiinţe protoplasmatice. Dar libertatea autodeterminării noastre nu este infinită pentru că fiinţa noastră nu este infinită. Şi face parte din determinaţia noastră originară să fim parte bărbătească şi parte femeiască.

 


 

[i] Mihaela Frunză, Ideologie şi feminism, Limes, 2004, pg. 20.
[ii] Cit. în Andrei Cornea, Turnirul khazar. Împotriva relativismului contemporan, Ed. Polirom, 2003, pg. 177, unde se realizează şi o riguroasă dezasamblare a acestei isterii pseudo-analitice.
[iii] Kelley L. Ross, Gender Stereotypes and Sexual Archetypes, www.friesian.com
[iv] Care a început deja să “corecteze”  prin politici (re)educative “prejudecăţile” cu care vin copiii din familie.
[v] Kelley L. Ross, idem.
[vi] Vezi Guidelines for Non-Sexist Use of Language, Virginia L. Warren, Proceedings and Adresses of the American Philosophical Association, February 1986 (Vol. 59, Number 3, pg. 471-482).
[vii] Feministele Bernstein şi Kreis în Tagesspiegel, 26.03.1997.
Anunțuri

12 responses to “Dictatura feminismului

  1. Felicitari! Este un site reusit…iar „Dictatura feminismului” imi place foarte mult!

  2. Lucrurile pentru care feministele au luptat cu adevarat sunt enumerate in primul paragraf.
    Restul prezentarii este vadit partinitor, abstract; exemplele lipsesc cu desavarsire…
    in plus mi se pare ca articolul trateaza mai degraba elementele periferice (exagerate) ale feminismului si nu esenta sa- iar acele elemente prezentate sunt tratate, din nou, intr-o maniera izbitor subiectiva

  3. Un articol interesant, totuşi construit în asemenea măsură încât se îndepărtează de raţiunile practice ale feminismului şi acele aspecte care justifică demersul feminist şi care nu pot fi negate decât printr-o încăpătânare şi o credinţă în superioritatea bărbaţilor, mascate de argumente bine documentate, însă evident doar de o anumită natură, pur filosofică, ba, mai mult decât atît, o filosofie subiectivă, a unui « bărbat » care priveşte rece în jur şi vrea să demonstreze tocmai prin acea răceală şi detaşare că este bărbat adevărat, orice ar fi însemnând acest fapt.
    Persoanele cu gândire analitică, cu o predominanţă a intelectului şi a spiritului creator sunt nemijlocit « bărbaţi » ? Ce putem spune atunci de numeroasele femei care activează în domenii « specifice » bărbaţilor, pentru a folosi terminologia majoritară, şi care o fac cu succes şi rezultate remarcabile( vezi câştigătoare ale Premiului Nobel în domenii gen chimie, fizică, medicină) ? Sunt excepţii care întăresc regula ? Dacă aceste calităţi citate mai sus aparţin doar bărbaţilor cum se explică prezenţa lor la numeroase femei, mai ales în ultimele decenii ? Nu este oare o dovadă a faptului că ele sunt construite şi cultivate social, prin educaţie, prin activităţile practicate, printr-un anumit mod de comportament încurajat şi că, de fapt, a ajuns să fie feminin/masculin ceea ce etichetăm noi ca atare ?

  4. Stimata doamna/domnisoaraAlexandra.

    Va multumesc pentru observatii.

    1. primele paragrafe corespund feminismului denumit liberal, care iese din obiectivul criticii mele.
    2. celelalte, „abstracte”, apartin feminismului radical, care are doua specii: marxist si psihanalitic. Am in proiect exemplificari substantiale.

    Totusi am citat fugitiv din S.Firestone, Mc Millan sau Beauvoir – ca sa nu mai vorbesc de descreierata de Hodee Edwards citata in text.

    Parerea mea este ca nu eu le-am inventat pe aceste autoare feministe radicale. Nu am citat mai mult din ele pentru ca mi se par f. cunoscute de catre radicalele carora le adresez eu textul.

    Prin urmare: probabil ca tratez aspecte exagerate ale feminismului, deoarece tocmai asta mi-am propus. Acum: daca aceasta exagerare nu tine de esenta feminismului, astept ca femeile nepartinitoare (e.g. precum Christiana Hoff Summers) sa le calmeze pe cele radicale, astfel ca sa nu mai fie nevoie ca un barbat „nemuritor si rece” sa comita impolitetea fundamentala de a le aseza cu picioarele pe pamant.

    Acest text va primi o noua versiune care va beneficia de observatia dvs.

    As vrea, in final, sa apreciez , fara ironie, o anumita moderatie si delicatezte a criticii pe care nu am inregistrat-o la cohorta de critici „masculi”, care au fost nu doar agresivi si si dezgustatori in diversele lor comentarii, astfel ca am fost nevoit sa ii elimin din peisaj.

    Toate cele bune.

  5. Stimata doamna/domnisoara Ioana,

    Va multumesc pentru observatii.

    1. Care ar fi « ratiunile practice care justifica feminismul » de care eu m-am indepartat ? Violenta domestica ? Statistica structurii ocupationale? Hartuirea sexuala? Discriminarea legala? Am inceput articolul tocmai indicand punctele care nu fac obiectul criticii mele, pentru a ma ocupa de i-ratiunile teoretice aberante care cangreneaza niste revendicari moderate originare.

    2. Ma intreb cum pot fi argumentele mele simultan subiective si reci ?

    3. Inainte sa vorbesc despre predominanta intelectuala, as vrea sa resping procedeul dvs. complet nereflexiv si necognitiv : argumentele mele nu sunt decat de natura abstracta, “filosofica” (horribile dictu !) si ele nu fac decat sa mascheze (exprimare marxista de toata frumusetzea !) incapatanarea mea misogina si strategia mea de a poza in barbat « nemuritor si rece ».

    Acum : eu cum pot sa pun macar in discutie cu dvs. predominanta intelectului, cand pentru dvs. Argumentele ( multe si sistematizate in text) nu trebuie luate ca ceea ce sunt (concepte, judecati si rationamente), ci trebuie luate ca simple strategii de putere care ascund (ce oroare !) tocmai un barbat rece si increzut. Cum sa discutam insa altfel decat prin abstractii si argumente ? Ce, gandim cu ochii sau cu intelectul ? Cum sa dialogam altfel ? Se pare ca pt dvs. filosofia si argumentul nu sunt decat draperii care ascund resentimente. De aceea dvs. preferati sa nu le ascundeti cu nimic ?

    Exact cu astfel de procedeu polemizam in text : credinta funesta ca infrastructura de gen nu poate produce decat o suprastructura de gen. Este exclus ca un om, fie el barbat sau femeie sa conceapa un argument obiectiv. Unii au argumente feminine, altii au argumente masculine. Fiecare cu infrastructura lui de gen ! O teorie numai buna ca sa infiintam doua planete separate, de pilda Marte pentru barbati si Venus pentru fete, si sa terminam odata cu exploatarea asta multimilenara.

    4. Predominanta intelectului si a gandirii abstracte. Acum, desi nu mi-ati dovedit ca gandirea abstracta mai are vreun rost, devreme ce o considerati o masca pentru altceva, doriti totusi sa dovediti ca predominantza intelectuala nu este specifica barbatilor.
    Exista multe femei cu o dotatie intelectuala superioara multor barbati.
    Dar nu despre asta era vorba. Raportul intelectului cu sensibilitatea este diferit la barbati si la femei, intr-un sens mai compelx decat simpla afirmare unilaterala a unei superioritati.

    Scurt : barbatul are o mai mare autonomie a intelectului fata de sensibilitate, femeia are o osmoza mai puternica a intelectului cu sensibilitatea. Aceasta situatie are o semnificatie multipla. Ea nu tine de o constructie culturala. De pilda, autismul (ca disociere a intelectului fata de alte facultati este o boala predominant masculina, isteria, ca invadare emotionala a intelectului este predominant feminina). Ratiunea pentru care femeia are o osmoza mai puternica a facultatilor este tocmai specializarea ei genetica in fenomenul reproducerii. Pentru ca femeia este cea care gazduieste pe “celalalt” in pantecele ei, ea este mult mai capabila de empatie, deci intelectul ei nu este programat sa functioneze solitar, separat, ci el este cel mai adesea asistat de sensibilitate. Asta nu inseamna ca diverse femei nu pot avea un IQ superior decat o gramada de barbati. Dar e vorba de relatia speciala pe care femeia o are cu acel celalalt care iese tocmai din pantecele ei. De aceea femeile sunt predominant sensibile, pentru ca ele au o alta intelegere pentru alteritate. Invers, se spune ca barbatii sunt « porci » tocmai datorita lipsei de sensibilitate, a faptului ca ei disociaza lucrurile, ei separa intelectul de sensibilitate.

    Acum, putem vedea ca maretia unuia este micimea celuilalt, si invers, datorita unei veritabile diviziuni arhetipale a sarcinilor.

    Cat despre femeile laureate a premiului Nobel, ele sunt de apreciat. Dar inovatiile pe care ele le-au obtinut nu se compara cu marile revolutii paradigmatice din care este facuta istoria spiritului. Trebuie sa diferentiem o simpla inovatie locala, ca solutie practica la o problema fizica, chimica sau medicala, cu paradigma insasi, ca fapt de cunoastere general umana. Una este sa descoperi potasiul, sau un tratament medical, alta este sa descoperi teoria multimilor, teoria relativitatii, mecanica cuantica, calculul diferential. Solutiile practice sunt intotdeauna posibile datorita solutiilor paradigmatice.
    Nu este nici vina mea, nici vina nimanui ca toata marea arta, marea filosofie, matematica, muzica, fizica, chimia, biologia, inclusiv medicina este produsul unor mari spirite masculine. Ce au realizat femeile intra in aceasta imensa arhitectura ca si aplicatii locale benefice. Dar toate se inscriu in paradigme deja create de barbati, fie ca ne place sau nu.

    Teza mea este ca acest fapt nu e un « construct social » ci deriva direct dintr-o alcatuire naturala pe care nu a decis-o nici o femeie, nici un barbat. Aceasta separatie a intelectului de sensibilitate care face din majoritatea barbatior niste « porci », niste razboinici fara scrupule si niste insensibili, a facut, de-a lungul istoriei ca – in cazuri cu totul exceptionale, intelectul sa poata fi folosit doar pentru scopuri pur teoretice, degajate de interesul sensibilitatii, deci a dat sansa unui uz pur contemplativ si obiectiv al intelectului, singura forma care face posibila creatia teoretica majora, cea dezinteresata.
    Cand voi vedea femei total absorbite de un interes contemplativ – cu pretul distrugerii chiar a vietii sociale si a intereselor practice proprii- asa cum era cazul cu Socrate, cu Thales, cu Pitagora, cu Giotto, cu Rafael, cu Descartes, cu Pascal, cu Newton, cu Kant, cu Hegel, cu Gauss, cu Bolyai, cu Cantor, cu Claude Bernard cu Einstein, Bohr si Heisenberg, atunci voi accepta contrateza.

    Trebuie, totodata sa accentuez faptul ca asta nu are voie sa flateze orgoliul si superbia diversilor barbati care nu au nici un merit din toata aceasta prestigioasa galerie creatoare.
    Totusi, nici femeile nu ar trebui sa confunde orgoliul unor badarani care se cred superiori cu admiratia unora pentru singurii care merita cu adevarat elogiul si premiile noastre, si sa admita cu obiectivitate ca este ceva neconstruit in celalalt gen care nu poate fi imitat si plastografiat prin tehnici de inginerie sociala reconstructiva.

  6. o sa ma refer doar la punctul 4 al criticii aduse ideilor domnsioarei/ doamnei Ioana:
    – astfel dumneavoastra sustineti ca femeile sunt incapabile de o diferentiere a intelectului fata de afect, deci femeile nu pot fi intru totul rationale si obiective. pentru aceasta observatie aduceti ca intarire relatia pe care orice femeie o are cu, citez „acel celalalt care tocmai iese din pantecele ei”. citind acestea intrebarea urmatoare mi-a venit in goana: dar ce facem cu femeile care nu sunt mame sau inca nu sunt mame?exista pentru ele acea diferentiere sau nu?
    acum intorcandu-ma la primul paragraf din articolul dumeavoastra : „Nu intră în obiectivul acestei critici feminismul auroral, cel care cerea abolirea legilor discriminatoare, acordarea concediului de maternitate, o competiţie egală cu bărbaţii, cel care lupta contra violenţei domestice, a hărţuirii sexuale, deci cam tot ceea ce bunul simţ, chiar în lipsa unei educaţii ideologice vigilente, acuză în mod spontan”.
    astfel aceste lupte duse de femei au reprezentat cauze obiective sau incercari incarcate emotional de a le da o lectie „porcilor” de barbati?
    sincer eu nu mai inteleg nimic…
    si inca ceva: dumneavoastra negati realitatile sociale care influenteaza constructia genului fluturand stindardul evidentelor genetice cu cea mai mare incredere (nu mi-o luati in nume de rau, dar sunteti expert in genetica?)

  7. Doamnei Alexandra

    va multumesc pentru continuarea observatiilor.
    1. este greu de acceptat o rationalitate exhaustiva a omului in general. avem cu totii resorturi abisale care nu isi primesc explicitari rationale adecvate. totusi, am mentionat prioritatea barbatilor „martienti” fata de femeile „venusiene” in toate domeniile care presupun nu doar scindarea intelectului fata de afectivitate, ci si anduranta, perseverentza unei mentineri in aceasta sciziune, care se face pe costul unei disocieri psihice /proprie geniilor de pilda/ eu vorbesc de aceasta aristocratie a creatorilor, care este varful unei baze statistice a mediocritatii. Exista femei extrem de dotate intelectual, dar datorita altei structuri psiho-genetice, acestea nu rezista pe frontierele marilor batalii intelectuale – ma refer din nou la mutatiile revolutionare de paradigme, nu la capacitatea de a scrie o carte-

    2. am incercat sa sugerez ca nu e vorba de un handicap ci de un avantaj intr-o alta ordinem nimeni nefiind superior pe toate planurile. Aceasta osmoza superioara a intelectului cu afectivitatea este ceva ce misticii cautau tocmai impotriva unilateralitatii intelective. de aceea femeia are o sensibilitate religioasa mai acuta corelata tocmai cu misterul procreatiei, al carei purtatoare este. Daca o propaganda feminista insista ca o femeie matematician este mai implinita decat o femeie care a devenit mama, acesta este o comparatie a inco;parabilelor si o proasta emulatie si automasculinizare. eu nu pot decat sa constat ca femeia mama este din start depozitara unei taine pe care barbatul nu o are, pe cand in matematica, o femeie poate intrece o suta de barbati mediocrii. dar nu a produs niciodata ceva comparabil cu euclid, venn, euler, gauss, frege, riemann, cantor etc. adica revolutie creatoare de paradigma.

    4. acele lupte ale feminismului liberal erau justificate, si aveau o obiectivitate pe care nu o neg, dar, repet, eu ma refer cand elogiez propriul masculinitatii, ca disocierea intelectului de afectivitate a putut sa depaseasca minore angajamente politice, pentru a fi orientata vertical spre o creatie cu adevarat revolutionara. Altfel spus – eu nu as scoate din existenta unor luptatoare pentru libertatea de gen argumente in favoarea femeii. aici si barbatii au dat figuri revolutionare. Teritoriul unde diferenta e pregnanta este tocmai creatia de mari paradigme, coloana vertebrala a istoriei spiritului, unde femeile nu au oferit nimic epocal – in afara de maternitatea care a mediat tocmai nasterea acestor ireductibile genii.

    5. nu sunt specialist in genetica. totusi, e exact locul unde feministele nu pot clinti nimic, diferenta fiind obiectivata inclusiv sub raport cromozomial. adica este iarasi locul unde feminismul este infirmat, deoarece costructia sociala a genului este limitata deja de realitati genetice inalterabile. oricum ai educa o femeie, nu poti sa ii oferi decat o masculinitate mimetica, deci o schizofrenie proiectiva pe care o va resimti maladiv atunci cand refulatul se va intoarce.
    o libertate imaginara care pretinde ca nu exista un propriu al femeii va distruge sansele unei reusite individuatii feminine.

    Revin.

  8. Cînd? Ultimul cuvînt a fost ,, revin,, .
    Nu sînt răsfăţată, nu bat din picior, întreb şi eu…Să nu vă supăraţi.

  9. Imi cer scuze, feminismul a fost ultimul lucru la care m-am gandit in perioada asta. Intre timp cateva din studentele mele au tradus cartea Christinei Hoff Sommers, Who Stole Feminism? si dupa corectura o vom avansa spre publicare. Cu aceasta ocazie imi voi sistematiza analiza, poate chiar intr-o carte. Insa am acum alte prioritati. Multumesc pentru intelegere.

  10. Am înţeles…
    Mulţumesc frumos.

  11. iata ca n-am mai inteles.deloc. o sa fiu rasfatata si-o sa bat din picior.multumesc

  12. @ Dl. Muresan
    Am selectat o carte relevanta din punctul meu de vedere: „Legalizing Misandry: From Public Shame to Systemic Discrimination Against Men”. Spuneti-mi va rog daca merita citita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s